Călătoria lui Ioan

Pe câmpul de la marginea lumii trăiesc doar ei, Ioan şi bunica lui.

Sunt singuri, singuri de tot. Într-o parte, câmpul se tot întinde, lung, lung, lung, merge şi se apropie de cer până când îl atinge, se amestecă împreună şi devin totuna. Un fel de câmp-cer, numai şi numai albastru. Acolo, i-a spus bunica lui Ioan, în locul acela care se numeşte Linia orizontului, îngerii coboară de sus pe un tobogan, se rostogolesc pe câmp şi culeg flori, apoi urcă la loc şi cântă şi o ţin aşa, într-o joacă, toată ziua. Ioan ar fi vrut să ajungă acolo într-o zi, dar bunica i-a spus că nu merită: drumul e de fapt ne­sfâr­şit, capul îţi intră în cer şi picioarele rămân pe pă­mânt, iar îngerii n-ar şti cum să se poarte cu un băieţel care n-are aripi, ci doar o bunică. S-ar putea să nu me­rite, i-a zis ea. S-ar putea, a spus şi Ioan. Până la urmă, e mai frumos să ai o bunică decât să locuieşti aşa de­parte, tocmai la Linia orizontului. Clar!
În partea cealaltă a câmpului, foarte aproape de casa lor de lemn, se sfârşeşte lumea. Câmpul se opreşte pur şi simplu, iar mai încolo de el nu mai e nimic. Doar că nimicul ăsta, ca orice nimic, e şi el plin de lucruri, iar Ioan le ştie bine pe fiecare. Dacă n-ar fi bunica lui, ar sta tot timpul aplecat cu capul în Marele Gol şi s-ar tot uita la lucrurile astea de dimineaţa până seara, mai puţin noaptea, pentru că atunci, ştie oricine, nu se vede nimic. Dar bine că bunica lui e pe aproape! Altfel, cine ştie, s-ar putea ca lui Ioan să-i vină sângele în cap de cât se apleacă în aer sau, şi mai rău, să se aplece atât de tare, încât să ameţească şi să cadă, vuuuuum!, direct în spa­ţiu. Asta ar fi ceva. Ioan s-a imaginat de multe ori plutind aiurea, prin nimicul plin de lucruri, i s-a părut că o vreme ar fi bine şi plăcut, dar, după un timp, şi-a dat seama că sigur i s-ar face dor de bunica, de casa lor de lemn şi de câmpul plin de flori pe care, of, e atât de bine să culegi plante din care să faci ceai. Cel mai bine e aşa: să stai trântit pe pământ şi cu capul în Gol câteva ore pe zi, să te tot uiţi la meteoriţii care zboară de colo-colo, aşa, de bezmetici, să baţi din palme când vezi vreo cometă cu coada în flăcări, să faci colecţie de praf stelar, să arunci cu pietricele în găurile negre, să te fereşti de soarele care se apropie de tine şi se ceartă cu luna, care să stea mai mult pe cer, şi să vorbeşti cu prietenii tăi. Pentru că, chiar şi la marginea lumii, Ioan are câţiva prieteni. Dedesubt, paralel cu al lor, ca o felie de pâine aşezată sub o altă felie de pâine, se află un alt câmp pe care locuieşte o fetiţă cu ochii alungiţi, Yoshimi, împreună cu bunica ei. Ioan s-a îndrăgostit foarte tare de Yoshimi. Îi plăceau ochii ei alungiţi şi faţa serioasă, de războinică adevărată. Doar că, deşi îşi râdeau unul altuia, Yoshimi şi Ioan nu vorbeau aceeaşi limbă, iar asta chiar a fost o problemă. Într-o zi, pentru că ea îi po­vestea, aşezată la marginea hăului, ce s-a mai întâm­plat pe câmpul ei, Ioan a fost atât de curios, încât s-a aple­cat să vadă cum e acolo, în lumea de sub el, şi aproape s-a prăbuşit în Gol. Noroc că bunica lui era în preajmă şi a ajuns la timp să-l apuce zdravăn de căl­câie şi să-l tragă la loc, pe câmp, că altfel, zău, n-am mai fi avut ce să povestim despre Ioan! Atunci a fost singura dată când bunica l-a certat şi l-a pedepsit să stea în casă multă vreme. Tot atunci a înţeles şi Ioan cât de periculoase sunt îndrăgostirile, cum te fac să-ţi pierzi nu doar capul, dar şi corpul şi mâinile şi picioa­rele în Gol. Dar tot nu i-a părut rău. Iar de Yoshimi şi de limba ei neştiută a rămas la fel de îndrăgostit, mai ales că, după un timp, au ajuns chiar să-şi vorbească. Nu era mare lucru, dar pentru ei era de ajuns. De dimineaţă, după ce Ioan ieşea pe câmp, se bucura de soare, culegea nişte iasomie pentru ceai şi alerga de colo colo după fluturi şi albine, se aşeza la buza lumii şi striga tare, foarte tare, "Yoshimi!”. Fetiţa apărea îndată, se oprea la marginea câmpului ei, îşi ridica ochii alungiţi spre Ioan, îi zâmbea din tot sufletul, cu faţa ei de războinică, şi chiuia, cât o ţinea pieptul, "miiii!”. Şi rămâneau aşa mult timp, ea cu capul în sus spre el, iar el cu capul în jos spre ea, pe lângă ei treceau mii de asteroizi jucăuşi şi se aprindeau mi­liarde de galaxii, care mai de care mai colorate, foş­neau comete şi se stingeau şi apăreau planete, iar copiii nu făceau altceva decât să repete, la nesfârşit, acelaşi şi acelaşi cuvânt: "mi”. Şi asta, până când bunicile lor vedeau că s-a făcut târziu şi, fiecare de pe câmpurile acelea suprapuse, îşi chema copilul în casă. Zilele alea erau foarte fericite şi ar fi fost şi mai feri­cite dacă, de pe câmpul de deasupra lui Ioan, n-ar fi apă­rut băieţelul Jonsi, care să arunce cu pietricele în ei. Avea un avantaj de acolo de sus, nu trebuia decât să lase pietrele din mână, iar ele, trosc, îi nimereau fix în cap, când pe Ioan, când pe Yoshimi. Jonsi râdea mereu, iar rezerva lui de pietricele era nesfârşită.O singură dată Ioan s-a supărat pe el cu adevărat, atunci când una dintre pietricele a nimerit în ochiul alungit al lui Yo­shimi, iar ea a început să plângă. "Te-ai întrecut cu gluma”, a strigat Ioan către Jonsi, "într-o zi o să vin sus la tine şi o să te bat de nu te vezi, într-o zi o să te fac să înghiţi toate pietricelele tale tâmpite!”. Jonsi s-a speriat foarte tare atunci şi a început şi el să plângă, dar şi mai rău a fost că lui Yoshimi i s-a umflat ochiul şi a stat închisă în casă multe zile, până când bunica ei a reuşit să o vindece cu o tinctură de muşeţel şi salvie. Cât a lipsit Yoshimi, Ioan a fost foarte supărat, dar ceva tot a fost bine. Pentru că ea nu mai ieşea din casă, Ioan a apucat să vorbească cu Jonsi şi să înţeleagă un pic ce e cu băieţelul de pe câmpul de deasupra. Şi era simplu. Jonsi era singur, fără bunică, fără nimic. Nici măcar casă de lemn nu avea. Pe câmpul de la marginea lumii lui nu creşteau flori, erau doar pietricele. Vorbind cu el, Ioan a înţeles cât de greu e să fii singur şi i-a părut rău, foarte rău, că a ţipat la el. "Uite”, a zis, "de acum în­colo, poţi să arunci oricâte pietricele vrei în noi; dar te rog eu mult, să fie mici şi să nu mai ţinteşti în ochii lui Yoshimi, că ai văzut şi tu ce se întâmplă”. Jonsi a înţe­les. De fapt, era un băieţel foarte de treabă, doar că nu avea nici bunică şi nici un câmp aşa cum trebuie, ca să priceapă ce se face şi ce nu. Cu vremea, a ajuns aproape să nici nu mai arunce cu pietre, doar foarte rar şi cu grijă să nu o nimerească pe Yoshimi în ochi. Apărea uneori, mai ales spre seară, şi se uita la ei cum îşi vorbesc, cum îşi spun unul altuia "mi” şi, e drept, mai mult tăcea. Ioan îl vedea cu coadă ochiului, sus, deasupra lor, vedea pietricelele pe care le ţine în mână şi pe care le lăsa să cadă în Gol, fără ţintă, pur şi simplu. Atunci când Ioan a crezut că Jonsi s-a vindecat cu totul, s-a întâmplat să cadă pe obrazul lui un strop fierbinte. Un strop mic şi apoi încă unul şi încă unul, care au picurat de sus, de la Jonsi, pe obrazul lui Ioan, i s-au prelins pe faţă şi i-au ajuns pe buze. Stropii erau săraţi, iar Ioan a ştiut că băieţelul de deasupra plânge. A oftat. "De ce plângi?”, l-a întrebat, "doar n-am ţipat la tine”. Jonsi n-a răspuns nimic. Continua să plângă încet, fără suspine, să arunce stropi mici şi săraţi în spaţiu, fix pe obrazul lui Ioan. Apoi, odată cu stropii aceia, au început să cadă şi alţii, albi şi îngheţaţi. Nu se mai opreau, cădeau cu nemiluita prin spaţiul gol şi plin de stele, acolo unde se sfârşea lumea şi începeau lucrurile şi Marele Gol. Şi Yoshimi, şi Ioan, şi Jonsi, au ridicat ochii şi au zărit prin perdeaua de stropi albi şi reci un alt câmp şi o altă lume din care, au aflat mai târziu de la bunicile lor, începuse să ningă.
Şi a tot nins, neîntrerupt, universul s-a umplut de lacrimile acelea albe şi îngheţate care se numeau fulgi, iar un vânt rece le-a adus până pe câmpurile lor. Pentru prima oară de când se ştia pe lume, câmpul lui Ioan a fost acoperit de zăpadă, iar toate florile au dispărut sub o pătură mare şi pufoasă de un alb nesfârşit. Nici măcar bunica lui nu ştia despre ce e vorba. Nici măcar ea. În casa lor de lemn cu o singură încăpere, casa lor aflată atât de aproape de marginea lumii, Ioan şi bunica lui au făcut pentru prima dată focul. Peste ei se lăsase un ger cumplit, vântul viscolea de nebun pe câmp şi prin hăul cu stele, pătura aceea albă căpătase o crustă lucioasă pe care Ioan aluneca îngrozitor. N-o mai putea vedea pe Yoshimi, zăpada spulberată de vânt acoperea totul: plantele, urmele, soarele, marginea lumii. Ioan trebuia să rămână în casa lui cu o singură încăpere, să-şi îmbrăţişeze bunica şi să-i ţină de cald, câmpul şi Linia orizontului dispăruseră cu totul, pe lume nu mai existau decât întinderea de gheaţă, o cameră, o bunică şi un Ioan. Ceva tot era bine: că bunica învăţase într-o altă viaţă pe un alt câmp să facă focul, că Ioan culesese destulă iasomie, muşeţel, mentă şi cicoare pentru ceai, că în tava lor de prăjituri cozonacul creştea singur şi că oamenii ăştia doi, o bătrână şi un copil, se aveau unul pe altul. Ioan îi povestea bunicii cum strălucesc galaxiile şi ce frumoşi sunt ochii lui Yoshimi, iar bunica îi spunea cum e să trăieşti pe alte câmpuri şi în alte vieţi, acolo unde nu poţi zări nici marginea lumii şi nici măcar Linia orizontului. Doar că nici toate poveştile care s-au inventat vreodată nu erau în stare să şteargă gerul, zăpada şi vântul. Iar, încetul cu încetul, rezerva de plante se împuţina, apa în care fierbeau se făcea tot mai sălcie, îşi pierdea gustul şi aroma şi devenea o zeamă lungă, de­co­lorată, care nu mai se­mă­na deloc cu ce ar fi trebuit să fie un ceai. Bu­nica şi Ioan se priveau unul pe altul şi tăceau. Ştiau foarte bine că fără ceai urmau să fie înghi­ţiţi de zăpa­dă, iar casa lor avea să alunece uşor înspre mar­gi­nea lumii şi să dispară a­colo cu to­tul. Când plan­te­le şi poveşti­le s-au ter­mi­nat, deodată, de parcă ar fi fost acelaşi lucru, Ioan a ştiut ce tre­buie să facă. "Eu am să ies, am să merg, dacă e nevoie, din­colo de Linia orizontului şi am să mă în­torc cu mul­tă iasomie şi muşeţel”, i-a spus Ioan bu­nicii, iar ea a încu­viin­ţat uşor din cap. "Du-te. Şi să nu-ţi fie fri­că”, i-a spus.
Cum să-i fie frică? Lui Ioan nu-i era frică de nimic. Şi ce dacă vântul îi sufla ace de gheaţă în ochi? Ce dacă? Mare lucru! Ce dacă tălpile lui mici, de băieţel, alunecau întruna şi se tot trezea, bufnind, la pământ? Era de ajuns să se ridice şi să meargă îndârjit, cu bărbia lipită de piept, tot înainte. Frig? Lui Ioan nu-i era frig, nu atunci când bunica lui rămăsese fără ceai. Zău aşa, ce frig să mai simţi când ştii toate astea? Dimpotrivă, cu cât păşea mai departe, Ioan se simţea tot mai pu­ternic, simţea cum o fierbinţeală mare urca în el şi se împotrivea gerului. Nasul îi îngheţase, la fel şi faţa, urechile îi ţiuiau cumplit, iar de la atâta alb, înce­puse să vadă tot felul de puncte şi de um­bre mişcătoare în jur. "Or fi îngerii care se joa­că”, s-a gândit Ioan, dar nu, nu erau ei, nu era, de fapt, nimic. Pe câmpul acela mai rămăseseră doar zăpada, Ioan şi foarte mul­tă tăcere. Cu tăcerea n-aveai ce să faci. Nu folosea la nimic. Ioan încerca din răsputeri să audă ceva din vâjâiala Marelui Gol, vreun cântec de al bunicii, vocea lui Yoshi­mi sau orice altceva, dar, cu cât se concen­tra mai tare, cu atât tăcerea îi aducea înapoi doar scârţâitul paşilor săi pe gheaţă. Trecu­seră zile şi nopţi, toate la fel, pentru că pe o întindere mare şi albă e aproape impo­sibil să mai ştii când vine ziua şi când se lasă noaptea. De la o vreme, i s-a părut însă că cerul acela gri şi plin de ninsoare se tot apropie de pământ. Ioan a început să se aplece din ce în ce mai tare, pentru că era limpede, dacă ar fi rămas drept, capul lui ar fi intrat în nori şi s-ar fi umplut cu totul de ninsoare. "Pffff”, şi-a spus, "asta înseamnă că mai am un pic şi ajung la Linia orizon­tului”. Ioan se cocoşase de-a binelea, mergea pe vine, apoi de-a buşi­lea. Cerul îi atingea deja spinarea, iar Ioan a pufnit de ciudă: de acum trebuia să se târască cu burta pe pămân­tul îngheţat. Era clar: mai avea foarte puţin şi ajungea la capătul celălalt al câmpului, acolo unde cerul se apropia aşa de tare de pământ că deveneau totuna, locul acela cu îngeri, Linia orizontului. Doar că, oricât s-a străduit Ioan să privească (şi, e drept, când te târăşti cu burta pe pământ e cam greu să vezi mare lucru), nu i-a fost dat să vadă decât vreo doi, cel mult trei, îngeri. Stăteau unul lângă altul şi fâlfâiau de mama focului din aripi, le scuturau întruna de zăpadă, doar doar s-or în­călzi. S-au salutat din priviri şi asta a fost tot. Lui Ioan i-a părut rău că n-au stat de vorbă. S-a gândit chiar că nu e politicos să ajungi până aici şi să nu-i întrebi măcar de sănătate. Dar ştia bine că ei o să-l ierte, o dată, pentru că, e clar, conversaţiile cu îngeri în ger cu capul în cer nu se leagă la fel de bine şi, doi, pentru că, atunci când înaintezi cu burta lipită de pământ, e foarte greu să mai spui ceva. Bine că i-a văzut şi bine că i-a salutat. "Măcar atât”, a spus Ioan, şi şi-a scos capul dincolo de Linia orizon­tului.
O vreme a rămas năuc, cu picioarele pe câmpul lui şi capul în afară. Şi era năuc pentru că nu putea vedea nimic. Dincolo, acolo unde scosese capul, era un soare orbitor, atât de puternic, încât băieţelul a trebuit să stea cu ochii închişi mult, mult timp. Abia când faţa i s-a în­călzit şi a început să transpire şi să se bronzeze, a simţit că picioarele rămase pe câmpul lui încep să-i degere de frig. S-a hotărât să le tragă după el. A rămas năuc din nou: de pretutindeni, mii de copii făceau acelaşi lucru. Odată cu Ioan, toţi copiii de pe toate câmpurile acelea suprapuse, câmpurile acelea ca paginile răsfirate ale unei cărţi care se strâng toate într-un cotor, Linia ori­zontului, trecuseră mai departe, iar acum îşi trăgeau sufletul, orbiţi de lumină. "Mi, mi, mi, miiiiiii”, a strigat cineva chiar lângă el. Până să se dezmeticească, o fetiţă cu ochii alungiţi l-a prins pe Ioan de mână. A simţit cum, dintr-odată, toată crusta de gheaţă care îl înconjura se topeşte brusc şi a mai simţit cum i se umezesc ochii de lacrimi. "Yoshimi, draga mea Yoshimi”, atât a putut spune Ioan. Şi era de ajuns. Ea era foarte frumoasă, iar el foarte emoţionat. De ei s-a apropiat un alt băieţel care le-a întins o mână de pietricele. "Luaţi-le voi”, le-a spus, "nu mai am nevoie de ele”. Ioan a spus "mulţu­mesc”, Yoshimi a spus "mi”, iar Jonsi s-a aşezat lângă ei, să se bucure un pic de soare.
Şi chiar asta au făcut multe, multe zile: s-au bucurat de soare, nu doar ei, Ioan, Yoshimi şi Jonsi, ci toţi copiii din jur. Au sporovăit, au cântat, s-au jucat, şi-au povestit unul altuia cum e pe câmpul lor de la marginea lumii, cum le sunt bunicile, cât de greu le-a fost să treacă din­colo de Linia orizontului. Soarele rămânea acelaşi, ajun­seseră într-un loc în care era numai şi numai zi. Dar ceva nu era cum trebuie. În loc de câmpurile lor cu flori sau pietricele, pământul de aici nu era nici măcar pă­mânt, era o uriaşă, nesfârşită întindere de gheaţă. De la atâta soare, nici măcar nu puteai privi în ea. Razele scânteiau ca într-o oglindă, iar copiii începeau să plân­gă. Nu de tristeţe, ci de prea multă lumină. "Ceva nu e bine”, a spus Ioan, "stăm pe o oglindă care ne orbeşte şi ne umple de lacrimi”. Jonsi i-a dat dreptate, Yoshimi a încuviinţat: "mi”. "Ce-ar fi să mergem mai depar­te?”. Erau puternici şi plini de soare, erau mulţi şi lao­laltă. Ce putea să li se întâmple? Unul după altul, toţi copiii adunaţi pe oglinda de gheaţă s-au ridicat şi au pornit mai departe. Nu se puteau întoarce înapoi în ger şi zăpadă, fiecare pe câmpul său de la marginea lumii, cel puţin nu aşa, cu mâna goală. Şi erau atâtea lucruri de adus înapoi! Pentru unii, ciuperci, pentru alţii, vreascuri şi fructe, pentru Ioan, plante. Doar Jonsi nu avea pentru ce să se întoarcă. "Pentru nişte pietricele pe care să le arunc în capul vostru nu merită. Rămân cu voi. E mai bine aşa”. Toţi copiii au înţeles. Era mai bine aşa. El nici măcar nu avea o bunică.
Au plecat pe oglinda de gheaţă, în lumina aceea uriaşă care se încăpăţâna să rămână la fel. Nici unul din ei n-ar putea să spună cât au mers. Atunci când fiecare zi e doar o zi şi atât, nu mai are nici un rost să numeri timpul care trece. Chiar şi aşa, unii au spus că a trecut o săptămână, alţii un an, mulţi, că nici un minut. Se certau degeaba. Doar Yoshimi îl strângea pe Ioan de mână şi îi şoptea simplu "mi”. Avea dreptate. Obosiseră de atâta drum, dar ceva se întâmpla: soarele nu mai ardea atât de tare, cerul se vălurise şi apăruseră nişte nori. Din ce în ce mai mulţi nori. Soarele s-a ascuns după ei şi ceata aceea de copii, poate o mie, poate mai mulţi, a intrat pe un tărâm cu totul şi cu totul de umbră. Puţine lucruri se schimbaseră: oglinda de gheaţă era aceeaşi, vântul nu bătea nici aici şi nicăieri nu se zăreau plante, ciuperci, fructe sau vreascuri. Dar totul, de fapt, era schimbat. Fără soare, gheaţa încetase să mai stră­lucească, iar dincolo de crusta ei groasă începeau să se arate lucruri. Mai întâi, până să se obişnuiască, fiecare copil s-a văzut răsfrânt în gheaţa sticloasă şi a amuţit. Se vedeau pentru prima oară, mişcându-se în oglinda aceea, răsturnaţi, cu capul în jos. Mulţi s-au speriat şi au început să plângă. S-au liniştit apoi: copiii din oglindă nu făceau decât să-i imite la nesfârşit, nu aveau nici o altă putere decât aceea că puteau să meargă cu capul în jos, pe sub gheaţă, odată cu ei. Odată ce le-a trecut spai­ma, s-au arătat şi lucrurile: alge şi peşti, mii de peşti în toate culorile inventate vreodată, plutind încet pe sub gheaţă, peşti uriaşi cu dinţi enormi, alţii umflaţi precum baloanele, alţii ţepoşi şi ursuzi, alţii, dimpotrivă, veseli şi zburători. Şi s-a întâmplat ca unul dintre aceşti peşti zburători să găsească o crăpătură rotundă în gheaţă şi să sară atât de mult încât să ajungă la picioarele lor. Le-a zâmbit. Era un peşte bun: "Dacă vreţi să scăpaţi de tă­râmul ăsta cu umbră care e nesfârşit şi nu duce nică­ieri, trebuie să intraţi cu mine în apă şi am să vă arăt drumul spre casă”.
Unul după altul, Ioan după Yoshimi şi Jonsi după Ioan, copiii au intrat în apă prin crăpătura aceea din gheaţă şi l-au urmat pe acel peşte bun. Apa nu-i sufoca, dimpotrivă, o mângâiere răcoroasă se lipea de ei şi îi dezmierda. Era ca şi cum ar fi trăit în apă de-o viaţă, alunecând încet printre alge în urma unui peşte zburător. "Aici”, le-a spus peştele, şi le-a arătat intrarea într-o peşteră. "În sus şi tot înainte, n-aveţi cum să vă rătă­ciţi”. Copiii l-au ascultat. Erau nişte copii cuminţi. Chiar şi Jonsi. În peşteră era noapte, cel mai noapte, iar ei mergeau încet, cu grijă, călcând atent pe pietre colţuroase. Yoshimi îl ţinea de mână pe Ioan, iar Ioan pe Jonsi. Au tot urcat, încet, cu băgare de seamă, piatră după piatră. Când au ieşit, afară era noapte, iar cerul plin de stele. Ningea.
În locul unde au ajuns era un alt câmp acoperit de zăpadă. Doar că, oriunde ai fi privit, Linia orizontului nu se vedea nicăieri. Şi mai era ceva, un lucru care i-a făcut pe toţi copiii ieşiţi din peşteră să încremenească de uimire. Nici vorbă să se audă vuietul Ma­re­lui Gol, aici se auzeau doar câini. Dincolo de câmp se zăreau spinările încovoiate ale munţilor, şi aproape, foarte aproape, o puz­de­rie de luminiţe strânse laolaltă. Copiii se fre­cau la ochi şi nu le venea să creadă: tă­râmul ăsta era plin, nu de una, ci de zeci, sute, poate mii de case de lemn.
O sanie trasă de reni a foşnit în zbor dea­su­pra lor. "Să fugim”, i-a spus Ioan lui Yo­shimi şi, ţinându-se de mână, au început să alerge în urma saniei fermecate. Şi cei­lalţi au făcut la fel. Sute, poate mii de copii ţi­nân­du-se de mână au început să alerge la un semn în urma saniei aceleia care zbura cu o viteză aiuritoare spre casele de lemn. Sim­ţeau zăpada, renii şi frigul, simţeau apro­pie­rea de casă, simţeau că din toate astea e fă­cută bucuria. Ioan a închis ochii în fugă şi a ajuns.
Când i-a deschis, bunica îl ţinea în braţe, lângă bradul împodobit. "Ar fi bine să te tre­zeşti”, i-a spus ea şi i-a întins o cană de ceai. "Uite, a venit moşul şi tu nici măcar n-ai colindat”. Mama şi tatăl lui l-au săru­tat. "Cred că ai fost cuminte, foarte cu­minte, uite câte cadouri ai primit”. "Cred că am fost pe câmpul de la marginea lu­mii”, a răspuns Ioan şi a ieşit din casă. Afară, toţi copiii aceia pe care îi ştia deja îl aşteptau să înceapă colindul. Yoshimi era cu ei.