Simona Sora, "Hotel Universal”, editura "Polirom” (tel. 0232/21.74.40), 268 p.
Există o părere, pusă în circulaţie de autori nemulţumiţi de criticii literari, cum că aceştia din urmă ar fi nişte poeţi sau prozatori rataţi. Nu spun că n-ar exista şi asemenea cazuri. M-am întrebat şi eu cum de oameni tobă de carte, hermeneuţi străluciţi, cu o înţelegere superioară a literaturii şi o remarcabilă capacitate de expresie au putut să scrie proze de ficţiune stângace sau poeme mediocre, construite din prefabricate şi sentimentale în exces. Sunt însă şi destui scriitori capabili să exceleze în toate genurile, de la cele de creaţie propriu-zisă la eseistică, istorie şi critică literară, gazetărie mai mult sau mai puţin culturală. În cazul în care un asemenea talent multiform s-a făcut cunoscut mai întâi în critica de întâmpinare, remarcând calităţi şi defecte, dând verdicte, atunci când debutează el însuşi ca romancier îşi asumă un risc dublu. Pe de o parte se aşteaptă de la el să-şi folosească în chiar timpul scrierii spiritul critic şi ştiinţa acumulată în exerciţiul cronicii literare, ca un chirurg care se operează singur, pe de alta să dovedească harul de a crea o lume populată cu personaje diverse şi credibile, care să respire în pagini, să-şi trăiască acolo poveştile. (Eu una sunt convinsă că, oricâtă experienţă de lectură şi chiar de viaţă ai avea, oricâtă tehnică naratologică şi subtilităţi stilistice ai cunoaşte, oricât te-ai documenta, fără un anumit talent înnăscut nu poţi compune lumi romaneşti viabile.) Simona Sora, care scrie de ani buni cronici literare la "Dilema”, coordonează "Dilemateca”, publică eseuri, studii şi traduceri, şi-a asumat dublul risc şi a reuşit să convingă: este şi romancieră, ştie să creeze iluzia vieţii, are ce povesti şi îi place să o facă jucându-se cu aşteptările cititorului, fără să plictisească nici un moment. Ceea ce e mare lucru, ştiu ce spun. Hotel Universal e o ţesătură de poveşti întinsă pe un secol şi jumătate (de la mijlocul veacului 19 până în anii 1990), în centrul căreia se află un imobil de tranzit de pe strada Gabroveni şi un neam de femei "însemnate”, legate prin timp de el, de la stră-străbunica Rada la studenta Maia. Ea e cea căreia autoarea îi încredinţează telescopul întors spre trecut, prelungind poveştile dintr-una în alta, prin intermediul bunicii Maria, pe care o ajută an de an să prepare dulceaţa de trandafiri după o veche reţetă de familie. Destinele strămoaşelor se leagă din frânturi, în paralel cu ceea ce trăieşte Maia în hotelul devenit după 1989 cămin studenţesc mizer şi în care s-au aciuat, legal sau ilegal, tot soiul de tineri frământaţi de probleme existenţiale, de nesaţ, de oculte intrigi politice post-revoluţionare, de amoruri şi frustrări. Personajul în jurul căruia gravitează toţi aceştia e profesorul de greacă veche Pavel Dreptu, un boem original şi foarte cultivat (care-mi aminteşte întrucâtva de Petru Creţia) şi cu care Maia are o relaţie ambiguă. Filosofia transmisă de profesor tinerilor din jur care-şi caută drumul e că viaţa e iraţională, că trebuie să înţelegi că nu e nimic de înţeles şi să trăieşti cu intensitate maximă prezentul, clipa. Numai aşa poţi fi liber. Liber să ce? N-o să vă dezvălui, ca să aflaţi singuri, citind romanul. Ceea ce e însă de apreciat superlativ la Simona Sora e că, deşi nu ezită să folosească reţete senzaţional-telenovelistice (copilul cu paternitate incertă, o moarte violentă despre care nu se ştie dacă e crimă sau sinucidere, femei cu capacităţi paranormale, suspense, lovituri de teatru, iubiri nebune, aventuri primejdioase ş.a.), nu cade deloc în kitsch. Ştie cum să dea întregului un aer fabulos, o melancolie crepusculară şi o poezie a misterului la care adaptează perfect muzica frazelor. O combinaţie cum numai unui romancier talentat din născare îi poate reuşi.
Nikos Kazantzakis, "Raport către El Greco”, traducere de Alexandra Medrea-Danciu, Editura Humanitas Fiction (tel. 0372/74.33.82), 514 p.Tradusă la noi în 1986, ultima carte, postumă, a lui Nikos Kazantzakis apare acum cu textul integral, căci vechea ediţie de la Univers fusese cenzurată. Autobiografie spirituală, cronică a "luptei cu demonul”, a urcuşului către valori care să-i dea sens vieţii, Raportul... este povestirea de sine a unui mare scriitor-filosof, sfâşiat de o ireductibilă dualitate. Pe de o parte imboldul spiritului de a accede în orizont metafizic şi de a-şi găsi acolo mântuirea, pe de alta, datoria de a acţiona pentru binele umanităţii, ce l-a împins în bătăliile ideologice de partea stângii revoluţionare. Personaj dostoievskian - nietzschean, el a suprapus religia pe doctrina marxist-leninistă, căutarea principiului spiritual suprem, pe utopia unui nou tip de societate şi a sfârşit prin a se izola într-un mesianism disperat. A ales creaţia literară ca singurul instrument capabil să-i transmită mesajul şi drumul "printre oameni, patimi şi idei”, iar în Raportul final îşi reface itinerarul, "călătoria unui om cu sufletul la gură, urcând muntele vrăjmaş al destinului său. Sufletul meu e un Strigăt şi Opera mea, ecoul acestui Strigăt”. Itinerarul îi e jalonat de nume sacre - Hristos, Budha, Sf. Francisc, Sf. Mina -, de ideologi precum Lenin, de eroi mitologici ca Odiseu şi Supraomul nietzschean. Însă nici unul dintre aceşti idoli nu îi poate echilibra frenezia temperamentală cu asceza mistică, setea de cunoaştere concretă ce-l mână mereu pe drumuri, atent la natura fizică şi socială, cu abstragerea în adâncimile vieţii interioare, trăite cu incandescenţă intelectuală. Kazantzakis e o personalitate complexă şi plină de contradicţii - nihilist şi religios, contemplativ şi implicat social, naţionalist cretan şi internaţionalist, poet şi funcţionar, ascet şi având cultul prieteniei - de aceea nu poate fi judecat cu măsuri comune. Iar Anafora sto Greco e o oglindă ultimă, spovedania testamentară ce-i luminează întreaga operă. El însuşi îşi explică natura contradictorie prin ereditate. Cretanul din Megalo Castro se trăgea pe linie paternă dintr-un neam de piraţi şi luptători cu rădăcini arabe - bărbaţi mândri, neînfricaţi, ursuzi şi taciturni. Iar din partea mamei - din ţărani greci, blânzi, răbdurii, harnici. Acest "dublu şuvoi al sângelui” l-a definit: "amândoi părinţii pulsează în sângele meu (...) luptând fiecare să-mi ia în stăpânire gândurile şi faptele. Efortul meu de o viaţă a fost să-i împac, să iau de la unul forţa, de la celălalt blândeţea, şi să prefac discordia lor în armonie în inima mea de fiu”. Autoritatea opresivă a tatălui, "căpitan Mihalis” (transformat mai târziu în erou de roman) l-a marcat până la plecarea timpurie la un gimnaziu catolic din insula Naxos, continuat cu studii de Drept la Atena. Dezamăgit că unicul fiu nu-i seamănă şi are aplecare spre carte, Mihalis se resemnează să-i finanţeze studiile sperând ca Nikos să ajungă măcar avocat şi politician în slujba cretanilor săi. Numai că tânărul frământat de nelinişti metafizice nu e atras de o carieră practică ci de literatură, descoperindu-şi în scris libertatea deplină. Îşi continuă studiile cu un doctorat la Paris, condus de Bergson, apoi, întors în Grecia, străbate întreaga ţară împreună cu poetul Anghelos Sikelianos. Capitolul dedicat acestuia în Raport, ca şi jurnalul călătoriei pe muntele Athos sunt extraordinare (e de ţinut minte poemul-haiku al lui Sikelianos citat aici: "I-am spus migdalului: «Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu»./ Şi migdalul a înflorit”.) Pentru a-şi desăvârşi instruirea şi a căuta rezolvări crizei morale, cel ce va deveni cel mai mare scriitor al Greciei moderne călătoreşte enorm, prin lumea largă. În Germania se entuziasmează de Lenin şi Marea lui Revoluţie, pe care se duce să o vadă pusă în practică în URSS de trei ori, ultima oară în 1927, în compania lui Panait Istrati. Şi capitolul în care povesteşte prietenia lor şi neînţelegerile ce i-au despărţit e preţios ca adevăr uman şi superb ca literatură. Ambii aveau cam aceeaşi vârstă, 40 de ani, erau comunişti şi independenţi, firi pasionale, deja scriitori cu faimă. Fiindcă despre aventura lor sovietică, la 10 ani de la Revoluţie, avem ambele relatări (a lui Istrati în cartea Vers l'autre flamme), putem înţelege deosebirile fundamentale dintre ei. Kazantzakis era un gânditor superior prin cultură, un ascet ce îşi subordona întreaga existenţă scrisului, cu o disciplină dură a muncii. Istrati - un boem dezordonat şi spontan, înclinat spre petrecere şi taifas, care judeca mai ales cu inima. De aceea, văzând ce se petrece în URSS cu oamenii, e revoltat de nedreptăţi şi dezamăgit. Suferinţa individului real e pentru el mai importantă decât sistemul abstract în care Kazantzakis continuă să vadă o cale de salvare a umanităţii. De fapt, în preajma morţii, autorul lui Zorba recunoaşte: "N-am fost niciodată sigur căreia din aceste trei sirene - Himera, Speranţa, Certitudinea - trebuia să-mi dăruiesc sufletul. Toate trei m-au vrăjit cu cântecul lor”.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
