MICAELA GHIŢESCU - "Crăciunurile copilăriei par desprinse din altă viaţă”

Este una dintre cele mai apreciate traducătoare de limbă portugheză din România, autoare a peste 80 de volume răsplătite cu premii internaţionale. În spatele acestei celebrităţi culturale, se ascunde, însă, un destin fioros.Victimă fără vină a unui regim totalitar, Micaela Ghiţescu i-a supravieţuit cu demnitate şi un optimism care îi ţine aprins, şi astăzi, zâmbetul pe obraz. Şi care luminează şi amintirile zăpezilor de altădată, în care mai arde, încă, strălucirea Crăciunului. Când am bătut la uşa casei sale, veche de aproape un secol, afară ploua cu stropi mari şi reci. Când am plecat, începuse să ningă

Sub semnul încrederii

- Marea sărbătoare a Crăciunului e totdeauna şi prilej de rememorări. Parcă niciodată nu simţi aş­tep­tarea sărbătorii mai intens ca atunci când eşti mic. Aţi avut o copilărie frumoasă, doamnă Micaela Ghi­ţes­cu?

- Am avut o copilărie foarte fericită. Am trăit-o între cele două războaie, când României îi mergea bine. Se citea bunăstarea pe chi­pul româ­ni­lor. Nu ştiu dacă am mai văzut de atunci atâţia oameni ieşind pe Calea Victoriei cu zâmbetul pe buze. Fa­milia mea era o familie obişnuită, de in­te­lectuali. Tata a fost un renumit chi­­rurg al perioadei interbelice, cu zeci de lu­crări ştiinţifice la activ. A fost un om ex­trem de com­pe­tent, care a ţinut mult ca şi noi să primim o educaţie deosebită. Îmi amintesc cum ne obliga în copilărie să ascultăm con­­fe­rin­ţele lui N. Iorga la radio şi cum ne "po­vestea”, chiar în timp ce se difuza, Pas­torala de Beethoven, ca să o înţele­gem şi noi. Mama, o femeie mi­cuţă şi ele­gantă, se trăgea dintr-o fa­­milie de în­vă­ţători aromâni, emi­graţi din Ma­ce­do­nia grecească: fa­milia Papa­cos­tea. Fu­se­se bursieră in­ternă la Şcoala Cen­trală de Fete, apoi absolvise Facul­tatea de Litere şi Filo­sofie şi a şi profesat un an, până am apărut noi, copiii. Nu eram prea bo­gaţi, dar nici prea săraci. Din banii câşti­gaţi de tata şi cu un credit pe 20 de ani, părinţii au construit o casă superbă, într-un cartier foarte vesel, de medici şi gene­rali. Dacă m-a mar­cat însă ceva în anii ace­ia, e că i-am trăit sub semnul încre­de­rii. Pe atunci, istoria era încă sub oameni, nu dea­su­pra lor.

- Erau şi sărbătorile marcate de aceas­tă speranţă?

- De Crăciun era o atmosferă cu totul specială, poate şi fiindcă familii­le noas­tre au fost mereu foarte unite. Una din serile de Crăciun, de pildă, era petrecută întotdeauna la fratele cel mare al mamei, unde mai aveam trei verişori. Dar apro­pierea sărbătorii se simţea cu mult îna­inte. Se făceau curăţenia generală şi marea aprovi­zio­nare la Piaţa Matache. Tot în preaj­ma sărbătorilor, ve­neau şi oltenii prin curte, cu cobili­ţele lor, în care atâr­nau putini şi coşuri cu tot felul de tru­fandale - de la brân­zeturi, la cârnaţi proaspeţi. Aveau un fel de abo­na­ment, se opreau din curte în curte, şi-mi amintesc că tot ce aduceau ei era foarte apreciat. Apoi, într-o noap­te, când dormeam, Moşul reuşea să aducă pomul în casă. Ne trezeam cu mirosul acelor de brad răspândit prin cameră. Era imens bradul copilăriei noastre, ajun­gea până sus, la tavan. Iar cado­urile erau împachetate în nişte cutii de carton superbe, pe care mi le amintesc şi acum. Cât împo­dobeam noi bradul, în bucătăria de jos se făceau sarmale. Apoi urmau cozonacii cu nucă şi stafide, care miroseau aşa de frumos, că mai coboram şi noi printre oale. Asta, dacă nu ieşeam afară, pe derdeluşul de la Casa Oştirii, unde ne dădeam cu sania cu toţi vecinii noştri.

Cutia cu bomboane

- Cum arăta oraşul în preajma Crăciunului, în anii interbelici?

- Era splendid, deşi nu se ornau pe atunci străzile cu tot felul de lampioane, ca astăzi. Exista însă, după mo­del franţuzesc, spectacolul vitrinelor, care era o încân­tare. Tata avea grijă să ne ia, pe mine şi pe fratele meu, în recunoaştere la subsolul plin de jucării al Librăriei Cartea Românească. Acolo ne lămuream cam ce să-i cerem Moşului în scrisori. După vizita la librărie, fă­ceam şi câte o oprire la Galeriile Lafayette, unde în vi­trina minunat garnisită aştepta un Moş în carne şi oase, care stătea de vorbă cu fie­care copil în parte. Şi apoi, mai tre­ceam pe la cofetăria Nestor, de unde tata lua do­uă pungi mari, una cu figurine de şo­co­lată cu lapte, pentru mine, alta cu figu­rine de şocolată amăruie, pentru fratele meu. Imaginea asta, a tatei cu cele două pungi enorme de şocolată, nu-mi iese din minte nici azi, fiindcă ani în şir, mai târ­ziu, n-am mai văzut cum arată şocolata.

Calendarul terorii

- Pentru că a venit războiul?

- Da, iar tata a plecat pe front. După un scurt timp a fost rechemat la Bucu­reşti să organizeze un spital de răniţi. Mă lua des cu el la spital, mai erau şi alţi copii de medici acolo. Odată, de Crăciun, s-a organizat o serbare cu pom şi daruri pentru toată lumea. Mie mi-a revenit o cutie cu bomboane din care trebuia să le ofer răniţilor. Tot împărţind, am ajuns în faţa unuia care mi-a arătat prin semne că nu poate lua bomboana. Am văzut atunci că avea ambele braţe amputate. De spai­mă, am luat-o la fugă. Abia atunci am înţeles ce-nseamnă cu adevărat războiul. Mai târziu, când s-au înteţit bombar­da­mentele, Chirurgia de la Spitalul Co­­lentina, condusă de tata, a fost eva­cuată la Spitalul din Periş, unde ni s-a re­zervat şi nouă un salon. Ne-am îm­prietenit repede cu ceilalţi. Seara ne adunam cu toţii în rezervă şi ascul­tam discuţiile medicilor sau jucam poker pe boabe de fasole. Mama mi-a spus de multe ori, mai târziu, că au fost ul­ti­mele zile fericite din viaţa ei. Eram înconjuraţi de război, de răniţi, de suferinţă, dar eram toţi împreună şi încă nu ştiam ce avea să urme­ze.

- Au urmat anii de teroare trăiţi sub regimul sovietic, cu persecuţiile de care nici familia dvs n-a fost cruţată. Cum v-aţi descurcat?

- În 1949, am reuşit să intru la facultatea de Fi­lo­logie (care nu se mai numea de Litere, fiindcă lite­rele aveau un iz "burghez decadent”), în ciuda unei concurenţe neloiale: cel mai mare număr de locuri era rezervat candidaţilor cu "origine sănă­toa­să”. Tata fusese dat afară de la spital. Pur şi simplu, în­tr-o zi, paznicul a primit ordin de sus să nu-l mai lase să intre. Dar continua să aibă cabinetul parti­cu­lar, pentru mici consultaţii. Era, deci, considerat liber profesionist, "exploatator al clasei mun­ci­toare.” Aşa se face că m-am trezit obligată să achit taxe de şco­larizare cu un zero în plus faţă de alţi studenţi. Nu aveam de unde. Mama nu muncea, tata nu mai putea opera, începuserăm să ne vindem lu­cru­rile din casă. Mergeam la talcioc, unde toate fami­liile mai de vază îşi vindeau tablourile şi covoarele. Era dureros să vezi cum cele mai bune lucruri ale tale ajung pe mâna comuniştilor. Erau singurii care mai aveau bani în vremea aceea şi se găseau şi printre ei oameni cu gust. Fiindcă apăreau tot felul de impozite peste noapte, pe care nu reuşeam să le achităm, ni s-a pus sechestru pe dulapurile de haine. Ca să mă salveze, tata s-a angajat la Cooperativa Chimică Populară, de unde am luat adeverinţă că nu mai sunt "fiică de exploatator” şi am putut continua studiile până în anul 4. Dar anii următori au fost la fel de tensionaţi. Toţi avocaţii din familia noas­­tră, fiind liber profesionişti, au fost scoşi din Ba­rou. Şi curând au început arestările.

- Puţini ştiu că şi dvs. aţi trecut prin închisorile comuniste, încă la o vârstă foarte fragedă. Care a fost cauza?

- Mi se reproşa francofonia mea. În paralel cu li­ceul, urmasem şi cursurile Liceului Francez de pe lân­gă Institutul Francez (unde bibliotecar şi, mai apoi, ata­şat cultural la Legaţia Franţei din Bucureşti era chiar Roland Barthes, al cărui nume pe atunci nu-mi spunea nimic). Directorul liceului, Marcel Fontaine, era căsă­torit cu o româncă şi foarte ataşat de români. Dar când co­muniştii au închis liceul şi au expulzat din ţară pro­fesorii, a fost atât de îngrijorat de soarta pe care o lua Ro­mânia, încât a deschis în Franţa postul de radio Paris pentru România, unde a debutat, de altfel, Mo­nica Lovinescu. În anii care au urmat, noi, fostele lui eleve, am corespondat cu el, iar corespondenţa ne-a fost interceptată. Nu spuneam lucruri grave. Dar cu toate astea, am primit o condamnare la 4 ani de închi­soare şi am cunoscut viaţa de detenţie de la Jilava şi de la Mislea, dar şi teroarea anchetelor de la Uranus.

- Cum era Crăciunul în închisoare?

- Pentru mine, anii de detenţie au fost foarte du­re­roşi, nu atât din pricina lipsurilor, cât pentru faptul că acolo am pierdut-o pe colega şi prietena mea cea mai bună, Mariana Ionescu, care a făcut, din cauza condiţii­lor de trai inumane, o tuberculoză galopantă. A fost un ma­re miracol că, în ciuda sutelor de nopţi trase la in­digo, în care eram scoase la anchetă să repetăm aceleaşi şi aceleaşi lucruri, am reuşit mereu să ştim cu exactitate în ce zi şi în ce lună ne aflăm. Ştiam deci când era Cră­ciunul. Şi dacă în primul an, el a trecut sub apăsarea an­che­telor, în anii următori am reuşit, seara, în dormi­toare, să cântăm, abia şoptit, câte-o colindă sau să as­cultăm câte-o măicuţă, care şuşotea o mică slujbă a Naş­terii Domnului. Abia aveam ce să mâncăm, dar zilele acelea, dacă primeam o bucăţică de marmeladă, o păstram şi ne-o dădeam una alteia cadou. Sau ne dă­ruiam câte o epigramă compusă ad-hoc. Cântecul de care îmi amintesc însă mult mai pregnant nu a fost de Crăciun, ci la moartea lui Stalin. Nu ştiu exact cum am aflat ce s-a întâmplat, probabil prin alfabetul Morse. Dar apoi, dintr-o dată, cineva a început să fluiere Oda Bucuriei, pe care am preluat-o toţi, în toată închisoarea. Fluieram pe rând, cu grijă să nu fim văzuţi pe vizete, iar gardianul alerga disperat de la o celulă la alta.

Când durerea şterge amintirile

- În 1955, aţi fost eliberată. Cum a fost revenirea acasă?

- A fost... a fost cel mai greu moment al întregii mele vieţi. Niciodată, cred, nu am mai fost atât de dărâmată. Trăisem în închisoare cu speranţa eliberării. Şi, când am ajuns pe peronul Gării de Nord, în locul mamei, mă aştepta prietena mea, Ileana Ghica, să-mi spună că fratele meu, alpinist, a avut un accident pe munte şi a murit. "Tu trebuie să fii tare - mi-a zis - pentru că mama ta nu te mai are decât pe tine.” "Păi bine, dar tata unde e?”, am întrebat. "Ah, cum, de tata nu ştiai?”. Prin urmare, murise şi tata. Murise de inimă rea. Stătea aşezat pe marginea patului şi se încălţa, povestea ceva cu mama şi, dintr-o dată, nu i-a mai răspuns. Şi uite aşa, ne-am trezit singure, eu şi ma­ma. Nu aveam bani. În casa noas­tră se mutase un securist. Noi locu­iam într-o singură cameră. Iar la facultate nu mă acceptaseră, ca să-mi închei stu­diile. Peste două luni urma să fie Cră­ciunul. Nu mai ştiu ce am făcut atunci. Pur şi simplu nu mai ştiu. Cred că de atâta durere amintirile mi s-au şters.

- Aţi mai reuşit, în anii ce au ur­mat, să spălaţi toată suferinţa acelui Crăciun furat?

- O colegă de celulă mi-a povestit cum primise de acasă un palton, în tivul căruia prietena ei cususe un bile­ţel pe care scria doar atât "Viaţa, ca o nesimţită, continuă”. Şi viaţa a continuat. Am reuşit să termin facultatea, dar semnând că nu voi profesa niciodată. Am gă­sit de lucru la Biblioteca Aca­demiei. Tot atunci am început să traduc, ca să mai câştig nişte bani. Erau mulţi traducători de engleză şi franceză, aşa că am avut ideea salvatoare să învăţ spaniola şi, mai târziu, portu­ghe­za. Între timp, m-am îndră­gostit şi m-am căsătorit cu un om remarcabil, directorul Institutului Farmaceutic, pro­fesorul Petre Ionescu-Stoian. Ne-am mutat împreună în aceeaşi casă ridicată de tata, în care, printr-un miracol, locuiesc şi acum. Am început să călătorim. O vreme, timpurile au fost mai blânde, lăsând vechile răni să se închidă. Sărbătorile se scuturaseră însă de vrajă. Pomul nu mai era până-n tavan, ca în copilăria mea, se chircise sub greutatea întâmplărilor. Era mai mic şi-l aşezam pe masă. Moş Crăciun îşi luase vacanţă. În locul lui venea Moş Gerilă. Iar bucuria Crăciunului fusese înlocuită de o lungă aşteptare. Nu ştiam exact ce, dar aşteptam ceva care să rupă monotonia zilelor. Şi într-o seară, chiar s-a întâmplat.

O veste, cu adevărat, minunată!

- Ce anume?

- Abia intraserăm în post şi am plecat cu soţul meu la un concert de muzică ve­che al corului Madrigal, care a început absolut normal. Coriştii erau minunaţi, iar noi ne lăsam purtaţi de muzică. Şi apoi, pe neaşteptate, au schimbat repertoriul, şi de pe scenă s-a auzit "O, ce veste minunată!” Au urmat, pe rând, toate colindele copi­lă­riei noastre pierdute. Ne-am ridicat cu toţii în picioare şi am plâns. Nu mai auziserăm colinde de câteva zeci de ani.

- Şi apoi a venit revoluţia...

- Din păcate, pentru mine revoluţia a venit prea târziu. Mama s-a stins din viaţă, şi mulţumesc lui Dumnezeu că s-a întâm­plat înaintea marilor lipsuri din anii '80. Nu cred că ar mai fi suportat, bia­ta, să trăiască şi asta. Din păcate însă, l-am pierdut şi pe soţul meu, aproape pe neaşteptate, din pri­cina unei boli care a evoluat fatal, în doar câteva ore. M-am bucurat de libertate, dar m-am bucurat sin­gură. Aşa cum m-am bucurat şi de toate oportunităţile pe care mi le-au adus ultimii 20 de ani: să tra­duc, să călătoresc, să cunosc oa­meni importanţi şi să-mi fac prieteni peste tot în lume. Pentru mine, recompensele au venit prea târziu.

- Mai e doar puţin până vor bate la uşă primii colindători. Îi mai aşteptaţi cu aceeaşi emoţie ca în copilărie?

- Nu, mi-e greu să regăsesc emoţia de atunci. Cră­ciu­nurile copilăriei par acum desprinse dintr-o altă via­ţă. Îmi lipseşte forfota lor, şi apoi, cum să mai adun fa­milie, dacă nu mai este? Mai trăiesc doar doi veri, pe care îi întâlnesc an de an, pe 27 decembrie. Dar până atunci sunt singură. N-a fost să fie să avem copii. Soţul meu avea deja un băiat mare când l-am cunoscut. Atunci nu prea ne-am dorit să fim părinţi. Acum, însă, mi-ar fi plăcut să aud prin casă vocea nepoţilor. Sin­gurătatea mi-a furat, într-un fel, bucuria. Mă simt bine în casa asta, deşi e mult, mult prea mare pentru un sin­gur om. Însă aşa de tare m-am obişnuitde una singură, că mi-ar fi şi greu să o împart cu cineva. Atât cât pot, încerc şi eu să trăiesc bucuria creştină. Miracolul sărbă­torii n-are nevoie de prea multă beteală. Îmi fac un brăduţ şi nişte sarmale, aprind câteva lumânări şi, dacă nu-mi bate nimeni la uşă, mă aşez cu un pahar de vin la televizor.

- În încheiere, vă propun un joc al imaginaţiei. Dacă aţi putea să retrăiţi un moment al sărbătorilor de altădată, ce aţi alege?

- Aş vrea să-l mai văd trecându-mi pragul pe pă­rintele Simion de la Schitul Darvari, fost elev al buni­cilor mei. Parcă îl văd, cu figura lui bărboasă, de Moş Crăciun, în straie negre, scuturându-se de zăpadă la intrarea în casă şi cântând "Hristos s-a născut”. Vocea lui groasă, care făcea să vibreze odaia, ne aducea în dar sărbătoarea.

Fotografii din arhiva personală