Culcuşul, liniştea şi zâmbetul
Târziu, abia după 15-16 ani, am avut ocazia să văd montările şi tablourile vivante ale catolicilor cu ieslea minunată, micuţul Iisus, duioşia Mariei, suava încruntare a lui Iosif şi dulceaţa din privirile animalelor încălzind cu aburul nărilor şi veghind cu pleoape catifelate trupul "mititel înfăşăţel”. La noi în mahala, Crăciunul era, înainte de orice, căderea cuminte a ninsorii, bucuria căldurii şi coregrafia fascinantă a lemnelor în sobă, promisiunea liniştii miruite şi magia bradului, aşteptarea înfiorată a darurilor, odată cu astâmpărarea tuturor impulsurilor agresive şi răzbunătoare de peste an. În preajma Crăciunului, eram întotdeauna sigur că bunicu-meu n-o să se îmbete, că bunică-mea n-o să-l mai mustre, că unchiu-meu îşi va da măcar bineţe cu maică-mea (cu care schimba tot restul anului doar încruntări şi mormăituri strepezite), că mi se va da voie s-o bag puţin în casă pe căţeluşa Tosca, pentru un colţ de sobă şi-o pâine înmuiată-n lapte. Şi că voi primi multvisatele mandarine, fularul, mănuşile c-un deget, treningul şi perechea de ciorapi, plus o ciocolată "Kandia” mare, cu alune, de 10 lei, cu ambalajul grena şi miros de vis.
Chiar şi-n ţigănia noastră de pe Giurgiului, colţ cu Ferentarii şi uzinele "Autobuzul”, veneau colindători. Aveam covrigi pe sfoară, venea "popa cu sfeştania”, dădeam milostenii, iar vecinii se umanizau brusc: îşi suspendau pentru câteva zile blestemele fioroase, făceau schimburi gastronomice, îşi plăteau sau iertau datoriile şi se vizitau reciproc întru iertare, întrajutorare, ori simplu hedonism de uliţă. Chiar şi când îngheţa cişmeaua de la colţul străzilor Râpelor cu Ostrovului, de trebuia s-o înmuiem cu flacăra de sudură, chiar dacă se mai prăbuşea câte-un acoperiş de garaj din cauza nămeţilor, chiar când hingherii făceau câte-o nenorocită de razie inopinată (menită colectării de şpăgi compensatorii, degrab'recuperatoare de sfinte blăniţe), chiar când se mai păruiau Toriţa cu Costel, iar strada se ghemuia de spaimă la guiţăturile demenţiale ale bieţilor porci supuşi cuţitoaielor - fapt e că totul se învăluia îngăduitor în aromele cuhniilor şi unduirea leneşă a fumului pe hornuri, în scârţâitul bocancilor şi-al tălpicilor de la sănii pe zăpadă, în plăcerea obrajilor rumeniţi de ger, a bătăilor cu bulgări, a construirii de cazemate (şi oameni) din zăpadă.
Invariabil, imaginea Crăciunului se lega în mintea mea de cuminţenia plăpândă a leagănului. Culcuşire ocrotitoare, frăgezime cald-aburoasă şi tăcere lăptoasă. Plus ameţitoarea mireasmă de tâmâie. Copil fiind, nu desluşeam nici pe departe toate noimele formulei "naşterea Domnului”. Dar eram inconştient pătruns deopotrivă de blândeţea şi severitatea întâmplării, de amestecul de forţă miraculoasă şi fragilitate mortală prin care legănuţul (copârşeu) de lemn se vădea una cu corabia vieţii şi-a morţii. Ce mă fascina - fără s-o înţeleg, dar acceptând-o numaidecât necondiţionat - era convingerea bătrânilor din preajmă, că Pruncul nou născut e una cu Împăratul lumii. Iar zâmbetul Lui dulce nevinovat însemna, în egală măsură, milă şi resemnare, putere triumfătoare şi suferinţă devastatoare, durere atroce, împăcare şi nădejde.
Altminteri, dacă mă gândesc bine, ceea ce-mi domină mângâietor amintirea sunt rămăşiţe olfactiv-auditive. Mai precis: aromele plinătăţii (sarmale, mămăligă, jumări, murături, miez de nucă), zvonuri de clopoţei, pocnetele de bici ale colindătorilor, lătrăturile bucuroase ale "şarlelor” din curte, "ne daţi, ori nu ne daţi”, "steaua sus răsare”, "am venit şi noi odată”, "bună dimineaaaţa la Moş Ajun”... Vizual, mă invadează fioros petele de sânge de la tăiatul porcilor pe zăpadă, de-mi strâng şi acum pleoapele cu spaimă.
Aşa stând lucrurile, să vă mai spun cum mi s-a închircit sufletul auzind iarna trecută strigătul de efervescenţă luptătoare al unei fete pe stradă: "e Santa, fată” ?!?
La urma urmei, de ce nu? Fie şi "Santa”, dacă sufleteşte laşi sărbătoarea să-ţi fugărească drăcuşorii din mădulare. Măcar pentru câteva zile.
ADINA ROSETTI
Seara în care n-a venit Moş Crăciun
Dar acum, nu ştiu din ce motive, întârzia. Sau poate n-avea să mai vină deloc. Încercase zadarnic Nona să mă convingă să merg la culcare, eram hotărâtă să aştept oricât, să rămân lângă brad până dimineaţa, să adorm sub clipocitul beculeţelor, doar ca să fiu sigură că o să-l văd. M-am încăpăţânat, cu lacrimi în ochi, până când n-a mai avut ce să-mi facă şi m-a lăsat în plata Domnului să aştept cât vreau. Spre miezul nopţii, a venit şi s-a aşezat pe fotoliu, era obosită, trebăluise toată ziua la bucătărie, aşa cum făcea întotdeauna de sărbători, a oftat uşor şi a început să vorbească. Mi-a zis atunci o poveste ciudată, pe care n-o mai auzisem niciodată şi care nu semăna deloc cu celelalte poveşti pe care mi le spunea, o poveste despre un prunc care s-a născut demult, într-o noapte geroasă de iarnă, într-o iesle, şi despre trei vrăjitori ciudaţi, care se numeau magi şi care au pornit, călăuziţi de o stea magică, să-i aducă pruncului daruri şi să i se-nchine. Şi luminile se stinseseră în toată casa, doar beculeţele din brad mai sclipeau, ningea liniştit şi zăpada de-afară părea portocalie, din bucătărie venea miros de cozonac, iar eu am ştiut foarte sigur că-n seara aceea n-am să-l văd deloc pe Moş Crăciun. Nona a continuat să-mi spună povestea care nu semăna cu nici o alta de până atunci, folosea cuvinte ciudate, precum profet, asta se întâmplase cu pruncul născut în iesle, şi-apoi istorisirea a devenit foarte tristă, iar eu de-abia-mi ţineam ochii deschişi, mi-era milă, nu voiam să aud mai departe, despre piroane bătute-n palme, despre spini care sfâşiau fruntea, despre rugi înălţate-n zadar, şi toate astea se suprapuneau cumva în mintea mea, nu mai ştiam dacă povestea nu cumva e chiar despre Moş Crăciun pe care-l aşteptam, dacă de-asta nu mai vine, pentru că oamenii ăia răi l-au întins pe o cruce, dacă el s-a născut într-o iesle, iarna, dacă el a murit şi-a înviat, după trei zile, dacă eu mai sunt trează sau visez toate astea. Când am deschis ochii era dimineaţă şi o creangă de brad îmi înţepa obrazul. Dormisem pe jos, iar Nona sforăia uşor, în fotoliu. Focul din sobă se stinsese de mult şi-n cameră era frig. M-am ridicat împleticită şi-atunci le-am văzut. Erau acolo, sub brad, ca-n fiecare an, exact cadourile pe care le visasem.
Duminicile unui băieţel cuminte
Norocul meu era că acolo, înăuntru, printre toţi oamenii aceia înfofoliţi, se întâmplau şi lucruri care meritau să fie luate în seamă. Era mirosul de smirnă şi tămâie care mă ameţea, era împărtăşania pe care o primeam mereu cu ochii închişi, ca nu cumva, din neatenţie, să se risipească ceva din miracolul care urma să se petreacă. Bunica îmi povestise ce taină mare se ascunde în pâinea şi vinul pe care le primeam, iar eu o ascultasem înfrigurat şi înţelesesem tot. Pentru că bunica mea nu era orice fel de bunică: ştia, mai bine ca oricine, viaţa fiecărui sfânt în parte şi mai ştia şi să traducă din franceză Rahan, ceea ce, orice aţi spune, nu e deloc puţin.
Dacă era ceva care să mă vrăjească în dimineţile acelea de duminică de la mânăstire, ceva pentru care să merite să îndur şi amorţeala genunchilor şi mâinile atâtor şi atâtor tanti, atunci, fără doar şi poate, lucrul ăsta erau îngerii şi sfinţii zugrăviţi pretutindeni. La ei, la aura şi chipurile lor, mă puteam uita ore întregi, nemişcat, până când slujba se termina şi aflam din nou ce băieţel mare şi cuminte sunt. Iar dintre toate picturile astea, cel mai mult şi mai mult îmi plăcea să privesc Naşterea Domnului. Acolo, pe peretele acela, în culori calde şi vii, se întâmpla tot ce aveam nevoie să ştiu. Vedeam pruncul şi vedeam grota, vedeam magii călări şi Steaua care îi călăuzise până acolo, o vedeam pe Fecioară şi pe Iosif, vedeam ieslea şi animalele, îmi imaginam bucuria şi lumina, mă zgribuleam de emoţie, mă lipeam de bunica mea şi era bine, chiar dacă era frig. Pentru că şi în grota de acolo trebuia să fie frig, foarte frig. Doar că frigul ăla nu prea îl mai simţeai, era un abur cel mult, care plutea de colo colo, fără rost. Mă gândeam că Steaua care îi adusese pe magi de atât de departe, care le arătase drumul şi le luminase calea, Steaua aceea trebuia să fie mai mult decât o stea, trebuia să fie ceva ca o vâlvătaie uriaşă, iar din fiecare rază a ei, mai mult ca sigur, cobora în grabă câte un înger. Şi îmi închipuiam grota ca locul în care roiau cei mai mulţi îngeri care au ajuns vreodată pe pământ, închideam ochii şi îi vedeam bine, o mulţime nesfârşită, suflând aburul lor cald de smirnă şi tămâie peste cel rece din ieslea cu animale. Şi îmi imaginam că cerul era deschis, nu se putea altfel, şi că, dacă ţi-ai fi ridicat ochii spre el, ai fi putut înţelege tot ce se întâmplă deasupra, în lumea aceea nevăzută care se lăsase cu totul aici, la noi. Şi mă mai gândeam cum e să fii Dumnezeu, să n-ai nici început şi nici sfârşit, cum îmi spusese bunica odată, să fi inventat toate lucrurile care se văd şi pe cele care nu se văd, şi să te trezeşti, pur şi simplu, pe pământ, într-o grotă, nou-născut. Pe atunci, lucrurile îmi erau limpezi, înţelegeam totul fără să fie nevoie să-mi explic nimic. Era bine să fie aşa şi aşa trebuia să fie. El, Dumnezeu, băieţelul din iesle, trebuia să vină printre oameni, să se facă mare, să fie scuipat, bătut şi pus pe cruce, pentru ca noi, ăştia de aici, să înţelegem ceva din ce ne spune, să pricepem că acolo poate fi şi aici şi că într-un om care nu e ca toţi oamenii se află toate răspunsurile de care avem nevoie. Ţin minte că îmi suflam aer cald în palme şi mai ştiu că simţeam că şi Lui trebuie să-i fi fost frig, cu toată lumina şi cu toţi îngerii şi magii care roiau în jur. Odată ce te-ai născut aici, trebuie să simţi la fel ca ceilalţi lucrurile din jur. Nu?
Bunica nu mă auzea, tăcea şi se ruga mai departe. Abia când slujba se termina, îmi spunea că e timpul să mă împărtăşesc. Şi mai ştiu, ştiu şi acum şi n-am cum să uit, că în drumul meu spre altar, treceam pe lângă Prunc, îl priveam încă o dată, de aproape, şi îi zâmbeam încet. Îi era bine, tare bine acolo.
CRISTIAN CURTE
Cum a plecat şi cum s-a întors Moş Crăciun în viaţa mea
Eu unul sunt plin de dorul Crăciunului, încă din vară. Când asfaltul se topeşte şi căldura înmoaie până şi pietrele, îmi pun în maşină "Iarna” lui Tudor Gheorghe şi visez la Crăciun şi la zăpadă. Prin contrast, atunci îmi apare mai viu şi mai bogat decât în decembrie. Apoi, pe măsură ce vipia se domoleşte şi cerul ajunge mai albastru şi mai adânc, încep să-i simt şi mireasma. De cozonaci şi brad, cu colinde şi cu bucuria familiei care trebuie să se adune în jurul lui. Întreagă. Crăciunul e întotdeauna al ei, e aproape confiscat de familie. Spre deosebire de Paştele înalt, orbitor, unind moartea cu viaţa, Paştele care se trăieşte foarte bine de unul singur, la vreun schit pierdut în munţi, Crăciunul e micuţ, cald şi inimos, bun de aşezat pe sobă sau într-un ungher al casei. Fără familie, parcă nici nu se întâmplă. Poţi se te apleci asupra Învierii de unul singur, pentru că în ea sunt ascunse taine teribile, dar Naşterea lui Hristos se cuvine primită împreună, de-a valma, într-un iureş de întâlniri, îmbrăţişări, pupături şi urări. Şi daruri. Fără ele nu se poate. Îmi amintesc că în copilărie, atunci când credinţa stătea sub obroc, darurile, cadourile, şi Moşul, erau singura taină a lumii. În rest, universul era plat. Se ocupau de el oamenii de ştiinţă, care ştiau tot, cum a început, devenit şi se va sfârşi. De Moş însă nu îndrăznea nimeni să se atingă. Au avut ideea să-l boteze Gerilă, dar mie ştiu că nu-mi păsa, pentru că eu credeam în Moş Crăciun cu toată fiinţa mea. El era scăparea zilelor cenuşii, cu frig în casă şi fără curent. El înveselea străzile care îngheţau bocnă, de rămâneau maşinile pribegite în parcări, iar noi le luam în stăpânire cu sănii şi patine. El întruchipa taina, misterul, lumea de dincolo, o altă lume.
Ştiu că l-am pândit, şi nu o dată, ci în fiecare iarnă. Dar, de fiecare dată, venea prin altă cameră, năucindu-mă, lăsându-mă mut de uimire cu miracolul acesta, singurul pe care nu mi-l puteam explica, singurul pe care nu mi-l putea explica nimeni, nici măcar tata, cu ştiinţa lui din oamenii de ştiinţă, nici măcar "tovarăşa”. Moşul ăsta îmi dădea o bucurie forfotitoare, atât de plină, încât atunci când mi s-a spus la şcoală, cred că eram într-a cincea, că nu există, am zis că au înebunit. Nu avea cum să nu existe! În Dumnezeu nu prea credeam, şi dacă şi el dispărea, atunci viaţa asta chiar că nu mai avea niciun tâlc. Era plată ca universul oamenilor deştepţi, care trimiseseră cosmonauţi pe lună şi scoseseră din pământ dovada că suntem nişte maimuţe mai evoluate şi mai deştepte. Şi totuşi, la un moment dat, inevitabil, aşa cum pleacă păsările migratoare, cum îţi mor animalele din copilărie (mie mi-au răposat două pisici şi un câine), aşa cum te desparţi de prima iubire, aşa cum bucuriile se sting la un moment dat, aşa a dispărut şi Moş Crăciun. Am pus la cale o schemă suficient de inteligentă şi m-am prins că, de fapt, tata aşeza cadourile sub brad. Din clipa aia, Crăciunul şi-a stins luminile. Rând pe rând. Nu toate. Încă îmi bătea inima cu putere, atunci când vedeam cadourile sub brad şi încă mai aşteptam sfârşitul verii, ca să prind toamna şi apoi începutul iernii, cu primii fulgi. Dar taina dispăruse, sfâşiată în două, ca şi copilăria mea care se trecuse. Eram mare. Cu timpul, m-am înţelepţit însă şi am ajuns să cred din nou în el, în Moş Crăciun. Ca şi atunci, număr zilele până când cerul se albăstreşte. Întotdeauna după Sfântă Mărie, cum îmi spunea bunica. Şi cern toamna prin mine, adulmecând mireasma cozonacului din anul trecut. Şi primii fulgi, şi apoi bradul şi forfota şi cumpărăturile şi apoi explozia aceea de bunătate şi lumină care ne îmbată pe toţi, de uităm de bârfe, animozităţi şi duşmani, dând o amnistie tuturor urilor din noi.
Sunt topit după clipele acelea, clipele în care timpul nu mai curge, pentru că alunecăm în cealaltă lume şi acolo nu există ceasuri şi nici zile. Şi ştiu acum, mare fiind, că totul vine de Sus. Şi că El, Dumnezeu-Pruncul, s-a vărsat în toate ale noastre şi ne umple cu prezenţa Sa şi ştie să ne zâmbească şi dintr-o cutie de cadouri mai înzorzonată, printre pamblicile colorate strident. Chiar şi Moşul de la Coca-Cola, moşul hâtru şi supraponderal, cu reni şi sanie şi plin de reclame şi marketing e, până la urmă, tot o icoană a bunătăţii şi bucuriei, o icoană în care un ochi atent poate desluşi taina. Iar acum, că sunt mare, şi pot să cred în ce vreau eu, chiar şi în ceea ce nu cred oamenii de ştiinţă ori adulţii mai gomoşi, acum eu cred. Cred în Moş Crăciun şi în Domnul care l-a făcut pe Moş Crăciun şi care a zămislit toate tainele şi tâlcurile şi bucuriile. Pentru noi. Şi mă bucur. Ca atunci, în copilărie.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
