Culcușul, liniștea și zâmbetul
Târziu, abia după 15-16 ani, am avut ocazia să văd montările și tablourile vivante ale catolicilor cu ieslea minunată, micuțul Iisus, duioșia Mariei, suava încruntare a lui Iosif și dulceața din privirile animalelor încălzind cu aburul nărilor și veghind cu pleoape catifelate trupul "mititel înfășățel”. La noi în mahala, Crăciunul era, înainte de orice, căderea cuminte a ninsorii, bucuria căldurii și coregrafia fascinantă a lemnelor în sobă, promisiunea liniștii miruite și magia bradului, așteptarea înfiorată a darurilor, odată cu astâmpărarea tuturor impulsurilor agresive și răzbunătoare de peste an. În preajma Crăciunului, eram întotdeauna sigur că bunicu-meu n-o să se îmbete, că bunică-mea n-o să-l mai mustre, că unchiu-meu își va da măcar binețe cu maică-mea (cu care schimba tot restul anului doar încruntări și mormăituri strepezite), că mi se va da voie s-o bag puțin în casă pe cățelușa Tosca, pentru un colț de sobă și-o pâine înmuiată-n lapte. Și că voi primi multvisatele mandarine, fularul, mănușile c-un deget, treningul și perechea de ciorapi, plus o ciocolată "Kandia” mare, cu alune, de 10 lei, cu ambalajul grena și miros de vis.
Chiar și-n țigănia noastră de pe Giurgiului, colț cu Ferentarii și uzinele "Autobuzul”, veneau colindători. Aveam covrigi pe sfoară, venea "popa cu sfeștania”, dădeam milostenii, iar vecinii se umanizau brusc: își suspendau pentru câteva zile blestemele fioroase, făceau schimburi gastronomice, își plăteau sau iertau datoriile și se vizitau reciproc întru iertare, întrajutorare, ori simplu hedonism de uliță. Chiar și când îngheța cișmeaua de la colțul străzilor Râpelor cu Ostrovului, de trebuia s-o înmuiem cu flacăra de sudură, chiar dacă se mai prăbușea câte-un acoperiș de garaj din cauza nămeților, chiar când hingherii făceau câte-o nenorocită de razie inopinată (menită colectării de șpăgi compensatorii, degrab'recuperatoare de sfinte blănițe), chiar când se mai păruiau Torița cu Costel, iar strada se ghemuia de spaimă la guițăturile demențiale ale bieților porci supuși cuțitoaielor - fapt e că totul se învăluia îngăduitor în aromele cuhniilor și unduirea leneșă a fumului pe hornuri, în scârțâitul bocancilor și-al tălpicilor de la sănii pe zăpadă, în plăcerea obrajilor rumeniți de ger, a bătăilor cu bulgări, a construirii de cazemate (și oameni) din zăpadă.
Invariabil, imaginea Crăciunului se lega în mintea mea de cumințenia plăpândă a leagănului. Culcușire ocrotitoare, frăgezime cald-aburoasă și tăcere lăptoasă. Plus amețitoarea mireasmă de tâmâie. Copil fiind, nu deslușeam nici pe departe toate noimele formulei "nașterea Domnului”. Dar eram inconștient pătruns deopotrivă de blândețea și severitatea întâmplării, de amestecul de forță miraculoasă și fragilitate mortală prin care legănuțul (copârșeu) de lemn se vădea una cu corabia vieții și-a morții. Ce mă fascina - fără s-o înțeleg, dar acceptând-o numaidecât necondiționat - era convingerea bătrânilor din preajmă, că Pruncul nou născut e una cu Împăratul lumii. Iar zâmbetul Lui dulce nevinovat însemna, în egală măsură, milă și resemnare, putere triumfătoare și suferință devastatoare, durere atroce, împăcare și nădejde.
Altminteri, dacă mă gândesc bine, ceea ce-mi domină mângâietor amintirea sunt rămășițe olfactiv-auditive. Mai precis: aromele plinătății (sarmale, mămăligă, jumări, murături, miez de nucă), zvonuri de clopoței, pocnetele de bici ale colindătorilor, lătrăturile bucuroase ale "șarlelor” din curte, "ne dați, ori nu ne dați”, "steaua sus răsare”, "am venit și noi odată”, "bună dimineaaața la Moș Ajun”... Vizual, mă invadează fioros petele de sânge de la tăiatul porcilor pe zăpadă, de-mi strâng și acum pleoapele cu spaimă.
Așa stând lucrurile, să vă mai spun cum mi s-a închircit sufletul auzind iarna trecută strigătul de efervescență luptătoare al unei fete pe stradă: "e Santa, fată” ?!?
La urma urmei, de ce nu? Fie și "Santa”, dacă sufletește lași sărbătoarea să-ți fugărească drăcușorii din mădulare. Măcar pentru câteva zile.
ADINA ROSETTI
Seara în care n-a venit Moș Crăciun
L-am așteptat la fel ca în toți anii: cuminte, cu poeziile de la grădiniță învățate, cu rochița frumoasă, din catifea albastră, proaspăt călcată, cu paharul cu lapte și prăjiturelele aranjate pe farfurioară și bradul împodobit, așa cum făcusem întotdeauna. Și întotdeauna venise. Era de-ajuns să nu fiu atentă o clipă, să ies din cameră doar cât să mă reped în bucătărie ca să dau iama prin bunătățile pe care le pregătea bunică-mea, Nona, și, când mă întorceam, cu zahăr pudră presărat pe buze, cadourile mă așteptau deja sub brad. Mi-era ciudă că ratasem momentul și-mi juram că data viitoare n-o să mai părăsesc nici măcar o secundă camera, ca să-l văd când vine. Uneori, îmi ieșea figura... De câteva ori, reușisem să stau cuminte lângă brad și răbdarea-mi fusese răsplătită: apăruse, exact ca-n povești, croindu-și drum prin ninsoare, vocea lui era exact așa cum îmi imaginasem, până și barba avea nuanța aia pe care cel mai bine o descria un cuvânt întâlnit doar în cărți - colilie. Și-n sacul lui, ca prin miracol, se găseau exact lucrurile la care visasem un an întreg.
Dar acum, nu știu din ce motive, întârzia. Sau poate n-avea să mai vină deloc. Încercase zadarnic Nona să mă convingă să merg la culcare, eram hotărâtă să aștept oricât, să rămân lângă brad până dimineața, să adorm sub clipocitul beculețelor, doar ca să fiu sigură că o să-l văd. M-am încăpățânat, cu lacrimi în ochi, până când n-a mai avut ce să-mi facă și m-a lăsat în plata Domnului să aștept cât vreau. Spre miezul nopții, a venit și s-a așezat pe fotoliu, era obosită, trebăluise toată ziua la bucătărie, așa cum făcea întotdeauna de sărbători, a oftat ușor și a început să vorbească. Mi-a zis atunci o poveste ciudată, pe care n-o mai auzisem niciodată și care nu semăna deloc cu celelalte povești pe care mi le spunea, o poveste despre un prunc care s-a născut demult, într-o noapte geroasă de iarnă, într-o iesle, și despre trei vrăjitori ciudați, care se numeau magi și care au pornit, călăuziți de o stea magică, să-i aducă pruncului daruri și să i se-nchine. Și luminile se stinseseră în toată casa, doar beculețele din brad mai sclipeau, ningea liniștit și zăpada de-afară părea portocalie, din bucătărie venea miros de cozonac, iar eu am știut foarte sigur că-n seara aceea n-am să-l văd deloc pe Moș Crăciun. Nona a continuat să-mi spună povestea care nu semăna cu nici o alta de până atunci, folosea cuvinte ciudate, precum profet, asta se întâmplase cu pruncul născut în iesle, și-apoi istorisirea a devenit foarte tristă, iar eu de-abia-mi țineam ochii deschiși, mi-era milă, nu voiam să aud mai departe, despre piroane bătute-n palme, despre spini care sfâșiau fruntea, despre rugi înălțate-n zadar, și toate astea se suprapuneau cumva în mintea mea, nu mai știam dacă povestea nu cumva e chiar despre Moș Crăciun pe care-l așteptam, dacă de-asta nu mai vine, pentru că oamenii ăia răi l-au întins pe o cruce, dacă el s-a născut într-o iesle, iarna, dacă el a murit și-a înviat, după trei zile, dacă eu mai sunt trează sau visez toate astea. Când am deschis ochii era dimineață și o creangă de brad îmi înțepa obrazul. Dormisem pe jos, iar Nona sforăia ușor, în fotoliu. Focul din sobă se stinsese de mult și-n cameră era frig. M-am ridicat împleticită și-atunci le-am văzut. Erau acolo, sub brad, ca-n fiecare an, exact cadourile pe care le visasem.
MATEI FLORIAN
Duminicile unui băiețel cuminte
Duminică dimineața, bunica mă lua de mână și coboram strada în pantă până la mânăstire. Nu mă împotriveam, deși știam foarte bine că o să stau în genunchi până o să amorțesc, că trei ore de slujbă trec chinuitor de încet și că, la sfârșit, va trebui să suport mult prea multe pupături și mângâieri pe cap. Nu știu dacă știați, dar nu cred că există vreun copil căruia să-i placă să fie atins de mâini străine și căruia să i se spună la nesfârșit "vai, ce mare te-ai făcut” și "în ce clasă ești?”. Acum, sincer, de câte ori trebuie să răspunzi - "eu nu sunt la școală, sunt la grădiniță” - ca să se înțeleagă că tu nu ești la școală, ești doar la grădiniță? Vedeți? Și da, la grădiniță era bine, tovarășa era bună cu noi, iar eu învățasem toate cântecelele. Eram un copil cuminte, bravo, și meritam să fiu pupat de tot felul de tanti pe care nu le cunoșteam. Bunica mea, însă, le știa pe toate.
Norocul meu era că acolo, înăuntru, printre toți oamenii aceia înfofoliți, se întâmplau și lucruri care meritau să fie luate în seamă. Era mirosul de smirnă și tămâie care mă amețea, era împărtășania pe care o primeam mereu cu ochii închiși, ca nu cumva, din neatenție, să se risipească ceva din miracolul care urma să se petreacă. Bunica îmi povestise ce taină mare se ascunde în pâinea și vinul pe care le primeam, iar eu o ascultasem înfrigurat și înțelesesem tot. Pentru că bunica mea nu era orice fel de bunică: știa, mai bine ca oricine, viața fiecărui sfânt în parte și mai știa și să traducă din franceză Rahan, ceea ce, orice ați spune, nu e deloc puțin.
Dacă era ceva care să mă vrăjească în diminețile acelea de duminică de la mânăstire, ceva pentru care să merite să îndur și amorțeala genunchilor și mâinile atâtor și atâtor tanti, atunci, fără doar și poate, lucrul ăsta erau îngerii și sfinții zugrăviți pretutindeni. La ei, la aura și chipurile lor, mă puteam uita ore întregi, nemișcat, până când slujba se termina și aflam din nou ce băiețel mare și cuminte sunt. Iar dintre toate picturile astea, cel mai mult și mai mult îmi plăcea să privesc Nașterea Domnului. Acolo, pe peretele acela, în culori calde și vii, se întâmpla tot ce aveam nevoie să știu. Vedeam pruncul și vedeam grota, vedeam magii călări și Steaua care îi călăuzise până acolo, o vedeam pe Fecioară și pe Iosif, vedeam ieslea și animalele, îmi imaginam bucuria și lumina, mă zgribuleam de emoție, mă lipeam de bunica mea și era bine, chiar dacă era frig. Pentru că și în grota de acolo trebuia să fie frig, foarte frig. Doar că frigul ăla nu prea îl mai simțeai, era un abur cel mult, care plutea de colo colo, fără rost. Mă gândeam că Steaua care îi adusese pe magi de atât de departe, care le arătase drumul și le luminase calea, Steaua aceea trebuia să fie mai mult decât o stea, trebuia să fie ceva ca o vâlvătaie uriașă, iar din fiecare rază a ei, mai mult ca sigur, cobora în grabă câte un înger. Și îmi închipuiam grota ca locul în care roiau cei mai mulți îngeri care au ajuns vreodată pe pământ, închideam ochii și îi vedeam bine, o mulțime nesfârșită, suflând aburul lor cald de smirnă și tămâie peste cel rece din ieslea cu animale. Și îmi imaginam că cerul era deschis, nu se putea altfel, și că, dacă ți-ai fi ridicat ochii spre el, ai fi putut înțelege tot ce se întâmplă deasupra, în lumea aceea nevăzută care se lăsase cu totul aici, la noi. Și mă mai gândeam cum e să fii Dumnezeu, să n-ai nici început și nici sfârșit, cum îmi spusese bunica odată, să fi inventat toate lucrurile care se văd și pe cele care nu se văd, și să te trezești, pur și simplu, pe pământ, într-o grotă, nou-născut. Pe atunci, lucrurile îmi erau limpezi, înțelegeam totul fără să fie nevoie să-mi explic nimic. Era bine să fie așa și așa trebuia să fie. El, Dumnezeu, băiețelul din iesle, trebuia să vină printre oameni, să se facă mare, să fie scuipat, bătut și pus pe cruce, pentru ca noi, ăștia de aici, să înțelegem ceva din ce ne spune, să pricepem că acolo poate fi și aici și că într-un om care nu e ca toți oamenii se află toate răspunsurile de care avem nevoie. Țin minte că îmi suflam aer cald în palme și mai știu că simțeam că și Lui trebuie să-i fi fost frig, cu toată lumina și cu toți îngerii și magii care roiau în jur. Odată ce te-ai născut aici, trebuie să simți la fel ca ceilalți lucrurile din jur. Nu?
Bunica nu mă auzea, tăcea și se ruga mai departe. Abia când slujba se termina, îmi spunea că e timpul să mă împărtășesc. Și mai știu, știu și acum și n-am cum să uit, că în drumul meu spre altar, treceam pe lângă Prunc, îl priveam încă o dată, de aproape, și îi zâmbeam încet. Îi era bine, tare bine acolo.
CRISTIAN CURTE
Cum a plecat și cum s-a întors Moș Crăciun în viața mea
Crăciunul e ca unul din mirajele pe care le vezi, uneori, în deșert. Clipești de câteva ori și dispare. Dacă ați fost vreodată în deșert, eu am fost de mai multe ori, știți despre ce vorbesc. Miraculos este însă că mirajele apar din nou. Întotdeauna. Iar tu trăiești cu sufletul la gură, suspendat în acest interval. Așteptând să se întâmple.
Eu unul sunt plin de dorul Crăciunului, încă din vară. Când asfaltul se topește și căldura înmoaie până și pietrele, îmi pun în mașină "Iarna” lui Tudor Gheorghe și visez la Crăciun și la zăpadă. Prin contrast, atunci îmi apare mai viu și mai bogat decât în decembrie. Apoi, pe măsură ce vipia se domolește și cerul ajunge mai albastru și mai adânc, încep să-i simt și mireasma. De cozonaci și brad, cu colinde și cu bucuria familiei care trebuie să se adune în jurul lui. Întreagă. Crăciunul e întotdeauna al ei, e aproape confiscat de familie. Spre deosebire de Paștele înalt, orbitor, unind moartea cu viața, Paștele care se trăiește foarte bine de unul singur, la vreun schit pierdut în munți, Crăciunul e micuț, cald și inimos, bun de așezat pe sobă sau într-un ungher al casei. Fără familie, parcă nici nu se întâmplă. Poți se te apleci asupra Învierii de unul singur, pentru că în ea sunt ascunse taine teribile, dar Nașterea lui Hristos se cuvine primită împreună, de-a valma, într-un iureș de întâlniri, îmbrățișări, pupături și urări. Și daruri. Fără ele nu se poate. Îmi amintesc că în copilărie, atunci când credința stătea sub obroc, darurile, cadourile, și Moșul, erau singura taină a lumii. În rest, universul era plat. Se ocupau de el oamenii de știință, care știau tot, cum a început, devenit și se va sfârși. De Moș însă nu îndrăznea nimeni să se atingă. Au avut ideea să-l boteze Gerilă, dar mie știu că nu-mi păsa, pentru că eu credeam în Moș Crăciun cu toată ființa mea. El era scăparea zilelor cenușii, cu frig în casă și fără curent. El înveselea străzile care înghețau bocnă, de rămâneau mașinile pribegite în parcări, iar noi le luam în stăpânire cu sănii și patine. El întruchipa taina, misterul, lumea de dincolo, o altă lume.
Știu că l-am pândit, și nu o dată, ci în fiecare iarnă. Dar, de fiecare dată, venea prin altă cameră, năucindu-mă, lăsându-mă mut de uimire cu miracolul acesta, singurul pe care nu mi-l puteam explica, singurul pe care nu mi-l putea explica nimeni, nici măcar tata, cu știința lui din oamenii de știință, nici măcar "tovarășa”. Moșul ăsta îmi dădea o bucurie forfotitoare, atât de plină, încât atunci când mi s-a spus la școală, cred că eram într-a cincea, că nu există, am zis că au înebunit. Nu avea cum să nu existe! În Dumnezeu nu prea credeam, și dacă și el dispărea, atunci viața asta chiar că nu mai avea niciun tâlc. Era plată ca universul oamenilor deștepți, care trimiseseră cosmonauți pe lună și scoseseră din pământ dovada că suntem niște maimuțe mai evoluate și mai deștepte. Și totuși, la un moment dat, inevitabil, așa cum pleacă păsările migratoare, cum îți mor animalele din copilărie (mie mi-au răposat două pisici și un câine), așa cum te desparți de prima iubire, așa cum bucuriile se sting la un moment dat, așa a dispărut și Moș Crăciun. Am pus la cale o schemă suficient de inteligentă și m-am prins că, de fapt, tata așeza cadourile sub brad. Din clipa aia, Crăciunul și-a stins luminile. Rând pe rând. Nu toate. Încă îmi bătea inima cu putere, atunci când vedeam cadourile sub brad și încă mai așteptam sfârșitul verii, ca să prind toamna și apoi începutul iernii, cu primii fulgi. Dar taina dispăruse, sfâșiată în două, ca și copilăria mea care se trecuse. Eram mare. Cu timpul, m-am înțelepțit însă și am ajuns să cred din nou în el, în Moș Crăciun. Ca și atunci, număr zilele până când cerul se albăstrește. Întotdeauna după Sfântă Mărie, cum îmi spunea bunica. Și cern toamna prin mine, adulmecând mireasma cozonacului din anul trecut. Și primii fulgi, și apoi bradul și forfota și cumpărăturile și apoi explozia aceea de bunătate și lumină care ne îmbată pe toți, de uităm de bârfe, animozități și dușmani, dând o amnistie tuturor urilor din noi.
Sunt topit după clipele acelea, clipele în care timpul nu mai curge, pentru că alunecăm în cealaltă lume și acolo nu există ceasuri și nici zile. Și știu acum, mare fiind, că totul vine de Sus. Și că El, Dumnezeu-Pruncul, s-a vărsat în toate ale noastre și ne umple cu prezența Sa și știe să ne zâmbească și dintr-o cutie de cadouri mai înzorzonată, printre pamblicile colorate strident. Chiar și Moșul de la Coca-Cola, moșul hâtru și supraponderal, cu reni și sanie și plin de reclame și marketing e, până la urmă, tot o icoană a bunătății și bucuriei, o icoană în care un ochi atent poate desluși taina. Iar acum, că sunt mare, și pot să cred în ce vreau eu, chiar și în ceea ce nu cred oamenii de știință ori adulții mai gomoși, acum eu cred. Cred în Moș Crăciun și în Domnul care l-a făcut pe Moș Crăciun și care a zămislit toate tainele și tâlcurile și bucuriile. Pentru noi. Și mă bucur. Ca atunci, în copilărie.