RAMONA BĂDESCU - "Sono Ramona, sono romena, sono romana”

La Craiova, pe strada Brestei

- Toamna, păsările călătoare pleacă în ţările calde. Tu te întorci acasă, la cuib. Ce vânt te poartă pe aripi spre România?

- E început de an şcolar (râde), aşa că e normal să-l salut pe d-l primar al Capitalei, Sorin Oprescu, care e şeful meu. Eu sunt delegata lui oficială la pri­măria din Roma, unde am chiar un cabinet. O punte de legătură vitală între aceste două instituţii şi cetăţenii români din Italia, de problemele cărora se ocupă. Apoi venirea mea aici are legătură cu câteva emisiuni la care am fost in­vitată, cu câteva persoane căro­ra le-a fost dor de mine şi cu care am dorit să mă reîntâlnesc. Şi, nu în ultimul rând, are legătură cu faptul că în curând va fi ziua tatălui meu, care împlineşte 81 de ani şi pe care trebuie să-l sărbă­toresc aşa cum se cuvine. Asta după ce în august, pe 6, am sărbătorit-o pe mama. Atunci i-am luat pe amân­doi şi i-am dus într-o vacanţă în Sardinia, care e o zonă mirifică. Mai întâi am poposit în partea de nord, în Porto Cervo şi Porto Rotondo, două staţiuni superbe, care sunt considerate perlele Coastei de Smarald, după care ne-am mutat în sud, unde ne-am cazat într-un re­sort elegant, în stil village, cu marea foarte aproape, cu restaurante de toate soiu­rile... Într-o seară au cântat acolo şi Ricchi e Poveri, care se numără printre prefe­raţii mamei, aşa că le-am făcut cunoştinţă, le-am făcut fotografii împreună... Ne-am simţit foarte bine! Dar, dincolo de aceste mo­tive, profesionale şi familiale, eu trebuie să mă întorc regulat în România pentru că, pur şi simplu, altfel nu pot: de aici îmi iau eu seva vieţii, de aici îmi iau forţa ca să merg mai departe. Aici e rezervorul de energie al fiinţei mele!

- Locuieşti de 22 de ani în Italia şi mai suspini după acasă? Ce-ţi place atât de mult aici?

- România este în ADN-ul meu. Nu cred că m-am născut întâmplător aici. Filozofând puţin, locul în care te naşti este singura certitudine din viaţă. Pe unde te poartă paşii mai târziu e mereu o necunoscută. Nici nu ştiu dacă Italia va fi ţara finalului meu în această viaţă. Acum trăiesc acolo, dar ancora mea sufletească e aici. Cine ştie ce surprize, ce noi rocade îmi va rezerva viitorul... Un lucru e sigur: pentru mine, acasă va fi întot­deauna România, va fi întotdeauna în Craiova, pe strada Brestei, acolo unde am deschis eu ochii asupra acestei lumi, acolo unde trăieşte familia mea, "cla­nul Bădescu”. Familia este ancora mea, este portul în care ştiu că nici o furtună nu mă poate atinge. Eu şi ai mei - părinţii şi fratele meu - avem o relaţie foarte puternică, o relaţie de familie, în adevăratul sens al cu­vântului. Şi, cu cât trece vremea, cu atât orice mo­ment petrecut împreună îl gustăm mai deplin, mai profund şi cu infinită iubire. Mulţumim lui Dum­nezeu de fie­care dată când ne îngăduie să ne re­găsim.

- Ultimul tău CD se numeşte "Jumi-Juma”. Are vreo legătură cu viaţa ta împărţită între două ţări, România şi Italia?

- Eu am o vorbă: "Sono Ramona, sono ro­mena, sono romana.” Cam asta este situaţia. Uite că viaţa mea de până acum s-a împărţit jumătate în România şi jumătate în Italia. Aveam 21 de ani când am plecat din România, iar de 22 de ani lo­cuiesc în Italia. De-asta am şi botezat acest disc "Jumi-Juma”... Am vrut să punctez cumva mo­mentul. Dar adevărul e că ţara natală nu ţi-o poţi smulge din suflet, chiar dacă unii, cel puţin la nivel de cuvinte, o repudiază. Te adaptezi, de­prinzi o lim­bă nouă, obiceiuri noi, capeţi un act de cetăţenie nou, dar esenţa ta umană, esenţa ta de cetăţean, în sensul de ziditor al cetăţii, nu poate suferi permutări. Sigur, aceşti 22 de ani au lăsat urme, mi-au născut un anume ata­şament, mi-au marcat pers­pectiva asupra Italiei. Eu nu am stat în aceşti ani închisă între patru pereţi, ci am lucrat enorm şi mult în priză directă, ceea ce, da, inevitabil, mi-a mo­dificat accentul, am cunoscut o sume­denie de oameni de toate genu­rile, am trăit tot felul de expe­rienţe, am acumulat nişte lecţii de viaţă... Dar atunci când sunt doar eu cu mine şi mă gândesc aşa, la toate şi la orice, gândesc în limba română, iar de visat tot în limba ro­mână visez. Sigur, sunt expresii care-mi vin direct în italiană, pentru că, pur şi simplu, ele nu există în română, tot aşa cum, oricât te-ai căzni, n-ai cum să spui în italiană cuvântul "dor”, fiindcă el nu există de sine stătător decât în română. Din­colo de cuvinte, însă, româna rămâne lim­ba sufletului meu, iar românitatea rămâne iden­titatea mea. Atunci când călă­toresc, fie că sunt în New York, la Paris sau la Londra, şi sunt întrebată "De unde eşti?” eu întotdeauna răs­pund "Sunt din România.”

- Fiindcă vorbim despre românitate şi românism, şi pentru că te-ai implicat activ în problemă: care mai e situaţia românilor din Italia? Criza economică ac­centuează feno­menul xenofobiei?

- Din păcate, imaginea noastră a fost înrăutăţită în mod progresiv în ultimii ani, de mesajele negative pro­pagate prin presă, pe care nu s-a preocupat nimeni să le contra­careze. Nu spune nimeni să spoieşti realitatea în roz. Slavă Domnului, există şi fapte poziti­ve în România, nu ar trebui să fie inventate. La mijloc este şi o problemă de etică a presei. Nu e deloc în regulă să selectezi şi să transmiţi numai informa­ţii negative, iar pe cele pozitive să le ignori. A nu se înţelege greşit: eu nu ple­dez pentru ascunderea sub preş a faptelor ne­gative. Dacă ele se întâmplă, atunci ele trebuie să fie prezentate. Dar aceeaşi logică ar trebui să se aplice şi în cazul izbânzilor, al realiză­rilor, al lucrurilor frumoase. Nu cred că două-trei fapte negative pot să-i caracterizeze pe toţi cei un milion şi patru sute de mii de români câţi sunt în Italia! E imposi­bil! Ca să nu mai spun că atunci când se alcătuieşte acest portret general al românilor din Italia se "uită” să se adau­ge şi faptul că mulţi dintre copiii italie­nilor sunt crescuţi şi educaţi de bone românce, că mulţi dintre bătrânii italienilor sunt spălaţi la fund de românce, că în Italia muncesc o sumă de oameni de ştiinţă români care au niş­te realizări extraordinare în domeniile lor de cercetare... Multe ro­mânce vin la biroul meu din primăria Romei şi-mi spun că sunt foarte prost tratate şi foarte prost plătite, doar pentru că sunt românce. Angajatorii lor se pare că nu sunt interesaţi decât de această etichetă identi­tară şi nu fac nici un efort să descopere cine sunt angajaţii lor, câtă carte are omul acela, cât e de educat, câtă umanitate păstrează în sipe­tul sufletului, ce capacităţi profesionale are sau să înţeleagă faptul că românii aceia au pornit în pribegie din pricina sărăciei, că României, în calitate de membră a Uniunii Europene, i se impun nişte standarde şi nişte costuri egale cu cele din ţări în care nivelul de trai este cu mult mai ridicat şi, deci, greutăţile economice sunt altfel resimţite.

Programul de liniştire

- Vorbeşti cu năduf... Oare problemele acestea dureroase prin injusteţea lor te mai lasă să-ţi îm­pli­neşti obligaţiile profesionale aşa cum ar trebui? Cu dăruire şi zâmbet senin?

- Mi-am alcătuit un program zilnic de întreţinere sau - cum îi spun eu - "programul de liniştire”; mo­mente, destul de dese, în care mă ascult şi vorbesc cu mine, ca să-mi dau seama ce-mi trebuie ca să-mi pot păstra echilibrul emoţional, psihic şi fizic. Trebuie să fiu neapărat bine eu cu mine însămi, numai aşa toate celelalte piese ale acestui puzzle care e viaţa se aşează la locul lor. Dacă eu încep să fiu stresată sau am un dis­confort, o durere sau o suferinţă, înseamnă că unde­va s-a strecurat o problemă, iar problemele, de orice natură, te grevează la modul general. Şi cum niciodată n-am fost genul care să fugă de confruntări, imediat intru în priză: identific problema, îi caut soluţia şi o rezolv. Şi apoi, în viaţa mea există şi o parte "ferită”, de uz strict personal, adică ore pe care le dedic lecturii, ore în care scriu, ore în care mă aşez la pian şi cânt piese care-mi dau bucurie sau în care "răscolesc” clapele în căutări componistice care să-mi transpună sufletul în muzică... Şi mai sunt discuţiile cu cele câte­va prietene ale mele. Mai mult discuţii telefonice, fiind­că e greu să ne armonizăm programele astfel încât să reuşim să ne întâlnim propriu-zis la o cafea... Din când în când, îmi place să dau o fugă până la mare, fiindcă vecinătatea mării mă încarcă. Şi - foarte im­portant - viaţa mea mai înseamnă prietenia cu căţeluşa mea. De fapt, fetiţa mea. (râde) Ne jucăm împreună, ieşim la plimbare împreună...

- Urmează o întrebare de o mie de puncte pe care ţi-o pun în numele tuturor cititoarelor revistei "For­mula AS”: arăţi fantastic! Cum îţi întreţii frumuse­ţea?

- Oh, reţete de frumuseţe sunt multe, important e ce se potriveşte fiecărei persoane şi încă şi mai impor­tant e ce şi cât pune în aplicare fiecare. Că ştii cum se spune: de la teorie la practică e cale lungă. În ce mă priveşte, programul meu de viaţă înseamnă trezirea la 8:30 dimineaţa. Încerc să merg devreme la culcare, sunt împotriva nopţilor pierdute. După trezire, beau o jumătate de litru de apă cu puţină drojdie de bere sau apă cu suc de lămâie sau apă cu puţin oţet de mere. Urmează apoi o repriză de 20-25 de minute de exerciţii pe stepper ori pe un aparat care descrie mişcări circu­lare şi lucrează în special muşchii din zona mediană a corpului. O dată pe săptămână înlocuiesc aceste exer­ciţii cu jogging. Ies afară şi alerg prin zona din apro­pierea casei. După ce am terminat cu "tortura fizică” şi după duş, merg la bucătărie, unde-mi prepar o cafea, neapărat la ibric! Nici un aparat nu poate s-o facă mai gustoasă! Şi-apoi, din când în când, mai întorc şi ceaş­ca, să văd ce mi se mai arată în viitor. (râde) Micul dejun e compus din doi biscuiţi din aceia mari şi ro­tunzi, din orez expandat, pe care îi ung cu miere româ­nească. Avem o cunoştinţă care are stupi, aşa că tot timpul primesc miere bună şi curată de acasă. Apoi ies, merg la birou sau unde am treabă, şi de la 13:30 la 14:30, mă duc la sală. După asta mă întorc acasă, mă­nânc - în general, multe legume şi zarzava­turi, carne slabă sau peşte, fără prăjeli şi fără pâine - apoi ies din nou, dacă e nevoie, şi... gata! S-a încheiat ziua. (râde) Sunt destul de riguroasă în ceea ce priveşte regimul meu de viaţă, doar aici, când vin în România, îmi mai permit să mă răsfăţ: mai o sarma, mai o amandină... Aici mă hră­nesc pentru suflet, acolo pen­tru întreţinere. Ceea ce nu e tocmai uşor, fiindcă eu sunt o mare pofti­cioasă.

În doi, dar mai bine în... unul

- Dar inima ta cum bate, Ra­mona? Româneşte sau după ora Italiei? Când am vorbit ultima oară erai cu un om "special”, de care îţi era însă teamă să te ataşezi...

- Acum sunt într-o relaţie care a depăşit faza de început, dar tot mi-e teamă să mă ataşez prea mult. Realitatea e că am devenit cam fricoasă: eu sunt o femeie care îşi preţuieşte foarte mult libertatea, inde­pen­denţa. Niciodată nu am acceptat să fiu dominată, ţinută în căpăstru şi, cu atât mai puţin, acum, când am acu­mulat un bagaj mare de experienţe sufleteşti şi când am atins vârsta la care o femeie ajunge să se cu­noască realmente, să ştie ce şi cum îşi doreşte. Aşa că, în clipa în care îmi dau seama că relaţia e pe punctul să devină "prea seri­oasă”, fug. E ca o evadare... Mi-este frică de acel gen de relaţie care te sugrumă, care îţi cere să anihilezi tot ceea ce înseamnă viaţa ta personală: momentele tale cu tine, preocu­pările acelea care te îmbogăţesc sufleteşte sau care te echilibrează şi care te privesc doar pe tine, care nu-l pot include şi pe partener. Şi, nu mai puţin important, mă sperie acel gen de relaţie care mi-ar putea îngrădi libertatea profesională. Până la urmă, privind în urmă şi trăgând linie, se dovedeşte că viaţa mea profe­sională e singurul lucru care nu m-a deza­măgit, aşa că a pretinde că nu o preţuiesc ar fi echivalent cu gestul struţului care îşi ascunde capul în nisip din dorinţa de a evita realitatea. Mi-e frică de o relaţie angajată, în sensul aca­parator. Ba, cu cât cineva îmi propune mai insistent o astfel de relaţie, cu cât îmi vorbeşte mai mult despre viitorul nostru, în calitate de cuplu, cu atât reuşeşte mai mult să mă înde­părteze. Aşa că mi-am căutat un partener care să-mi înţeleagă şi să-mi accepte această viziune. Şi, din feri­cire, şi el mi-o împărtăşeşte. Fiecare îşi vede de anga­jamentele lui profesionale - iubitul meu e un om de afaceri - şi abia apoi, în timpul care ne-a mai rămas, ne ocupăm şi de relaţia noastră. O situaţie care îmi con­vine de minune: nu am obligaţii faţă de nimeni şi de nimic, nu trebuie să răspund în faţa nimănui, nu trebuie să dau socoteală de ce am făcut aia sau de ce nu am făcut ailaltă... Singura hibă din acest "scenariu” este că el nu duce şi la împlinirea dorinţei, ascunsă şi nu prea, a părinţilor mei, anume aceea de a avea şi ei un nepot. Atunci când am mai discutat cu ei pe tema asta, le-am spus: "Păi, ori meseria, ori nepotul. Nu pot să le fac pe amândouă la fel de bine. Şi oricum, aveţi deja o nepoată, pe Hera”. Hera e căţeluşa mea, copilul meu, şi e înnebunită după părinţii mei. Revenind, ideea este că şi eu mi-aş dori să am un copil. Iar problema nu este a face un copil - ba eu cred chiar că e un moment foarte plăcut (râde) - şi nici imaginea mea cu burtă nu mă sperie, căci eu văd aceste nouă luni ca pe o peri­oadă de maximă voluptate, fiindcă e o experienţă re­zervată exclusiv femeilor. Problema este, din punctul meu de vedere, ceea ce vine după naştere, după intra­rea copilului în lume. Pentru că e o lume atât de... ne­bună!Trăim vremuri în care societatea s-a pervertit, în care valorile tradiţionale aproape că au dispărut, în care tentaţiile negative sunt enorme şi la tot pasul. Problema este aşadar cum poate un părinte să-şi mai educe pruncul, în condiţiile în care viaţa de dincolo de zidurile casei pare să facă aproape totul pentru a-i contrazice orice învăţătură de bun simţ? Problema este - cum poate un părinte să-şi păzească, să-şi ferească pruncul de urâtul vieţii, care a sporit în periculozitate faţă de epocile anterioare? Căci nici să-ţi pui copilul sub un clopot de sticlă nu poţi... Aducerea pe lume a unui copil este o responsabilitate, nu e aşa, un moft, la care să te dedai "pentru că aşa se face”, pentru că "Uite, X a născut. Aş vrea şi eu...”, pentru că "Vai, ce drăgălaşi sunt copiii!” etc. Când faci un copil, exis­tenţa ta se schimbă radical. Tot universul tău se rapor­tează automat la acel suflet. El e cel care primează, iar tu treci undeva, pe un loc secundar. Şi apoi, un copil se face cu un bărbat pentru toată viaţa. Iar deocamdată, eu nu am alături persoana potrivită, persoana alături de care să simt că pot să-mi asum această responsa­bi­litate a creşterii şi ocrotirii unui co­pil. Îmi doresc să găsesc această per­soană, sper că o voi găsi, sper că voi avea un copil, dar nu disper. Co­pilul vine a­tunci când e mo­mentul potrivit. E o chestiune de soartă... Aşa că să vedem ce-mi va re­zerva soarta. Da­că în destinul meu e scris să am şi un copil, atunci sunt sigură că-l voi avea. Dumne­zeu tre­buie să aibă gri­jă de foarte mul­te suflete, dar are timp pentru toţi. Asta e credinţa mea.

- Vacanţa s-a terminat, începe "toamna bobo­cilor”. Ce ai pe agendă?

- Da, vacanţa s-a terminat, aşa că încep, din nou, cu alergăturile. Acum, la sfârşitul lui septembrie, plec în­tr-un turneu în Miami şi Boston, cu grupul meu mu­zical napoletan. Apoi am un proiect foarte ambiţios: un musical pe care l-am scris şi pe care doresc să-l şi produc. În octombrie voi merge cu el la târgul de for­mate de televiziune de la Cannes şi-l voi aşeza pe masa cu propuneri. În acelaşi timp, la biroul meu de la Roma, ne ocupăm de un proiect prin care dorim să-i facem conştienţi pe românii din Italia că trebuie să vote­ze. Dacă ei nu-şi exprimă dorinţele, ele nu se vor împlini niciodată. În­cer­căm să-i facem să înţeleagă că, pe lângă obligaţii, ei au şi drepturi, pe care, în felul acesta, pot să şi le revendice şi să le fructifice. De ase­menea, pentru luna noiembrie, exis­tă în plan organi­zarea unui târg cu produse româneşti la Roma. O ţară poate să fie reprezentată nu doar prin cultură, dar şi prin produsele ei caracteristice. Noi ne vom axa în special pe produsele de natură gastrono­mică, pe prin­cipiul că, în jurul unei mese bune, afacerile se duc mai lesne la bun sfârşit.

- Ultima întrebare, Ramona: toamna e asociată cu sentimentul melancoliei. Vrei şi tu să-ţi acoperi ini­ma cu o frunză?

- Sufletul meu urmează cursul vieţii: nu toate zilele mi-s roz, dar nici nu-mi îngădui zile în care totul să fie negru - mai ales că mie mi-e frică de întuneric. Ideea e că sunt un om sincer cu mine, dar şi cu ceilalţi, sunt un om care, din sinceritate, trăieşte la intensitate ma­ximă orice emoţie: când mă bucur, râd cu toată gura, când sunt tristă, plâng din rărunchi. Jumătăţile de mă­sură nu se regăsesc în nici un fel în persona­litatea mea. Iar reţeta mea de optimism este să mă compar cu cine are mai puţin decât mine. Atunci îmi dau seama că exis­tă motive mult mai grave de tristeţe şi că eu nu am dreptul să fiu tristă.