Oricâţi ani au trecut peste tine, totdeauna îţi regăseşti la Crăciun copilăria, cu toata feeria ei. De ce oare? Poate şi pentru că în copilărie toate simţurile îţi sunt mai limpezi, mai neîncepute, mai sensibile la toate cele pe care natura şi cultura adăugată ei ţi le propun: chipuri, cuvinte, rostiri, culori, sunete, mirosuri, suprafeţe, gusturi, învederări, încredinţări... Ele îţi apar ca taine, trimiţând spre o Taină mai mare, desăvârşită, Taină a tainelor, chemând blând dintr-o depărtare apropiată.
O vreme de argint
Pentru noi, în spaţiul nostru, Crăciunul este legat de iarnă. Parcă nu ne este deplină povestea lui fără o iarnă adevărată, aşa cum spune, atent privind, şi poetul:
O vreme de argint masiv
pe-alocuri înnegrit de vreme,
ţintat cu sori, metalic tiv,
la orizont scrâşneşte, geme
Copacii de argint, tăcând,
din crengile de-argint, oprite,
nemailovind, nemaisunând
nici ore-ovale nici clipite
par, cum îi întâlneşti, aşa,
explozii împietrite, surde,
care-au ţâşnit spre cer cândva,
din arhebuze şi din durde
(Nichita Stănescu, "Peisaj de iarnă”)
În revistele şi în cărţile copilăriei, ilustrările sărbătorii se făceau (uneori se mai fac) cu o iarnă abundentă, uneori calmă, alteori aprigă, cu fulgi imenşi, pogorând alene sau viforos din ceruri, cu păduri de brazi, cu sănii trase de cerbi sau de reni, cu case pe acoperişul cărora un strat gros de zăpadă se adaugă precum o şubă ocrotitoare şi pe al căror horn iese ademenitor fumul de la un foc arzând zglobiu în interior, luminând mieriu un spaţiu prietenos, chemând la poveşti... Totul de o voioşie irezistibilă, molipsitoare. Cuminte, totuşi. Şi aşa rămâne Crăciunul, nu-i aşa?, până la sfârşit, şi în imaginările noastre, în măsura în care am rămas copii însetaţi de copilărie. E iarnă, aşadar... Şi nu numai că este iarnă, dar este şi noapte lungă, lungă...
"În casa pâinii-i iarnă şi pe deal
Se lasă seara cea din urmă
Sub cerul rece se înalţă foc
Păstorii amorţesc pe lângă turmă.”
(Ioan Alexandru, Casa pâinii,
în Imnele Transilvaniei)
Noaptea par să înceapă toate întâmplările de taină. Aşa e de multe ori şi cu întâia ninsoare. Ne trezim şi ne minunăm cum imacularea a pogorât peste noi, în felurite chipuri, curăţindu-ne pentru moment de toată zgura aşezată de viaţa cotidiană pe sufletele noastre şi pe locuirile noastre. Din taină s-a născut noaptea şi Pruncul sfânt:
"În taină Te-ai născut în peşteră,
dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovăduit,
punând steaua înainte ca o gură,
Mântuitorule”.
(Tropar la Vecernia Crăciunului)
E o noapte sfântă! E noapte de mistică nuntă, nuntă a omenirii şi nuntă a fiecăruia dintre noi: "Binecuvântat fie Cel ce a însemnat şi împodobit sufletele noastre şi le-a făcut mireasă Sieşi!” (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii III,7). Nunta aceasta cere trezvie, ca atare, noaptea aceasta se cuvine a fi noapte de priveghere! "Senină e noaptea în care a răsărit Cel curat, Care a venit să ne însenineze;/ Să nu amestecăm în veghea noastră ceva ce ar putea să o tulbure”.
(Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii I,82)
E iarnă şi e noapte şi totul în Creaţie este cuprins de un dinamism extraordinar, divin, pe care numai Duhul îl putea imprima. Soli ai întregii creaţii s-au pus acum pe cale spre vatra pe care S-a aşezat Pruncul, jar sfânt, care arde binefăcător, fără să Se mistuie şi fără să mistuie. S-au înfăţişat la El, de la felurite depărtări (geografice şi spirituale) reprezentanţi ai tuturor regnurilor şi stărilor: cei ai cerului şi cei ai pământului, cei învăţaţi din scripturi şi cei învăţaţi de la natură, cei ai vieţuitoarelor şi cei ai neînsufleţitelor... Păstorii au venit să fie păstoriţi de Păstorul cel Bun, mieii au venit să-şi însoţească jertfa cu cea a Mielului răscumpărător, regii magi au venit să se închine şi să se supună Împăratului cerurilor, îngerii au venit să-L slăvească pe Îngerul de mare sfat, steaua a venit să-L lumineze pe Soarele dreptăţii şi să capete lumină de la El... Numai boul si măgarul n-au venit, la ei a venit Pruncul ca să fie vital încălzit, El Care înflăcărează şi înfierbântă inimile noastre.
Cum să poţi să vorbeşti atunci despre această noapte a nopţilor? Despre tot ce-ţi spune ea şi despre tot ce simţi tu? Probabil numai însoţindu-te cu Poeţii, cu cei care văd şi "nu strivesc corola de lumini a lumii” (Lucian Blaga), care străvăd cât de cât şi spre tainele celei lumi, prin care Pruncul Emanuel ne-a fost coborât în preajmă, fără să-i scadă taina.
"Veniţi toate gurile, gătiţi-vă şi faceţi-vă apă
şi izvoare de cântări! Să vină Duhul Sfânt
şi să laude El în noi toţi pe Tatăl Care ne-a mântuit prin Fiul Său. Binecuvântat fie El înainte de toate, în Fiul Său!”.
(Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii XXII,41)
Casa pâinii
Scriptura Sfântă ne spune că Naşterea s-a petrecut la Betleem. Asta vrea să spună în limba locului, în ebraica veche, BeT LeCHeM - Casa Pâinii. Precum o pâine S-a copt Pruncul în pântecele sfinţit al Maicii Sale, dăruită apoi şi nouă, ca Maică, ca o pâine S-a copt El apoi, din nou, în mormânt spre a ne fi veşnic Pâine pe altarele noastre de jertfă a laudei, Hrană dătătoare de viaţă şi de tinereţe fără bătrâneţe:
"Şi iarăşi El a frânt o Pâine nouă
pe care nici toate generaţiile nu o vor mistui”.
(Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii IV, 89)
Părinţii cei de seamă ai Bisericii ne învaţă că nu numai în Palestina cea veche se află Betleemul, ci fiecare dintre noi este (sau, în orice caz, poate şi se cuvine a fi), în chip mistic, un mic Betleem. Fiecare-şi poate face sufletul iesle Pruncului Hristos. Sau măcar un pai din acea iesle. Şi de aici să înceapă a-L iubi cu iubire neîncepută.
Dincolo de momentul tainic al Naşterii, dominat de o dumnezeiască armonie în duh, în loc să fie primit cu tot dragul şi cu slăvirea cuvenită, conform descendenţei Sale împărăteşti, Pruncul a venit într-o lume de vădită ostilitate. Condiţiile în care a fost primit Iisus, Care venea, atât la scară pământească, cât şi la cea cerească, din spiţă împărătească, au fost nedrepte:
"Am venit să vedem sălaşul care Ţi s-a hărăzit
de casa lui David: o iesle ai moştenit
dintre culcuşurile lui, o peşteră Ţi s-a hărăzit
dintre palatele sale. În locul căruţei sale [împărăteşti],
partea Ta e asinul dispreţuit”.
(Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii XIII,10)
Până la sfârşit, Iisus Hristos a rămas, prin definiţie, Omul fără adăpost al lumii (Luca 9, 58). Un dumnezeiesc "vagabond”.
"Cum stă pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă
Şi boul cum suflă milos
Căldură ca să-i facă,
Drăguţ, un miel cum i-au adus
Păstorii de la stână
Şi îngeri albi cântau pe sus
Cu flori de măr în mână.”
(George Coşbuc, "Colindătorii”)
Fereastra icoanei
Şi ca să pricepem cât de cât minunea, ar mai trebui să facem ceva: să ne alăturăm nu numai poeţilor, ci şi iconarilor, şi să tragem cu ochiul şi cu inima (ca să ne putem uimi mai tare!), ca nişte destoinici colindători, prin fereastra unei icoane. Poate fi una augustă, a măreţei arte bizantine, sau poate fi una ţărănească, pe sticlă, simplă, dar atât de frustă, atât de plină de forţă! Vom vedea atunci scena netrecătoare a Naşterii, cu personajele ei strânse acolo la o irezistibilă chemare de sus. Chiar în mijloc, Pruncul abia venit pe lume. (La pictorii apuseni târzii, Pruncul este reprezentat adesea golaş; la răsăriteni, în schimb, el este înfăşat cum erau înfăşaţi toţi copiii pe vremuri.) Un cocon fără putinţă de mişcare. Numai chip, numai icoană. Numai faţa i se mai vede, din scutecele de un alb neîntinat, ce trimit un pic şi la giulgiul ce va să vină. Dacă am putea şi noi, cât mai adesea, să fim tot aşa, concentraţi cu toată fiinţa noastră în chip, căci nu fără rost am fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui!
Orice copil este o minune, o speranţă, un potenţial sfânt, o "mirabilă sămânţă”! Copilul acesta, infinit mai mult! El aduce o boare primăvăratică în plină iarnă. Oricum, este cel mai minunat dintre toţi copiii minunaţi care s-au născut pe pământ.
În Betleem colo-n oraş
Dormeau visând locuitorii
Iar lângă turmă, pe imaş
Stăteau de pază, treji, păstorii.
Şi-n miez de noapte dulce cânt
Din cer cu stele-a răsunat
Se rumenise cerul sfânt
Păstorii s-au cutremurat.
Din slăvi un înger coborî:
"Fiţi veseli!” - îngerul le-a spus
"Plecaţi, şi-n staul veţi găsi
Pe Craiul stelelor de sus!”
Păstorii veseli, în oraş
Spre staul cu pasi iuţi porniră
Şi-un prunc atât de drăgălaş
Acolo-n paie ei găsiră.
Nici leagăn moale, nici vreun pat
Doar fân mirositor pe jos,
Pe fân, în iesle sta culcat
Micuţul prunc: Iisus Christos.
El, Fiul domnului şi Crai
Al stelelor de farmec pline
De-atunci cu drag, la voi, din Rai
Cu fiecare iarnă vine!...
(Ion Creangă, "Naşterea Mântuitorului”)
Emanuel este aşezat în iesle, iar aproape de El, cel mai aproape, mai aproape decât oamenii şi chiar decât îngerii, sunt boul şi măgarul. Sunt cele mai bătute, cele mai suduite animale, unele ale căror nume le folosim atât de neglijent şi nedrept pentru a-i sudui pe ceilalţi. Tocmai ele sunt cele care s-au învrednicit să încălzească cu suflarea lor Pruncul fără adăpost:
"Boul peste iesle se pleacă-ntrebător
Şi-adună-n scutece căldură
Măgarul şi el suflă-ngenuncheat
Harul răbdării pruncului în gură”.
(Ioan Alexandru, Naştere, în Imnele Bucuriei)
Numele iubirii: Maria
După Prunc, personajul cel mai important este Maica. Iat-o pe Maria, de abia devenită Maică a Domnului. Ostenită de naştere la noi, îngenuncheată şi privindu-şi extaziată Fiul, la apuseni, priveşte cu nesfârşită uimire şi negrăită dragoste la Prunc, parcă neînţelegând încă totul. Este tot atât de frumoasă precum frumoasele din basme, ca atare la soare te poţi uita, dar la dânsa ba, îţi vine să pleci smerit ochii. Nu a existat pe lume o femeie care să fi inspirat o dragoste mai mare şi mai curată.
Lângă Maică, Iosif, logodnicul, ca un soi de baci bătrân, pare acum definitiv înţelepţit şi împăcat cu adevărul că ceea ce nu e posibil la oameni este posibil la Dumnezeu. El vine dinspre altă poveste, cea a Vechii Scripturi. Cu numele lui bun şi cu credinţa lui întărită de Dumnezeu prin vise o ocroteşte pe Logodnica Sa.
Iată-i şi pe păstori, cu mioarele lor. Chiar dacă nu sunt din Carpaţi, ci din Palestina, ei doinesc Domnului cu fluierele lor. Erau prin preajmă şi desluşind cum numai ei ştiu s-au zorit să vină:
"Şi păstorii au venit şi au adus
bunătăţile turmelor lor: lapte dulce,
carne proaspătă şi laudă cuvenită.
Au împărţit darurile lor: lui Iosif carnea,
Mariei laptele, iar Fiului lauda”.
(Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii VII,2)
Îngeri pogoară din cer cântând. Ce văd aici n-a văzut încă Raiul. Foarte adesea, în icoanele ţărăneşti, n-a mai fost loc pentru zugrăvirea lor. Dar se poate spune că această lipsă are o latură fin teologică. Îngerii sunt duhuri, nu se văd.
"Şi-auzi! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu, se-opresc în drum,
S-aud acum în tindă.
Noi stăm cu ochii pironiţi
Şi fără de suflare;
Sunt îngerii din cer veniţi
Cu Leru-i Domnul mare!
(George Coşbuc, "Colindătorii”)
Iată-i pe regii magi, gonind călare pe urma stelei: "(...) au venit la noi magii cu caravane. În pieţele noastre s-a revărsat buna mireasmă a mirodeniilor lor.” (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii XIX,1). Ei se închină cu toată cuviinţa Pruncului, se închină Lui, dăruind daruri Dăruitorului. Înţelepciunea de dincolo de zările Ţării Sfinte vine să se întâlnească cu Fiul lui Dumnezeu, cu toată cuviinţa şi cu toate cele cuvenite.
Şi încă un oaspe, poate cel mai inexplicabil: Steaua! Atât de misterioasă, încât toţi poeţii sunt cu ochii pe ea şi o îndrăgesc. Nu este o stea ca oricare: Steaua de Crăciun este un musafir sfios al Naşterii:
"Prin crăpătura uşii scârţâind
Pe cerul sfânt Luceafăr nou răsare
Se-aude uriaş şi luminos
Înaintând în sânge la popoare”.
(Ioan Alexandru, Naştere, în Imnele Bucuriei)
Lumea de la început
Ne aflăm cu Naşterea lui Hristos într-un moment de răscruce al omenirii. Toate cele ale lumii vechi erau povârnite sau deturnate. Aurul, smirna şi tămâia ajunseseră să fie oferite demonilor (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii XXII,27-29). Naşterea Lui a venit întru primenirea lumii: "El este Fiul Ziditorului, care a venit să restabilească toată făptura.” (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii XVII,11). Fiecare simte nevoia primenirii, fiecare îşi doreşte să i se înnoiască aripile sale ca ale vulturului (Psalmul 102,5) şi să poată zbura spre culmile râvnite, să respire duhul acela al înălţimilor celeste, curat şi dătător de putere. Se petrece acum, practic, o nouă naştere a lumii. La rândul nostru, de fiecare dată, simţim dorinţa de a ne naşte din nou, odată cu Domnul, să fie un nou început de lume, o lume care să fie imaculată precum neaua necălcată de pas. Toată blândeţea lumii este adunată în această sărbătoare. Şi tot viitorul unei lumi mântuite prin frumuseţe este cuprins în clipa Naşterii. Este limpede că mai de-aproape se vede Naşterea la sat. Şi cum fiecare din noi avem un sat al nostru, în mai mică sau mai mare parte ideal, pe acolo pare să se petreacă şi pentru noi. În noi! Trebuie să fi fost măcar o dată în viaţă de Crăciun într-un cătun de munte, risipit pe coline. Ţiuie tăcerea. Zăpada îngroapă totul. Te orbeşte. Şi scârţâie straşnic sub paşi. Fumuri leneşe pe hornuri şi lumini plăpânde la ferestre vestesc viaţa, care altfel pare să se fi retras spre hibernare. Nici câinii nu mai latră. Din când în când, izbucnesc gureşe păsări stârnite de vreo rază de soare.
Dar noi, cei de prin oraşe, ce ne facem, şi mai ales cei dintr-un oraş mare şi bălţat şi depersonalizat cum sunt Bucureştii zilelor noastre? Oraşul acesta bolnav, de care suntem bolnavi şi legaţi pe viaţă. În oraş nu sunt lupi. Eşti asaltat de îmbulzeală, de zarvă, de vitrine, de reclame... Dacă am putea "toată grija cea lumească acum să o lepădăm” (Sfânta Liturghie) şi să ne lăsăm cuprinşi de frumuseţea ascunsă a lumii! Şi putem! Poţi să scapi de îmbulzeală şi de agresiunea neguţătorească intrând într-un parc, plimbându-te pe străduţele, în această seară aproape pustii, dintr-un cartier mai uman. Dacă este un an binevoitor, zăpada luceşte albăstruie la lumina felinarelor, luminând, la rândul ei, aproape ireal. Ai putea să te întrebi, deloc retoric, parafrazând o cântare din Postul Mare: "Suflete al meu, suflete al meu, de ce nu mergi să te culci pe paiele fierbinţi, să te încălzeşti de la aburul Pruncului?”. Pentru aceasta, cel mai bine este să găseşti spre priveghere lină o bisericuţă, una luminată numai de câteva candele, care să arunce umbre dănţuind pe chipurile austere de sfinţi de pe pereţi, dănţuire în care să se prindă şi sufletul tău, inima ta, şi să simţi că eşti gata să răspunzi fără preget vestirii îngereşti: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, iar pe pământ pace, între oameni bună voire!”. Acolo poţi să auzi cântate, domol şi cu o imensă bucurie, purtat cu ele spre ceruri blânde şi binevoitoare, imne de o frumuseţe răpitoare, ale căror versuri se succed precum chihlimbarele într-un şir de mătănii. Dacă sunteţi tineri şi îndrăgostiţi, dacă deasupra inimilor voastre joacă flăcăruia aceea binevestitoare care saltă deasupra comorilor, atunci mergeţi în seara de Ajun la o bisericuţă modestă de cartier, iar după slujbă, de mână, străbateţi străzile neumblate la ora aceea. S-ar putea să vedeţi steaua călătorind către ieslea din Betleem. Şi să vă luaţi după ea.
"În noaptea Sfântă, viu luminează
Luceafărul zorilor vieţii cei noi,
Coboară Iisus în noi
Vesteşte viaţa de-apoi
Şi steaua deasupra veghează.”
(Valeriu Gafencu, Colind de Crăciun)