LARI GIORGESCU - Cu bicicleta, în Norvegia

Când nu "arde” ca actor pe scena Naţionalului bucureştean, adună combustibil din experienţe totale, cum ar fi pedalatul pe două roţi, prin peisajele fabuloase din Scandinavia

Captivi, sub pământ

- În primul interviu acordat revistei "Formula AS” vorbeai despre proiectul unei călătorii "spe­ciale” în Norvegia... Visul s-a transformat în reali­tate. Ai făcut călătoria şi ai debarcat de curând din avionul care te-a adus de la Oslo la Bucureşti. De unde pasiunea asta de a merge prin lume pe bicicletă?

- Eu am mai făcut o călătorie în România cu bici­cleta şi i-am povestit aven­tura prietenului meu, Vladimir Turturică, care este scenograf şi ar­tist vizual. Stăteam în Ciş­mi­­giu, pe o bancă, şi dis­cutam, şi-atunci el mi-a mărtu­risit că avea, la rân­dul lui, un plan si­mi­lar. Vladimir s-a năs­cut în Rusia, în Sankt Pe­ters­burg, şi are fasci­naţia asta, a întinderilor de pământ din nordul Euro­pei, aşa că pla­nul lui se referea la o călă­to­rie pe bicicletă care să în­ceapă într-un capăt al mun­ţilor Scandinaviei şi să se ter­mine în celălalt. Tot vor­bind aşa, ne-am apu­cat să facem un cal­cul şi ne-am dat seama că o ast­fel de expe­diţie ar con­suma vreo şase luni de zile, şase luni ca­re ne-ar scoate defini­tiv din pro­fesie. Aşa că ne-am decis să ne res­trân­gem la cea mai fru­moa­să zonă a Scandina­viei, după părerea noas­tră, şi anume, la Nor­ve­gia. Şi până la urmă, am zis la unison: "Hai s-o facem!”. Ei, abia atunci a început partea grea: rezol­varea problemelor adminis­tra­tive. A trebuit să scriem un proiect, apoi am purces la bătut pe la di­verse porţi ca să obţinem finanţare şi să atra­gem parte­neri pentru acest eveniment. În felul ăsta s-a născut şi ideea de a transforma expediţia noastră într-un film docu­mentar, în stil reality-adventure, mai ales că tra­seele pe care le aveam în vedere erau foarte spectacu­loase. Aşa că am achiziţionat nişte camere de filmat şi aşa am îndeplinit şi rolul de operatori. Final­mente, pe 23 iunie, ne-am urcat în avionul către Oslo şi pe 30 iunie am pornit, propriu-zis, în marea aven­tură. Pe un traseu absolut splen­did - Oslo, Bergen, Trondheim, Bod?, Lofoten, Troms?, Alta şi Nordkapp - care s-a întins pe 3700 de kilometri, pen­tru că noi am ales nu drumurile drepte, ci drumurile care să ne ducă în majoritatea timpului prin munţi.

- Care e cea mai puternică amintire cu care ai rămas din această călătorie?

- Cea mai pregnantă amintire - spun pregnantă, pentru că povestea asta înglobează o paletă largă de trăiri: surpriză, frică, amuzament... - e legată de o pă­ţanie petrecută într-un tunel. În Norvegia, sunt foarte multe tuneluri. Relieful a impus această soluţie: în unele zone ar fi fost imposibil să se construiască şosele de suprafaţă, aşa că singura posibilitate a fost să se sfre­­­delească roca, iar conexiunea să se facă pe sub pământ. Ei, prin unele din aceste tuneluri, bicicliştilor le este interzis accesul, deoarece spaţiul este într-atât de redus, încât nu s-a mai putut adăuga o bandă pentru biciclete. La un astfel de tunel pe care l-am întâlnit pe traseu, am văzut semnul de interzis de la intrare, dar ce ne-am spus noi: "Ăştia sunt exageraţi!”. În plus, ca să ne continuăm drumul pe traseul dorit, ar fi trebuit să facem un ocol uriaş. Aşa că, ignorând interdicţia, ne-am avântat în necunoscutul de sub pământ. Tunelul avea o lungime de 24,5 km, iar spaţiul era, într-adevăr, extrem de redus. Maşinile care treceau pe lângă noi erau obligate să ne ocolească intrând pe contrasens. Noi, însă, i-am dat înainte. Atât doar că, la un moment dat, din pricina claxonului unui tir, eu m-am speriat, m-am dezechilibrat şi am căzut, iar Vladimir n-a mai avut timp să oprească şi a căzut şi el peste mine. S-a iscat un carambol de basm. Eram, practic, înţepeniţi sub pământ, cu un munte de cine ştie câte tone deasu­pra noastră. Ce era să fa­cem? Drumul înapoi era mai scurt, drumul înainte era lung... Noi am ales to­tuşi să continuăm. Maşinile se chinuiau să ne ocolească, ne cla­xonau... Până la ur­mă, cineva, dintr-o maşină, a su­nat la poliţie şi a anun­ţat că în tunelul X sunt doi ne­buni pe biciclete. În scurt timp, a apărut un poliţist într-o maşină ca­re ne-a aju­tat să ieşim la lumină, în par­tea cealaltă a muntelui. Acolo ne-am oprit şi-a înce­put să ne ia la întrebări. I-am expli­cat că suntem străini, că suntem plecaţi într-o ex­pediţie, că - pasă­mite - nu văzu­se­răm sem­nul de interzis de la intrarea în tunel... Omul a fost teri­bil de ama­bil, ba chiar ne-a spus că ne admiră pentru ceea ce facem, că se bucu­ră că am ales Nor­vegia pentru aventu­ra noastră dar, la fi­nal, ne-a anunţat, cu aceeaşi ama­bilitate, că trebuie să ne dea o amendă de 330 de euro pentru tot poci­no­gul pe care-l comise­se­răm. Am încercat să-l îmbunăm, i-am spus că nu prea avem bani, că asta e prima noastră con­tra­venţie, că totuşi l-am ruga să ne ierte... Poli­ţistul nor­vegian a rămas însă de neclintit. Ne-a zis că-i pare rău, dar asta e legea şi el e obligat să o aplice. Şi am plătit. Dar ştii ceva? Nu i-am purtat deloc pică. Din contră, l-am admirat extraordinar de mult şi ne-a câştigat res­pec­tul.

Raiul renilor

- Ce te-a surprins, ca pei­saj, în Norvegia?

- În primul rând, munţii. Munţii de-acolo cresc direct din apă, din ocean sau din mare, iar imaginea asta e ab­solut impresionantă şi-ţi schimbă perspectiva asupra vieţii. Când vezi un munte de peste o mie de metri care izbucneşte subit din apă, fără nici o zonă de trecere, brusc te simţi foarte mic şi insig­ni­fiant, reali­zezi că, la nivelul uni­versului, tu, omul, eşti realmente doar un fir de ni­sip, capeţi un soi de umilinţă plină de re­ve­renţă în raport cu natura, şi cu... Creaţia. Ce-i drept, ca să vedem spectacolul ăsta, noi ne-am impus un re­gim spartan: am dormit în cort sau prin şoproane ori case părăsite, am tre­­mu­rat de frig în hai­nele care aproape tot timpul erau ude (pentru că am nimerit cea mai groaz­nică vară din ulti­mii 17 ani din Nor­ve­gia - tem­pe­ra­tura n-a urcat peste 8 grade Cel­sius, furtunile şi ploile erau la ordinea zilei, iar din cauza umezelii din at­mosferă hainele nu aveau cum să se usuce peste noap­te, aşa că dimineaţa le luai pe tine jilave, ştiind că oricum urma să te plouă iarăşi), am băut apă luată din izvoarele întâlnite pe drum, am mâncat din provizii sau peşte prăjit, pe care îl pescui­serăm chiar noi, cu câteva minute înainte... În felul ăsta realizezi că omu­lui, de fapt, nu-i trebuie chiar atât de multe lucruri ca să subziste, că multe dintre nece­sităţile noastre ne sunt impuse de traiul în mediul ur­ban, de nişte ifose sociale. Şi mai am în minte o foto­gramă: Finnmark, teritoriul băştinaşilor sami, locul unde poţi să vezi soa­rele pe cer la miezul nopţii şi ori­zontul colorat în nuan­ţele auro­relor boreale. Aceasta este o zonă vastă, unde nu creşte nici un copac. Vege­taţia este compusă din muşchi şi, din loc în loc, din niş­te arbuşti pitici. Şi totuşi, Finn­mark este raiul reni­lor. Oriunde întorci ochii, vezi reni - nişte animale mi­nunate şi blânde, care s-au obişnuit ca oamenii să se oprească şi să le facă fotografii, aşa că se apropie sin­guri de maşini sau "socializează” prin campinguri. Într-o noapte, am dormit şi noi într-un camping şi dimineaţa, când am ieşit din cort, am dat peste 3-4 reni, care se aflau la nici un metru distanţă: îşi făcuseră somnul acolo şi acum luau micul dejun lângă noi. (râde) Şi tot acolo, în Finn­mark, se mai găseşte ceva foarte suprinzător pentru noi, românii: case montate pe tălpici. În funcţie de ano­timp, local­nicii îşi mută casele aşezate pe aceste schiuri, le trag cu ajutorul unor maşini cu şenile, pe care le-au cumpărat de la armată... Apoi, ceea ce m-a surprins la fel de tare ca peisajele, e cât de sigură e Norvegia. La început, de pildă, noi ne legam bicicle­tele seara, înainte de culcare. De teamă să nu ni le fure cineva. După vreo săptă­mână, ne-am dat seama că ges­tul ăsta e inutil, fiindcă acolo nimeni nu-ţi fură bici­cleta. De-altfel, cu cât mergi mai în nord, con­staţi că oamenii nu-şi mai fac nici garduri în jurul ca­selor. Îşi lasă bicicletele pe pelu­ză, complet neasi­gu­rate, iar di­mineaţa le găsesc cum le-au lăsat. În gene­ral, acolo nu ţi-e frică de hoţi, nu ai teamă că te urmă­reşte cineva pe stradă sau pe şosea... E o ţară foarte sigură, cu oa­meni foarte civilizaţi, cu o poliţie care chiar respectă legea şi îşi face treaba. Iar norvegienii, în majoritate, sunt incredibil de drăguţi, de săritori. Noi, cum ajun­geam într-un orăşel, imediat eram în­con­juraţi de local­nicii care ne întrebau ce fa­cem, de unde suntem etc.Şi când aflau că suntem români şi că facem un tur al Nor­vegiei pe bicicletă, erau foarte im­presionaţi. Ne tratau aşa, ca pe nişte eroi, ne dă­deau cafele, ne invitau la masă, ba uneori chiar ne pofteau să înnoptăm la câte ci­neva... Pe de altă parte, nor­ve­gie­nii sunt nişte oa­meni destul de rezervaţi: nu vor­besc foarte mult, nu sunt exu­beranţi în gesturi şi dis­curs şi vor să fie lăsaţi în pace, să-şi vadă fiecare de viaţa lui. Îşi apără foarte mult intimitatea. Şi, reve­nind la între­barea ta, pot să-ţi spun că a mai fost ceva care m-a surprins la modul cel mai plăcut cu putinţă: cât de multă grijă şi respect au nor­vegienii faţă de natu­ră. Acolo orice se constru­ieşte, chiar şi un simplu punct de belvedere, este gân­dit ast­fel încât să aibă un impact minim asupra me­diului şi să se încadreze cât mai bine în peisaj, să arate "ca de aco­lo”... Apoi, în zonele ru­rale, acolo unde preo­cupa­rea preponderentă este agri­cultura, nici nu e nevoie să vezi câmpu­rile ca să-ţi dai seama de asta, căci "te anun­ţă” de dinainte miro­sul... de bă­legar. Şi asta, pen­tru că în Norvegia, agri­cul­tura nu se face cu îngră­şăminte chimice, ci nu­mai naturale şi, în spe­cial, cu bă­legar. Sau, dacă vor să vâneze, nor­vegienii preferă să trea­că graniţa în Suedia, doar ca să nu-şi omoare ani­­malele de acasă. Iar când merg pe şosele şi în­tâl­nesc semnele acelea cu "Atenţie la...” nu ştiu ce ani­mal, atunci să ştii că ei chiar cască ochii şi reduc vite­za. Ideea e că norvegienii înţeleg că nu animalele ace­lea săl­ba­tice au intrat pe teritoriul omului, ci omul a intrat pe teritoriul lor şi, ca atare, le respectă şi fac totul ca să le ocrotească.

Nimic bun despre România

- Ai putea să mai adânceşti comparaţia între norvegieni şi români?

- Cât am fost în Norvegia, am întâlnit foarte mulţi oameni care aveau o părere execrabilă despre România şi despre români şi, de fiecare dată, am încercat să le explic că România nu e numai ceea ce citesc ei în ziare şi văd la televizor, că românii nu sunt doar nişte cer­şe­tori, nişte hoţi şi nişte huligani... Mă durea când îi au­zeam cum vorbeau despre ţara mea. Pentru că, din­colo de scăderile pe care le cunoaştem cu toţii, Ro­mânia e o ţară superbă, o ţară bogată, nu doar în pei­saje, ci şi în suflet, în trăire şi în spirit, în cultură, în artă... Sper că măcar unora dintre interlocutorii mei am izbutit să le schimb percepţia.

- Povesteşte ceva despre filmul tău şi al lui Vla­dimir. Cui se adresează el şi care îi va fi destinul?

- Filmul nostru se adresează tuturor, dar mai ales celor dornici de aventură şi de descoperiri, celor care vor să vadă lucruri altfel "decât pe strada lor”. Din de­cembrie, el va fi difuzat, timp de o lună de zile, on-line, pe dolcetv.ro. După asta, filmul va rula în cine­ma­tografe. Apoi urmează să fie difuzat şi de TVR, cu care avem semnat deja un contract. Şi, în conti­nuare, va pleca în festivaluri, în ţară şi - sperăm - şi în străină­tate. Asta depinde şi de cei de la Libra Film, care "ne” produc.

- O ultimă întrebare: ai de gând să repeţi experi­enţa norvegiană?

- Deşi a fost aventura vieţii mele de până acum, deşi a fost o experienţă absolut minunată, care m-a schimbat mult pe interior, răspunsul meu e nu. Cred că valoarea acestei experienţe constă şi în unicitatea ei. Iar eu nu vreau să fac din "călătoreala” asta pe bici­cle­tă o profesie, nu vreau să devin un globetrotter. Eu sunt actor. Am destule lucruri de făcut pe tărâmul acesta.

- Spune-l pe cel care te face să arzi cel mai mult.

- Deocamdată "ard” exclusiv pentru spectacolul "D'ale noastre”, de la Teatrul Naţional, un Caragiale pus în scenă de Gigi Căciuleanu. Un Caragiale uni­versal, exprimat de data asta prin limbaj corporal, şi care, spre bucuria noastră, are mult succes. Iar întâl­nirea cu Gigi Căciuleanu o văd ca pe un dar extraor­dinar, la care nici n-aş fi visat.