Oricâți ani au trecut peste tine, totdeauna îți regăsești la Crăciun copilăria, cu toata feeria ei. De ce oare? Poate și pentru că în copilărie toate simțurile îți sunt mai limpezi, mai neîncepute, mai sensibile la toate cele pe care natura și cultura adăugată ei ți le propun: chipuri, cuvinte, rostiri, culori, sunete, mirosuri, suprafețe, gusturi, învederări, încredințări... Ele îți apar ca taine, trimițând spre o Taină mai mare, desăvârșită, Taină a tainelor, chemând blând dintr-o depărtare apropiată.
O vreme de argint
Pentru noi, în spațiul nostru, Crăciunul este legat de iarnă. Parcă nu ne este deplină povestea lui fără o iarnă adevărată, așa cum spune, atent privind, și poetul:
O vreme de argint masiv
pe-alocuri înnegrit de vreme,
țintat cu sori, metalic tiv,
la orizont scrâșnește, geme
Copacii de argint, tăcând,
din crengile de-argint, oprite,
nemailovind, nemaisunând
nici ore-ovale nici clipite
par, cum îi întâlnești, așa,
explozii împietrite, surde,
care-au țâșnit spre cer cândva,
din arhebuze și din durde
(Nichita Stănescu, "Peisaj de iarnă”)
În revistele și în cărțile copilăriei, ilustrările sărbătorii se făceau (uneori se mai fac) cu o iarnă abundentă, uneori calmă, alteori aprigă, cu fulgi imenși, pogorând alene sau viforos din ceruri, cu păduri de brazi, cu sănii trase de cerbi sau de reni, cu case pe acoperișul cărora un strat gros de zăpadă se adaugă precum o șubă ocrotitoare și pe al căror horn iese ademenitor fumul de la un foc arzând zglobiu în interior, luminând mieriu un spațiu prietenos, chemând la povești... Totul de o voioșie irezistibilă, molipsitoare. Cuminte, totuși. Și așa rămâne Crăciunul, nu-i așa?, până la sfârșit, și în imaginările noastre, în măsura în care am rămas copii însetați de copilărie. E iarnă, așadar... Și nu numai că este iarnă, dar este și noapte lungă, lungă...
"În casa pâinii-i iarnă și pe deal
Se lasă seara cea din urmă
Sub cerul rece se înalță foc
Păstorii amorțesc pe lângă turmă.”
(Ioan Alexandru, Casa pâinii,
în Imnele Transilvaniei)
Noaptea par să înceapă toate întâmplările de taină. Așa e de multe ori și cu întâia ninsoare. Ne trezim și ne minunăm cum imacularea a pogorât peste noi, în felurite chipuri, curățindu-ne pentru moment de toată zgura așezată de viața cotidiană pe sufletele noastre și pe locuirile noastre. Din taină s-a născut noaptea și Pruncul sfânt:
"În taină Te-ai născut în peșteră,
dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovăduit,
punând steaua înainte ca o gură,
Mântuitorule”.
(Tropar la Vecernia Crăciunului)
E o noapte sfântă! E noapte de mistică nuntă, nuntă a omenirii și nuntă a fiecăruia dintre noi: "Binecuvântat fie Cel ce a însemnat și împodobit sufletele noastre și le-a făcut mireasă Sieși!” (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii III,7). Nunta aceasta cere trezvie, ca atare, noaptea aceasta se cuvine a fi noapte de priveghere! "Senină e noaptea în care a răsărit Cel curat, Care a venit să ne însenineze;/ Să nu amestecăm în veghea noastră ceva ce ar putea să o tulbure”.
(Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii I,82)
E iarnă și e noapte și totul în Creație este cuprins de un dinamism extraordinar, divin, pe care numai Duhul îl putea imprima. Soli ai întregii creații s-au pus acum pe cale spre vatra pe care S-a așezat Pruncul, jar sfânt, care arde binefăcător, fără să Se mistuie și fără să mistuie. S-au înfățișat la El, de la felurite depărtări (geografice și spirituale) reprezentanți ai tuturor regnurilor și stărilor: cei ai cerului și cei ai pământului, cei învățați din scripturi și cei învățați de la natură, cei ai viețuitoarelor și cei ai neînsuflețitelor... Păstorii au venit să fie păstoriți de Păstorul cel Bun, mieii au venit să-și însoțească jertfa cu cea a Mielului răscumpărător, regii magi au venit să se închine și să se supună Împăratului cerurilor, îngerii au venit să-L slăvească pe Îngerul de mare sfat, steaua a venit să-L lumineze pe Soarele dreptății și să capete lumină de la El... Numai boul si măgarul n-au venit, la ei a venit Pruncul ca să fie vital încălzit, El Care înflăcărează și înfierbântă inimile noastre.
Cum să poți să vorbești atunci despre această noapte a nopților? Despre tot ce-ți spune ea și despre tot ce simți tu? Probabil numai însoțindu-te cu Poeții, cu cei care văd și "nu strivesc corola de lumini a lumii” (Lucian Blaga), care străvăd cât de cât și spre tainele celei lumi, prin care Pruncul Emanuel ne-a fost coborât în preajmă, fără să-i scadă taina.
"Veniți toate gurile, gătiți-vă și faceți-vă apă
și izvoare de cântări! Să vină Duhul Sfânt
și să laude El în noi toți pe Tatăl Care ne-a mântuit prin Fiul Său. Binecuvântat fie El înainte de toate, în Fiul Său!”.
(Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii XXII,41)
Casa pâinii
Scriptura Sfântă ne spune că Nașterea s-a petrecut la Betleem. Asta vrea să spună în limba locului, în ebraica veche, BeT LeCHeM - Casa Pâinii. Precum o pâine S-a copt Pruncul în pântecele sfințit al Maicii Sale, dăruită apoi și nouă, ca Maică, ca o pâine S-a copt El apoi, din nou, în mormânt spre a ne fi veșnic Pâine pe altarele noastre de jertfă a laudei, Hrană dătătoare de viață și de tinerețe fără bătrânețe:
"Și iarăși El a frânt o Pâine nouă
pe care nici toate generațiile nu o vor mistui”.
(Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii IV, 89)
Părinții cei de seamă ai Bisericii ne învață că nu numai în Palestina cea veche se află Betleemul, ci fiecare dintre noi este (sau, în orice caz, poate și se cuvine a fi), în chip mistic, un mic Betleem. Fiecare-și poate face sufletul iesle Pruncului Hristos. Sau măcar un pai din acea iesle. Și de aici să înceapă a-L iubi cu iubire neîncepută.
Dincolo de momentul tainic al Nașterii, dominat de o dumnezeiască armonie în duh, în loc să fie primit cu tot dragul și cu slăvirea cuvenită, conform descendenței Sale împărătești, Pruncul a venit într-o lume de vădită ostilitate. Condițiile în care a fost primit Iisus, Care venea, atât la scară pământească, cât și la cea cerească, din spiță împărătească, au fost nedrepte:
"Am venit să vedem sălașul care Ți s-a hărăzit
de casa lui David: o iesle ai moștenit
dintre culcușurile lui, o peșteră Ți s-a hărăzit
dintre palatele sale. În locul căruței sale [împărătești],
partea Ta e asinul disprețuit”.
(Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii XIII,10)
Până la sfârșit, Iisus Hristos a rămas, prin definiție, Omul fără adăpost al lumii (Luca 9, 58). Un dumnezeiesc "vagabond”.
"Cum stă pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă
Și boul cum suflă milos
Căldură ca să-i facă,
Drăguț, un miel cum i-au adus
Păstorii de la stână
Și îngeri albi cântau pe sus
Cu flori de măr în mână.”
(George Coșbuc, "Colindătorii”)
Fereastra icoanei
Și ca să pricepem cât de cât minunea, ar mai trebui să facem ceva: să ne alăturăm nu numai poeților, ci și iconarilor, și să tragem cu ochiul și cu inima (ca să ne putem uimi mai tare!), ca niște destoinici colindători, prin fereastra unei icoane. Poate fi una augustă, a măreței arte bizantine, sau poate fi una țărănească, pe sticlă, simplă, dar atât de frustă, atât de plină de forță! Vom vedea atunci scena netrecătoare a Nașterii, cu personajele ei strânse acolo la o irezistibilă chemare de sus. Chiar în mijloc, Pruncul abia venit pe lume. (La pictorii apuseni târzii, Pruncul este reprezentat adesea golaș; la răsăriteni, în schimb, el este înfășat cum erau înfășați toți copiii pe vremuri.) Un cocon fără putință de mișcare. Numai chip, numai icoană. Numai fața i se mai vede, din scutecele de un alb neîntinat, ce trimit un pic și la giulgiul ce va să vină. Dacă am putea și noi, cât mai adesea, să fim tot așa, concentrați cu toată ființa noastră în chip, căci nu fără rost am fost făcuți după chipul și asemănarea lui!
Orice copil este o minune, o speranță, un potențial sfânt, o "mirabilă sămânță”! Copilul acesta, infinit mai mult! El aduce o boare primăvăratică în plină iarnă. Oricum, este cel mai minunat dintre toți copiii minunați care s-au născut pe pământ.
În Betleem colo-n oraș
Dormeau visând locuitorii
Iar lângă turmă, pe imaș
Stăteau de pază, treji, păstorii.
Și-n miez de noapte dulce cânt
Din cer cu stele-a răsunat
Se rumenise cerul sfânt
Păstorii s-au cutremurat.
Din slăvi un înger coborî:
"Fiți veseli!” - îngerul le-a spus
"Plecați, și-n staul veți găsi
Pe Craiul stelelor de sus!”
Păstorii veseli, în oraș
Spre staul cu pasi iuți porniră
Și-un prunc atât de drăgălaș
Acolo-n paie ei găsiră.
Nici leagăn moale, nici vreun pat
Doar fân mirositor pe jos,
Pe fân, în iesle sta culcat
Micuțul prunc: Iisus Christos.
El, Fiul domnului și Crai
Al stelelor de farmec pline
De-atunci cu drag, la voi, din Rai
Cu fiecare iarnă vine!...
(Ion Creangă, "Nașterea Mântuitorului”)
Emanuel este așezat în iesle, iar aproape de El, cel mai aproape, mai aproape decât oamenii și chiar decât îngerii, sunt boul și măgarul. Sunt cele mai bătute, cele mai suduite animale, unele ale căror nume le folosim atât de neglijent și nedrept pentru a-i sudui pe ceilalți. Tocmai ele sunt cele care s-au învrednicit să încălzească cu suflarea lor Pruncul fără adăpost:
"Boul peste iesle se pleacă-ntrebător
Și-adună-n scutece căldură
Măgarul și el suflă-ngenuncheat
Harul răbdării pruncului în gură”.
(Ioan Alexandru, Naștere, în Imnele Bucuriei)
Numele iubirii: Maria
După Prunc, personajul cel mai important este Maica. Iat-o pe Maria, de abia devenită Maică a Domnului. Ostenită de naștere la noi, îngenuncheată și privindu-și extaziată Fiul, la apuseni, privește cu nesfârșită uimire și negrăită dragoste la Prunc, parcă neînțelegând încă totul. Este tot atât de frumoasă precum frumoasele din basme, ca atare la soare te poți uita, dar la dânsa ba, îți vine să pleci smerit ochii. Nu a existat pe lume o femeie care să fi inspirat o dragoste mai mare și mai curată.
Lângă Maică, Iosif, logodnicul, ca un soi de baci bătrân, pare acum definitiv înțelepțit și împăcat cu adevărul că ceea ce nu e posibil la oameni este posibil la Dumnezeu. El vine dinspre altă poveste, cea a Vechii Scripturi. Cu numele lui bun și cu credința lui întărită de Dumnezeu prin vise o ocrotește pe Logodnica Sa.
Iată-i și pe păstori, cu mioarele lor. Chiar dacă nu sunt din Carpați, ci din Palestina, ei doinesc Domnului cu fluierele lor. Erau prin preajmă și deslușind cum numai ei știu s-au zorit să vină:
"Și păstorii au venit și au adus
bunătățile turmelor lor: lapte dulce,
carne proaspătă și laudă cuvenită.
Au împărțit darurile lor: lui Iosif carnea,
Mariei laptele, iar Fiului lauda”.
(Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii VII,2)
Îngeri pogoară din cer cântând. Ce văd aici n-a văzut încă Raiul. Foarte adesea, în icoanele țărănești, n-a mai fost loc pentru zugrăvirea lor. Dar se poate spune că această lipsă are o latură fin teologică. Îngerii sunt duhuri, nu se văd.
"Și-auzi! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Și vin mereu, se-opresc în drum,
S-aud acum în tindă.
Noi stăm cu ochii pironiți
Și fără de suflare;
Sunt îngerii din cer veniți
Cu Leru-i Domnul mare!
(George Coșbuc, "Colindătorii”)
Iată-i pe regii magi, gonind călare pe urma stelei: "(...) au venit la noi magii cu caravane. În piețele noastre s-a revărsat buna mireasmă a mirodeniilor lor.” (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii XIX,1). Ei se închină cu toată cuviința Pruncului, se închină Lui, dăruind daruri Dăruitorului. Înțelepciunea de dincolo de zările Țării Sfinte vine să se întâlnească cu Fiul lui Dumnezeu, cu toată cuviința și cu toate cele cuvenite.
Și încă un oaspe, poate cel mai inexplicabil: Steaua! Atât de misterioasă, încât toți poeții sunt cu ochii pe ea și o îndrăgesc. Nu este o stea ca oricare: Steaua de Crăciun este un musafir sfios al Nașterii:
"Prin crăpătura ușii scârțâind
Pe cerul sfânt Luceafăr nou răsare
Se-aude uriaș și luminos
Înaintând în sânge la popoare”.
(Ioan Alexandru, Naștere, în Imnele Bucuriei)
Lumea de la început
Ne aflăm cu Nașterea lui Hristos într-un moment de răscruce al omenirii. Toate cele ale lumii vechi erau povârnite sau deturnate. Aurul, smirna și tămâia ajunseseră să fie oferite demonilor (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii XXII,27-29). Nașterea Lui a venit întru primenirea lumii: "El este Fiul Ziditorului, care a venit să restabilească toată făptura.” (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii XVII,11). Fiecare simte nevoia primenirii, fiecare își dorește să i se înnoiască aripile sale ca ale vulturului (Psalmul 102,5) și să poată zbura spre culmile râvnite, să respire duhul acela al înălțimilor celeste, curat și dătător de putere. Se petrece acum, practic, o nouă naștere a lumii. La rândul nostru, de fiecare dată, simțim dorința de a ne naște din nou, odată cu Domnul, să fie un nou început de lume, o lume care să fie imaculată precum neaua necălcată de pas. Toată blândețea lumii este adunată în această sărbătoare. Și tot viitorul unei lumi mântuite prin frumusețe este cuprins în clipa Nașterii. Este limpede că mai de-aproape se vede Nașterea la sat. Și cum fiecare din noi avem un sat al nostru, în mai mică sau mai mare parte ideal, pe acolo pare să se petreacă și pentru noi. În noi! Trebuie să fi fost măcar o dată în viață de Crăciun într-un cătun de munte, risipit pe coline. Țiuie tăcerea. Zăpada îngroapă totul. Te orbește. Și scârțâie strașnic sub pași. Fumuri leneșe pe hornuri și lumini plăpânde la ferestre vestesc viața, care altfel pare să se fi retras spre hibernare. Nici câinii nu mai latră. Din când în când, izbucnesc gureșe păsări stârnite de vreo rază de soare.
Dar noi, cei de prin orașe, ce ne facem, și mai ales cei dintr-un oraș mare și bălțat și depersonalizat cum sunt Bucureștii zilelor noastre? Orașul acesta bolnav, de care suntem bolnavi și legați pe viață. În oraș nu sunt lupi. Ești asaltat de îmbulzeală, de zarvă, de vitrine, de reclame... Dacă am putea "toată grija cea lumească acum să o lepădăm” (Sfânta Liturghie) și să ne lăsăm cuprinși de frumusețea ascunsă a lumii! Și putem! Poți să scapi de îmbulzeală și de agresiunea neguțătorească intrând într-un parc, plimbându-te pe străduțele, în această seară aproape pustii, dintr-un cartier mai uman. Dacă este un an binevoitor, zăpada lucește albăstruie la lumina felinarelor, luminând, la rândul ei, aproape ireal. Ai putea să te întrebi, deloc retoric, parafrazând o cântare din Postul Mare: "Suflete al meu, suflete al meu, de ce nu mergi să te culci pe paiele fierbinți, să te încălzești de la aburul Pruncului?”. Pentru aceasta, cel mai bine este să găsești spre priveghere lină o bisericuță, una luminată numai de câteva candele, care să arunce umbre dănțuind pe chipurile austere de sfinți de pe pereți, dănțuire în care să se prindă și sufletul tău, inima ta, și să simți că ești gata să răspunzi fără preget vestirii îngerești: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, iar pe pământ pace, între oameni bună voire!”. Acolo poți să auzi cântate, domol și cu o imensă bucurie, purtat cu ele spre ceruri blânde și binevoitoare, imne de o frumusețe răpitoare, ale căror versuri se succed precum chihlimbarele într-un șir de mătănii. Dacă sunteți tineri și îndrăgostiți, dacă deasupra inimilor voastre joacă flăcăruia aceea binevestitoare care saltă deasupra comorilor, atunci mergeți în seara de Ajun la o bisericuță modestă de cartier, iar după slujbă, de mână, străbateți străzile neumblate la ora aceea. S-ar putea să vedeți steaua călătorind către ieslea din Betleem. Și să vă luați după ea.
"În noaptea Sfântă, viu luminează
Luceafărul zorilor vieții cei noi,
Coboară Iisus în noi
Vestește viața de-apoi
Și steaua deasupra veghează.”
(Valeriu Gafencu, Colind de Crăciun)