ANCHETĂ: Singurătatea, povară sau fericire?

Există din ce în ce mai mulţi oameni singuri. O realitate explicată prin schimbările sociale din ultimul timp. Dar şi prin schimbări sufleteşti. Văzută din afară, singurătatea pare o povară. Dar cei care o trăiesc se declară, adeseori, fericiţi. Să ne fie frică oare de ziua în care în paharul de la oglinda din baie va fi doar o singură periuţă de dinţi?

O călătorie în America

Mă aflam pe o stradă din New York, când a izbucnit dintr-o dată furtuna. A fost scurtă şi violentă şi m-a luat pe nepregătite, la fel ca recenta des­părţire de soţul meu, după cincisprezece ani de căsni­cie. M-am pomenit în apă până a­proa­pe de genunchi. Căutând adă­post, m-am năpustit în cel mai apropiat supermarket. Prin­tre femei portoricane şi rafturi cu bere mexicană la cutie, stăteam acolo de una singură, cu sanda­lele mele ude leaorcă, privind ploaia prin geamuri, una între mi­lioane de oameni, într-un oraş, într-o ţară atât de depărtată de viaţa mea obiş­nuită, încât deo­dată totul părea posibil. Au fost cinci minu­te, cele mai fericite pe care le trăi­sem după mult timp.
De fapt, această călătorie la New York plănuisem s-o facem în trei. Rudele soţului meu emi­gra­seră de ze­ce ani în America şi urma să stăm la ele câteva săptă­mâni. Însă până la urmă am plecat doar eu singură. Îmi dorisem prea mult să ajung la New York şi, în plus, ştiam că o călătorie se aşează pe suferinţă ca un dia­pazon. Am închiriat o cameră la hotel, decisă să încep în vacanţa aceea o viaţă nouă. Viaţa mea de femeie singură, cu un copil. La început a fost greu. Mă sim­ţeam dezorientată, înfrico­şată. Dar a treia zi, simpto­mele au cedat, amintindu-mi de mine, de o altă versi­une a mea, de o etapă a existenţei mele, despre care ani în şir crezusem că n-am s-o mai regăsesc vreodată: tine­re­ţea. Sentimentul de a fi viu, chiar şi în cea mai profundă su­ferinţă, este unul din cele mai copleşitoare. Am stat ceasuri în­tregi pe o bancă în Central Park şi, cu toate că nu puteam uita ce lăsasem în urmă, eram preocu­pată mai ales de ceea ce îmi stătea în faţă: libertatea. Senti­mentul acela sublim pe care americanii l-au celebrat trans­for­mându-l într-o statuie. Ea, liber­tatea, este bunul nostru cel mai de preţ, dar acest lucru se uită adesea într-o relaţie. Devii dependentă de celălalt, din ce în ce mai neînsemnată. Şi, într-o bună zi, când vrei să cumperi o sticlă de vin roşu de la supermarket, pui mâna pe telefonul mobil şi-ţi întrebi bărbatul: oare ar fi mai bine să aleg un vin alb?Nu pentru că eşti inca­pabilă să iei o hotărâre, ci fiindcă eul tău s-a topit în "noi”. Dar oricât de mângâietor ar fi acest "noi”, el nu scoate totdeauna la suprafaţă ce e mai bun în oameni.
Greu de crezut, dar călătoria aceea, de una singură, în America, m-a vindecat. Mai exact, m-a ajutat să iau dis­­tanţă faţă de viaţa mea. Spre propria mea surprin­dere, constat că, de când sunt singură, am crescut lă­untric, am devenit mai puternică şi mai echilibrată. Poate că despărţirea şi singurătatea m-au obligat să mă autodepăşesc. Pentru asta cred că merit felicitări. Pot să-mi sărbătoresc singurătatea cum îmi place. Impor­tant este că am din nou planuri de viitor şi ştiu de ce am nevoie, ca să mă simt om întreg.

MARIA ROŞCULEŢ, programator I. T. - Bucureşti

NORICA FISCHER POPA

"Singurătatea este o fază a vieţii pe care aproape fiecare dintre noi a cunoscut-o sau urmează să o cunoască la un moment dat”

- Nu vi se pare ciudat că nimănui nu i se pune întrebarea "De ce duci o viaţă de cuplu?”, în vreme ce oamenii singuri sunt obligaţi să se justifice me­reu? De ce se întâmplă aşa?

- Oamenii singuri zgân­dăresc dorul nostru de li­bertate. Îşi permit să trăiască după capul lor, exact aşa cum le place. În acelaşi timp, le lipseşte ceva. De aceea îi percepem şi ca pe nişte persoane izolate şi triste. În ultimă instanţă, oamenii singuri sunt un fel de ecran pe care se proiectează atât speranţele, cât şi temerile noastre. Însă ei invită şi la evaluări.

- De ce?

- Echilibrul emoţional al multora din cei singuri este oscilant. Ei trec uşor de la entuziasm şi exaltare la melancolie profundă. Această pendulare continuă e observată şi evaluată de cercetătorii din toată lu­mea, căci existenţa în singurătate este o fază a vieţii pe care aproape fiecare dintre noi a cunoscut-o sau ur­­mează să o cunoască la un moment dat. Majo­ritatea celor singuri trăiesc numai temporar astfel.

- Totuşi, numărul lor a crescut an de an, în ultimele două decenii. Singurătatea a devenit un caz social. În prezent, media europeană a celor sin­guri reprezintă 23% din totalul populaţiei. Aproape un sfert!

- Da, sunt tot mai multe persoane care nu au un par­tener stabil. Totodată, mi se pare important să fa­cem deosebirea între oamenii singuri şi cei inde­pen­denţi, care cultivă o relaţie la distanţă ori se bucură de libertatea de avea o locuinţă proprie. Majoritatea celor propriu-zis singuri nu consideră că ar duce o for­mă de viaţă ideală, concluziile desprinse din son­dajele de opinie sunt clare în această privinţă. De aceea, eu aş în­trebuinţa cu prudenţă calificative ca "bucuros” sau "fe­ricit”, întrucât numeroase persoane nu ajung de bu­năvoie într-o atare situaţie. Cert este însă faptul că, prin ponderea lor crescândă, aceşti oa­meni produc schim­bări în societatea noastră.

- În ce mod?

- Divorţurile explodează, natalitatea scade îngri­jo­­rător, idealul familiei creştine e pus în pericol. De ce este aşa, e greu de răspuns. Schimbările sociale, ci­ta­di­ni­zarea satelor, activarea profesională a fe­meilor nu explică tot. Există "un mal du siècle”, o stare de spirit care va fi înţeleasă abia peste o sută de ani. Există însă şi manifestări pozitive. Oamenii sin­guri se luptă să construiască relaţii. Oricât ar fi de independenţi au nevoie de contacte sociale ca de pâinea cea de toate zilele. De aceea, ei investesc mult timp şi efort în cul­tivarea acestor relaţii. Şi nu trebuie să catalogăm preo­cuparea lor ca fiind egoistă. Pentru că nu e vorba nu­mai de prieteni apropiaţi sau de re­laţii bune cu colegii. Mulţi dintre cei singuri se anga­jează în posturi ono­rifice, activităţi neremu­nerate ori iniţiative civice. Fără ei, societatea civilă n-ar mai fi la fel de puternică. Aşa­dar, e o eroare să credem că o societate care încura­jează individul ar fi una egoistă.

- Ce alte schimbări apar, datorită lor, în socie­tatea noastră?

- Persoanele singure au, pur şi simplu, alte nevoi. Ui­taţi-vă în supermarketuri: ele oferă alimente am­ba­late în cantităţi mai mici şi produse speciale, cum ar fi mâncărurile gata preparate. Alimentaţia publică profită de pe urma oamenilor singuri, ca şi curăţă­toriile, agen­ţiile de turism etc.

- Cum arată viitorul lor?

- Numărul celor singuri va continua să crească. Sunt printre cei care nu cred că această evoluţie ar putea fi reversibilă. Problematic este faptul că forma lor de viaţă presupune anumite riscuri la bătrâneţe. Soluţii se pot găsi, însă ele nu vor putea fi puse în practică fără ajutorul societăţii civile.

- Şi care ar fi partea bună?

- Libertatea. Oamenii singuri au încredere în ei. Şi ne demonstrează că avem posibilitatea să ne mo­delăm viaţa aşa cum dorim.