Captivi, sub pământ
- În primul interviu acordat revistei "Formula AS” vorbeai despre proiectul unei călătorii "speciale” în Norvegia... Visul s-a transformat în realitate. Ai făcut călătoria și ai debarcat de curând din avionul care te-a adus de la Oslo la București. De unde pasiunea asta de a merge prin lume pe bicicletă?
- Eu am mai făcut o călătorie în România cu bicicleta și i-am povestit aventura prietenului meu, Vladimir Turturică, care este scenograf și artist vizual. Stăteam în Cișmigiu, pe o bancă, și discutam, și-atunci el mi-a mărturisit că avea, la rândul lui, un plan similar. Vladimir s-a născut în Rusia, în Sankt Petersburg, și are fascinația asta, a întinderilor de pământ din nordul Europei, așa că planul lui se referea la o călătorie pe bicicletă care să înceapă într-un capăt al munților Scandinaviei și să se termine în celălalt. Tot vorbind așa, ne-am apucat să facem un calcul și ne-am dat seama că o astfel de expediție ar consuma vreo șase luni de zile, șase luni care ne-ar scoate definitiv din profesie. Așa că ne-am decis să ne restrângem la cea mai frumoasă zonă a Scandinaviei, după părerea noastră, și anume, la Norvegia. Și până la urmă, am zis la unison: "Hai s-o facem!”. Ei, abia atunci a început partea grea: rezolvarea problemelor administrative. A trebuit să scriem un proiect, apoi am purces la bătut pe la diverse porți ca să obținem finanțare și să atragem parteneri pentru acest eveniment. În felul ăsta s-a născut și ideea de a transforma expediția noastră într-un film documentar, în stil reality-adventure, mai ales că traseele pe care le aveam în vedere erau foarte spectaculoase. Așa că am achiziționat niște camere de filmat și așa am îndeplinit și rolul de operatori. Finalmente, pe 23 iunie, ne-am urcat în avionul către Oslo și pe 30 iunie am pornit, propriu-zis, în marea aventură. Pe un traseu absolut splendid - Oslo, Bergen, Trondheim, Bod?, Lofoten, Troms?, Alta și Nordkapp - care s-a întins pe 3700 de kilometri, pentru că noi am ales nu drumurile drepte, ci drumurile care să ne ducă în majoritatea timpului prin munți.
- Care e cea mai puternică amintire cu care ai rămas din această călătorie?
- Cea mai pregnantă amintire - spun pregnantă, pentru că povestea asta înglobează o paletă largă de trăiri: surpriză, frică, amuzament... - e legată de o pățanie petrecută într-un tunel. În Norvegia, sunt foarte multe tuneluri. Relieful a impus această soluție: în unele zone ar fi fost imposibil să se construiască șosele de suprafață, așa că singura posibilitate a fost să se sfredelească roca, iar conexiunea să se facă pe sub pământ. Ei, prin unele din aceste tuneluri, bicicliștilor le este interzis accesul, deoarece spațiul este într-atât de redus, încât nu s-a mai putut adăuga o bandă pentru biciclete. La un astfel de tunel pe care l-am întâlnit pe traseu, am văzut semnul de interzis de la intrare, dar ce ne-am spus noi: "Ăștia sunt exagerați!”. În plus, ca să ne continuăm drumul pe traseul dorit, ar fi trebuit să facem un ocol uriaș. Așa că, ignorând interdicția, ne-am avântat în necunoscutul de sub pământ. Tunelul avea o lungime de 24,5 km, iar spațiul era, într-adevăr, extrem de redus. Mașinile care treceau pe lângă noi erau obligate să ne ocolească intrând pe contrasens. Noi, însă, i-am dat înainte. Atât doar că, la un moment dat, din pricina claxonului unui tir, eu m-am speriat, m-am dezechilibrat și am căzut, iar Vladimir n-a mai avut timp să oprească și a căzut și el peste mine. S-a iscat un carambol de basm. Eram, practic, înțepeniți sub pământ, cu un munte de cine știe câte tone deasupra noastră. Ce era să facem? Drumul înapoi era mai scurt, drumul înainte era lung... Noi am ales totuși să continuăm. Mașinile se chinuiau să ne ocolească, ne claxonau... Până la urmă, cineva, dintr-o mașină, a sunat la poliție și a anunțat că în tunelul X sunt doi nebuni pe biciclete. În scurt timp, a apărut un polițist într-o mașină care ne-a ajutat să ieșim la lumină, în partea cealaltă a muntelui. Acolo ne-am oprit și-a început să ne ia la întrebări. I-am explicat că suntem străini, că suntem plecați într-o expediție, că - pasămite - nu văzuserăm semnul de interzis de la intrarea în tunel... Omul a fost teribil de amabil, ba chiar ne-a spus că ne admiră pentru ceea ce facem, că se bucură că am ales Norvegia pentru aventura noastră dar, la final, ne-a anunțat, cu aceeași amabilitate, că trebuie să ne dea o amendă de 330 de euro pentru tot pocinogul pe care-l comiseserăm. Am încercat să-l îmbunăm, i-am spus că nu prea avem bani, că asta e prima noastră contravenție, că totuși l-am ruga să ne ierte... Polițistul norvegian a rămas însă de neclintit. Ne-a zis că-i pare rău, dar asta e legea și el e obligat să o aplice. Și am plătit. Dar știi ceva? Nu i-am purtat deloc pică. Din contră, l-am admirat extraordinar de mult și ne-a câștigat respectul.
Raiul renilor
- Ce te-a surprins, ca peisaj, în Norvegia?
- În primul rând, munții. Munții de-acolo cresc direct din apă, din ocean sau din mare, iar imaginea asta e absolut impresionantă și-ți schimbă perspectiva asupra vieții. Când vezi un munte de peste o mie de metri care izbucnește subit din apă, fără nici o zonă de trecere, brusc te simți foarte mic și insignifiant, realizezi că, la nivelul universului, tu, omul, ești realmente doar un fir de nisip, capeți un soi de umilință plină de reverență în raport cu natura, și cu... Creația. Ce-i drept, ca să vedem spectacolul ăsta, noi ne-am impus un regim spartan: am dormit în cort sau prin șoproane ori case părăsite, am tremurat de frig în hainele care aproape tot timpul erau ude (pentru că am nimerit cea mai groaznică vară din ultimii 17 ani din Norvegia - temperatura n-a urcat peste 8 grade Celsius, furtunile și ploile erau la ordinea zilei, iar din cauza umezelii din atmosferă hainele nu aveau cum să se usuce peste noapte, așa că dimineața le luai pe tine jilave, știind că oricum urma să te plouă iarăși), am băut apă luată din izvoarele întâlnite pe drum, am mâncat din provizii sau pește prăjit, pe care îl pescuiserăm chiar noi, cu câteva minute înainte... În felul ăsta realizezi că omului, de fapt, nu-i trebuie chiar atât de multe lucruri ca să subziste, că multe dintre necesitățile noastre ne sunt impuse de traiul în mediul urban, de niște ifose sociale. Și mai am în minte o fotogramă: Finnmark, teritoriul băștinașilor sami, locul unde poți să vezi soarele pe cer la miezul nopții și orizontul colorat în nuanțele aurorelor boreale. Aceasta este o zonă vastă, unde nu crește nici un copac. Vegetația este compusă din mușchi și, din loc în loc, din niște arbuști pitici. Și totuși, Finnmark este raiul renilor. Oriunde întorci ochii, vezi reni - niște animale minunate și blânde, care s-au obișnuit ca oamenii să se oprească și să le facă fotografii, așa că se apropie singuri de mașini sau "socializează” prin campinguri. Într-o noapte, am dormit și noi într-un camping și dimineața, când am ieșit din cort, am dat peste 3-4 reni, care se aflau la nici un metru distanță: își făcuseră somnul acolo și acum luau micul dejun lângă noi. (râde) Și tot acolo, în Finnmark, se mai găsește ceva foarte suprinzător pentru noi, românii: case montate pe tălpici. În funcție de anotimp, localnicii își mută casele așezate pe aceste schiuri, le trag cu ajutorul unor mașini cu șenile, pe care le-au cumpărat de la armată... Apoi, ceea ce m-a surprins la fel de tare ca peisajele, e cât de sigură e Norvegia. La început, de pildă, noi ne legam bicicletele seara, înainte de culcare. De teamă să nu ni le fure cineva. După vreo săptămână, ne-am dat seama că gestul ăsta e inutil, fiindcă acolo nimeni nu-ți fură bicicleta. De-altfel, cu cât mergi mai în nord, constați că oamenii nu-și mai fac nici garduri în jurul caselor. Își lasă bicicletele pe peluză, complet neasigurate, iar dimineața le găsesc cum le-au lăsat. În general, acolo nu ți-e frică de hoți, nu ai teamă că te urmărește cineva pe stradă sau pe șosea... E o țară foarte sigură, cu oameni foarte civilizați, cu o poliție care chiar respectă legea și își face treaba. Iar norvegienii, în majoritate, sunt incredibil de drăguți, de săritori. Noi, cum ajungeam într-un orășel, imediat eram înconjurați de localnicii care ne întrebau ce facem, de unde suntem etc. Și când aflau că suntem români și că facem un tur al Norvegiei pe bicicletă, erau foarte impresionați. Ne tratau așa, ca pe niște eroi, ne dădeau cafele, ne invitau la masă, ba uneori chiar ne pofteau să înnoptăm la câte cineva... Pe de altă parte, norvegienii sunt niște oameni destul de rezervați: nu vorbesc foarte mult, nu sunt exuberanți în gesturi și discurs și vor să fie lăsați în pace, să-și vadă fiecare de viața lui. Își apără foarte mult intimitatea. Și, revenind la întrebarea ta, pot să-ți spun că a mai fost ceva care m-a surprins la modul cel mai plăcut cu putință: cât de multă grijă și respect au norvegienii față de natură. Acolo orice se construiește, chiar și un simplu punct de belvedere, este gândit astfel încât să aibă un impact minim asupra mediului și să se încadreze cât mai bine în peisaj, să arate "ca de acolo”... Apoi, în zonele rurale, acolo unde preocuparea preponderentă este agricultura, nici nu e nevoie să vezi câmpurile ca să-ți dai seama de asta, căci "te anunță” de dinainte mirosul... de bălegar. Și asta, pentru că în Norvegia, agricultura nu se face cu îngrășăminte chimice, ci numai naturale și, în special, cu bălegar. Sau, dacă vor să vâneze, norvegienii preferă să treacă granița în Suedia, doar ca să nu-și omoare animalele de acasă. Iar când merg pe șosele și întâlnesc semnele acelea cu "Atenție la...” nu știu ce animal, atunci să știi că ei chiar cască ochii și reduc viteza. Ideea e că norvegienii înțeleg că nu animalele acelea sălbatice au intrat pe teritoriul omului, ci omul a intrat pe teritoriul lor și, ca atare, le respectă și fac totul ca să le ocrotească.
Nimic bun despre România
- Ai putea să mai adâncești comparația între norvegieni și români?
- Cât am fost în Norvegia, am întâlnit foarte mulți oameni care aveau o părere execrabilă despre România și despre români și, de fiecare dată, am încercat să le explic că România nu e numai ceea ce citesc ei în ziare și văd la televizor, că românii nu sunt doar niște cerșetori, niște hoți și niște huligani... Mă durea când îi auzeam cum vorbeau despre țara mea. Pentru că, dincolo de scăderile pe care le cunoaștem cu toții, România e o țară superbă, o țară bogată, nu doar în peisaje, ci și în suflet, în trăire și în spirit, în cultură, în artă... Sper că măcar unora dintre interlocutorii mei am izbutit să le schimb percepția.
- Povestește ceva despre filmul tău și al lui Vladimir. Cui se adresează el și care îi va fi destinul?
- Filmul nostru se adresează tuturor, dar mai ales celor dornici de aventură și de descoperiri, celor care vor să vadă lucruri altfel "decât pe strada lor”. Din decembrie, el va fi difuzat, timp de o lună de zile, on-line, pe dolcetv.ro. După asta, filmul va rula în cinematografe. Apoi urmează să fie difuzat și de TVR, cu care avem semnat deja un contract. Și, în continuare, va pleca în festivaluri, în țară și - sperăm - și în străinătate. Asta depinde și de cei de la Libra Film, care "ne” produc.
- O ultimă întrebare: ai de gând să repeți experiența norvegiană?
- Deși a fost aventura vieții mele de până acum, deși a fost o experiență absolut minunată, care m-a schimbat mult pe interior, răspunsul meu e nu. Cred că valoarea acestei experiențe constă și în unicitatea ei. Iar eu nu vreau să fac din "călătoreala” asta pe bicicletă o profesie, nu vreau să devin un globetrotter. Eu sunt actor. Am destule lucruri de făcut pe tărâmul acesta.
- Spune-l pe cel care te face să arzi cel mai mult.
- Deocamdată "ard” exclusiv pentru spectacolul "D'ale noastre”, de la Teatrul Național, un Caragiale pus în scenă de Gigi Căciuleanu. Un Caragiale universal, exprimat de data asta prin limbaj corporal, și care, spre bucuria noastră, are mult succes. Iar întâlnirea cu Gigi Căciuleanu o văd ca pe un dar extraordinar, la care nici n-aș fi visat.