VERA LUNGU: Asta e exilul adevarat. Ca nu mai visez romaneste

Există oameni risipitori din fire, veşnic călă­tori, ce strălucesc fulgerător în fiecare loc în care se opresc. Vera Lungu face parte dintre ei. Plecată din România la începutul anilor '70, a ştiut să-i cucerească, prin talentul, farmecul şi pofta ei de via­ţă, pe toţi cei care au găzduit-o. Nem­ţii i-au acordat burse literare, en­glezii s-au bucurat să-i traducă şi să-i publice poemele scrise în România, francezii, fascinaţi de desenele şi de picturile ei, s-au grăbit să le compare cu ale lui Francis Bacon. La Paris, în apartamentul de lângă Montparnasse, unde am vizitat-o în acest început de toamnă, printre mo­bile vechi şi scoarţe olteneşti, fumul de ţi­gară plutea greu, luminat de ultimele ra­ze ale înserării. Vera Lungu are şi vicii: nu doar ţigările! Voluptatea de a povesti, dragostea şi toate ale ei, dar mai ales plăcerea de a fi pe drum, care învinge plictisul şi alungă rutina. Stând de vorbă, am înţeles: cu inte­li­genţă, şarm şi umor, poţi păcăli timpul să stea pe loc. Măcar o vreme. Până se lasă în­tunericul peste Rue Broussais.



O "ifosardă” cu valiza în mâini

- În urmă cu trei decenii, în plină tinereţe şi glorie literară, aţi luat drumul Occidentului, lăsând în spate aproape tot ce vă lega de România. De atunci, vi s-a cam pierdut urma. De ce aţi plecat, de fapt, din ţară?

- Nu mi-am propus să plec din ţară. Am fost in­vitată în Irlanda, de un prie­ten psiholog. Înainte de Bel­fast, m-am oprit însă la Paris, unde trebuia să mi se pu­blice o carte de poezie. Lucrul ăs­ta nu s-a mai făcut, nu mai ştiu de ce. Am stat o vreme acolo, cât să mă îm­bolnăvesc cumplit de meningită. Era să şi mor! De la Paris am plecat mai de­parte spre Lon­dra, unde m-am înscris la şcoală, ca să învăţ en­gleza. Am ajuns, în sfârşit, şi în Irlanda, unde mi s-a pro­pus să fiu înscrisă la univer­si­tate. Iar de acolo am revenit la Londra. Apoi brusc mi-am zis că ar fi mai bine să mă mut la Berlin. Primisem o bursă de la Co­loc­viul Lite­rar, din care am trăit o vreme. Locuiam la ma­rele pic­tor Markus Lüpertz, mă împrie­te­nisem cu ne­vasta lui, Trixi. Atunci l-am cunoscut şi pe Günter Grass. E un om atât de drăguţ. M-a invitat la masă şi mi-a făcut pas­te cu fructe de mare. La Berlin a fost şi mai complicat, fiindcă nu ştiam nemţeşte. Aşa că m-am întors la Lon­dra. Numai că, revenită la Lon­dra, Am­basada Româ­niei n-a mai vrut să-mi dea viză, să-mi pre­lun­gesc şede­rea. Şi-atunci m-am su­părat şi am ră­mas acolo. Ani în şir m-am plimbat cu valiza în mâini, nemulţumită.

- De ce nu vă stabileaţi într-un loc?

- Pentru că eram ifosardă şi veşnic nemulţumită. Noi, românii, credeam pe atunci că Occidentul ne aşteaptă cu braţele deschise. La Londra am învăţat lecţia modestiei şi a umilinţei. Am înţeles că nu con­tează ce lucrezi, ci contează cine eşti, cât de inteligent eşti, ce farmec ai. M-am înscris la o şcoală de printing, să învăţ imprimerie. Ziua mergeam la cursuri, iar noap­tea lucram într-un hotel din Portobelo, unde veneau să doarmă marii cântăreţi de jazz din lume. Era plin de celebrităţi, noapte de noapte. Am cunoscut atunci o lume întreagă. Când am decis să plec din Anglia, am dat un imens party de adio. S-a stat până la 7 dimineaţa.

- Şi acum, iată-vă aici, la Paris, de decenii bune. Se pare că v-aţi găsit locul.

- Noi, românii, nu suntem buni pentru ţările nor­dice. Nu putem fi fericiţi acolo, cu firea noastră, latină. Ca să rezişti la clima aia, trebuie să fii în cuplu. Eu aş fi fost foarte fericită să trăiesc în Italia. Dar şi Franţa e o ţară destul de latină pentru sufletul meu. Din Anglia am plecat pentru că nu-mi gă­seam locul. Nu m-a făcut nimeni să mă simt în plus. Dar mi-era frig, eram săracă şi mi se părea că merit mai bine.

- Cum e Parisul de azi, faţă de Parisul în care v-aţi instalat atunci?

- N-aş putea să spun că e rău. Francezii sunt un popor de o profundă bunătate. Sigur, acum e criză, s-au mai înrăit şi ei puţin, pentru că sunt cotropiţi de emi­granţi. Noi, românii, am rămas însă foarte romantici în ce priveşte Parisul. Îl vedem într-o anumită lumină - oraşul acela al pictorilor şi scriitorilor, Parisul boem şi şarmant. Adevărul e că era extrem de bine când am ajuns eu aici. Nici acum n-aş putea spune că e rău, dar declinul in­telec­tual se resimte totuşi. Se simte o anu­mită obo­seală generală în ce priveşte cultura. Şi nici noaptea, Parisul nu mai e cum era. S-a liniştit, s-a stins forfota lui de altădată.

- Vă simţiţi integrată cu ade­vărat printre francezi sau vă simţiţi încă în exil?

- Exilul e complicat, pentru că trebuie să te adap­tezi tot timpul. Ţara asta e minunată, fran­cezii sunt naivi în marea lor bunătate. Dar până şi în această extremă generozitate, au o vagă re­zer­vă din când în când, pen­tru cel din altă parte. Simţi, uneori, că nu eşti de aici. Deşi tu eşti de aici, pentru că votezi aici, pentru că te interesezi de ce se întâmplă aici, pen­tru că iubeşti ţara, pentru că-ţi plă­teşti impozitele. Din când în când, ţi se aminteşte vag că eşti uşor compromis de ţigani, din când în când, nu-ţi găseşti locul undeva. Sau prea eşti întrebat de zece ori pe zi de unde eşti, fiindcă ţi se aude accentul. Dar eu nu sunt o emigrantă! Eu sunt un in­telectual care trăieşte la Paris. Eu nu trăiesc într-o ţară străină, eu tră­iesc într-o limbă străină. Ăsta e exi­lul ade­vărat, că nu mai visez ro­mâneşte de multă vreme. Eu visez în fran­ce­ză. Şi asta înseamnă inte­grare. Şi asta înseamnă că ceva din ceea ce ai fost s-a pierdut. Pe vre­muri, când ştiam că urmează să plec în Ro­mâ­nia, mă pregăteam din timp pentru asta, cu bucurie. Mergeam la coafor, îmi cumpăram pantofi, abia aştep­tam momentul întâlnirii cu prietenii mei. Acum nu mai am pentru cine să mă aranjez. În România nu mă mai aşteaptă nimeni. Pe cine să mai văd? Toţi prietenii mei sunt la cimitirul Bellu: Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Nichita Stănescu. Am fost într-o zi să pun o floare şi să plâng. Ăsta e exilul ade­vărat - să constaţi într-o zi că nu mai aparţii acelui spaţiu. Şi doare!

Bagajul meu? România

- Vă e dor de ţară?

- Tot timpul. Dar mă întorc rar, foarte rar. Îmi place să revăd Ciş­mi­giul, nu mai sunt pelicanii de altă­dată, dar mă duc, mănânc, stau pe bancă (dacă nu e găinaţ de păsări), apoi mă plimb pe Bulevardul Elisa­be­ta, unde mergeam altădată la cine­ma. Merg pe jos mult, cu disperare. Mă întristează că de la revoluţie încoace prietenii mei scriitori nu prea mai vin în Franţa, parcă se ascund unii de alţii. Nu-i mai tentează Parisul şi cultura. E o goană după vânt acum.

- Unde vă simţiţi acasă acum?

- Nicăieri. Dar poate asta e condiţia artistului, să n-aibă niciodată un acasă. E un vagabondaj intelectual şi uman care nu încetează niciodată. Chiar şi acum sunt mereu pe picior de plecare. Sunt cetăţean al lumii. Nu sunt exilată decât în creierul meu, pentru că mi-a rămas memoria originii mele. Sunt o foarte bună româncă şi revendic. România este tot ceea ce port cu mine: şcoa­la, prietenii, amintirile, lecturile. E tot acest bagaj pe care îl am. De aia spun, eu nu trăiesc la Paris, ci în ca­pul meu. Acasă e pentru mine între cei patru pereţi, unde, printre scoarţele mele ţărăneşti, printre blidare şi vasele de lut trimise de mama, cândva, mă simt ca la Bocşa Montană, în Banat.

- Copilăria e şi ea parte din acest bagaj pe care l-aţi luat prin lume? Reveniţi cu gândul la anii de început?

- Nu prea. Nu sunt o nostalgică, nu mă gândesc prea des la copilărie, deşi a fost absolut minunată. M-am născut în Banatul sârbesc, dintr-o mamă sâr­boaică şi un tată român. Din Iugoslavia am plecat însă de­vre­me, într-un orăşel de lângă Reşiţa. Am crescut libe­ră, prin grădini, pe stradă, cu Patrocle, care mă du­cea şi mă aducea de la şcoală. Când copiii cu care mă jucam păzeau gâştele la gârlă, părinţii mi-au luat şi mie gâşte, doar ca sa fiu cu ei. Tata era învăţător, mama profesoară de literatură rusă. Erau citiţi amândoi. Poate de la ei să fi moştenit şi eu ceva.

Tata Oancea şi prinţesa slavă

- Scrieţi de mică?

- Poezie am început să scriu devreme. În Bocşa Mon­tană trăia un poet popular, cu barbă albă, care obiş­nuia să-şi vândă cărţile la târg. Îl cunoştea toată lumea. Tata Oancea i se spunea. Într-o zi m-am dus să-l vizi­tez, fiindcă şi eu aveam veleităţi literare. Când am in­trat pe uşă, Tata Oancea a zis: "Azi noapte am visat că o prinţesă slavă vine să mă viziteze”. (Râde). M-am îm­prietenit cu Tata Oancea, care nu avea din ce trăi. N-avea pensie, trăia dintr-o vacă. Şi-atunci, la 14 ani, am ple­cat la Bucureşti, m-am dus la revista Contem­poranul să-i obţin pensie lui Tata Oancea. I-am obţinut. Dar ipocriţii de acolo m-au întrebat: "Bine, Vera, dar tu nu scrii?”. "Ba, scriu!”. Şi, uite-aşa, m-au debutat.

- Tot la 14 ani aţi luat şi drumul Bucureştiului?

- Era dorinţa mea de bejenie. Am avut de mică drumo-mania. Voiam să plec în lume. Mai departe. Şi mai departe. M-am înscris la Şcoala Tehnică Veterinară din Bucureşti. Voiam să mă ocup de animale. N-aveam vise artistice. Dar sunt un om foarte adaptabil, care poate face bine foarte multe lucruri. Şi am cotit-o destul de repede spre literatură. Când eram la şcoală, profesorul meu de română era prieten cu Bacovia. L-a invitat odată la şcoală, să-i recităm poemele. La sfârşit, i-a spus numai lui: "Fata aia neagră, slabă şi urâtă, a recitat cel mai frumos”. Despre mine era vorba! Tot atunci am învăţat şi franceza, traducând din Baudelaire, cu profesoara mea, domnişoara Florescu, care fusese asistenta lui N. Iorga. Era lesbiană, trăia în cuplu cu prietena ei, era foarte drăguţă şi avea aproape 80 de ani când am cunoscut-o.

- Atâtea poveşti care ar fi păcat să se piardă... Nu v-aţi gândit să scrieţi un roman?

- Mai scriu poezie, din când în când. Şi am un contract cu o editură de la Montpellier, care mi-a cerut să scriu o carte despre întâlnirile mele în exil. Sunt întâlniri făcute întâmplător, care mi-au marcat într-un fel sau altul viaţa. Poate ăsta a fost norocul meu, să cunosc atâta lume extraordinară. Prieteniile fac parte din destin. Sunt la fel de misterioase ca şi dragostea. Sunt foarte mulţi cei despre care vreau să scriu: zeci şi zeci de oameni speciali cu care m-am intersectat. Nu­mai că sunt extrem de lasă-mă să te las. Nu sunt deloc ambiţioasă.

- Dar de pictat mai pictaţi?

- Nu mai pot picta, fiindcă nu am spaţiu. Când pic­tez, lucrez în bucătărie. Acum, mai mult desenez. Sunt în negocieri cu o galerie belgiană, care ar putea să mă expună. E o galerie micuţă, dar foarte interesantă. Dar nu-mi place să mă agit. Eu nu caut lucrurile, le las să vină spre mine. Am avut în Olanda o expoziţie ex­traordinară, într-o uzină dezafectată, pe care o refăcuse o sculptoriţă. Am avut cronici minunate în ziare, s-a anunţat la TV de şase ori, a fost plin de lume. Dar de vândut, am vândut un singur desen, unui jurnalist de la radio. Astea sunt neajunsurile artei. Artistul trebuie să trăiască şi el din ceva, să-şi cumpere culori.

Golanul şi dragostea

- Acum zece ani, când aţi acordat primul interviu revistei noastre, lucraţi în redacţia revistei Vogue, din Paris.

- Aveam nevoie să câştig nişte bani şi, cum sunt bună la orice, mi s-a propus să lucrez. Am lucrat 16 ani pentru echipa lor de modă. Dar n-a fost foarte inte­resant. Toate aceste reviste de modă sunt vânt şi apă de ploaie. Făceam toate defileele de modă, mi se şi acrise la un moment dat.

- Aveţi însă simţul modei, sunteţi îmbrăcată foarte frumos. V-aţi născut cu el sau e o rămăşiţă din anii aceia?

- Ah, da, am avut mereu simţul modei. Când eram tânără, în România, îmi făceam haine din te miri ce. Transformam espadrilele în sandale, descoseam un palton şi-l coseam înapoi pe cealaltă parte. Ştiu exact ce se poate purta şi ce nu se poate. Am un ochi foarte sigur la modă, chiar dacă nu o respect. Aveam, de exem­plu, o fustă roşie, pe care o adoram. Am îmbrăcat-o într-o zi, şi de la colţul străzii, m-am întors şi m-am schimbat. Mi-am dat seama, brusc, că e demodată. Îmi place moda. Îmi cumpăr pantofi şi rochii. Am dulapul plin. Când eram foarte tânără, am văzut un cuplu în vârstă, care se plimba prin Grădina Icoanei. Ea purta tocuri foarte înalte. Mi-am zis atunci, ce minunat ar fi ca atunci când voi fi bătrână să pot purta tocuri. Uite-mă! Au zece centimetri. Şi merg uşor pe ele. La femi­nitate nu tre­buie renunţat niciodată. Am şi acum grijă să-mi ţin talia. De la 20 de ani, am exact acelaşi număr de kilo­gra­me. Faulkner spunea că o femeie nu e ni­ciodată destul de slabă! (râde) Eu şi acum îmi cumpăr lenjerie mi­nunată şi mă simt fericită când o port. Cre­deţi că nu ştiu câţi ani am? Dar mă fac că nu văd. Tatăl meu vitreg avea o vorbă: când totul e pierdut, ră­mâne onoarea! (râde cu poftă)

- Când am intrat în casa dvs, m-aţi întrebat, glumind, cum stau cu dragostea. Vă întorc acum între­barea. Doamnă Vera Lungu, sunteţi îndrăgostită?

- Ultima mea mare pasiune m-a ţinut destul de mult. Am fost foarte îndrăgostită de un derbedeu. Îmi tremurau picioarele după el. Mi-a pus şi coarne şi mă făceam că nu văd. Mă mai sună şi azi şi, de câte ori mă sună sau îmi lasă un mesaj, mi se strânge uşor stomacul. Julia Kristeva, filo­soa­fa, spunea că amorul este o ne­vroză. Are dreptate! Cunoşti un go­lan şi, brusc, ţi se pare că mori dacă nu-l vezi mâine. Şi ăla poate nu merită nici să scuipi pe umbra lui. Dar nevroza asta nu se opreşte niciodată. Când se opreşte, eşti mort. Şi acum m-aş putea îndră­gosti, dar n-am de cine. Bietul Miron Paraschivescu spunea: "În casă pustie, cum vrei să-ţi înşeli nevasta?” (râde). N-am niciun curtezan acum, dar din când în când, tot mai am pe câte cineva care să-mi facă un compliment. Îl am pe măcelar, care îmi face curte. Îl am pe vecinul meu, care ieri, fiindcă mi-am pus o ro­chie verde-verde, mi-a şop­tit că arăt minunat. Atâta vre­me cât suntem vii, ideea să re­nunţăm la amor e o abe­raţie. Trebuie să-ţi asculţi ini­ma, nu vorbele răută­cioa­se ale altora. România e uşor arabizantă în pre­judecăţi. Bărbaţii români sunt foarte machişti. Sigur, la vârsta mea, am nevoie doar de o amiciţie amoroasă, care să-mi readucă emoţia. Am şi decenţa să nu fiu atra­să de bărbaţii tineri. Deşi băr­baţii francezi n-au pre­jude­cata vârstei la fe­mei. Pentru ei, nu există fe­mei bătrâne, ci doar femei.

În afara timpului

- Cum trece timpul pe malul Senei? La fel de mol­com ca toamna asta aurie sau mai degrabă în galop nebun?

- Nu ştiu să spun. El tre­ce sigur, dar eu nu-l simt. Sunt în afara lui. Am citit cândva o carte de şti­inţă foarte grea, dar foarte in­te­re­santă. Se numea Uni­ver­sul elegant. Teoria au­to­rului era că timpul, ştiin­ţific vorbind, nu curge pen­tru toată lumea la fel. Eu chiar trăiesc într-un timp foarte personal. Sunt în extremă pace cu mine în­sămi şi în extremă ne­mul­­ţumire, în acelaşi timp. Si­gur, când mă uit în oglindă, îmi amintesc că anii trec. Şi nu mă plac prea tare. Mi-e foarte frică de moarte. Bă­trâneţea e urâtă. Mi-ar plăcea să-mi pot face o ope­raţie. Dar când ştii că marele Cocteau a murit încer­când să-şi facă un lifting, nu ţi-l mai faci, stai cu ri­durile. (râde autoironic) Cel mai bine ar fi să nu îmbă­trâ­nim. Să nu ne dăm voie să îmbă­trânim, să ne ţinem mereu creierul tânăr şi în vigoare. Până la urmă, vârsta e doar o convenţie. Ea nu există şi nu contează! Cât de fru­mos spunea Rilke despre bărbaţii din Biblie - "şi Moise era bătrân ca bătrâneţea”. Unde mai pui că un artist nu îmbătrâneşte nicio­dată. Se îmbunătăţeşte ca vinul. (râde din nou)

- Nu aveţi pe nimeni din fa­milie aproape, nu aveţi nici copii. Nu vă simţiţi niciodată singură?

- Niciodată! Am întotdeauna ceva de făcut. Pot să am însă stări de angoasă sau de blues. Dar le rezolv repede. Iau o carte şi ci­tesc. Sunt zile când citesc câte o carte pe zi. Sau mă apuc şi-mi fac o rochie sau nişte pantaloni din­tr-un material bun, pe care mi l-am cumpărat. Am o maşină mi­că de cusut, trebuie să fii vrăji­toare să te descurci cu ea! Sau mă duc la ca­fe­neaua din cartier, unde chel­ner e Hervé, un ţigan ma­nouche, şi ascult discuţiile despre politică. În Franţa, cartierele sunt ca nişte sate de bârfă, toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Am florile de pe balcon, de care trebuie să mă ocup, ascult muzică, ies cu Cezar, câinele meu, la plimbare. Nu mă plictisesc niciodată.De acum, din octombrie, încep şcoala. M-am înscris la universitate să învăţ limba greacă. De două ori pe săptămână mă ocup, voluntar, de copiii autişti. Am o metodă a mea, metoda Vera. Im­plică nu numai desen şi pictură, ci şi multă afec­ţiu­ne, omenie şi compasiune. Unii dintre ei sunt real­mente recuperabili şi e atât de trist să-i vezi prizonieri în structuri închise. Şi apoi, mai sunt vacanţele, în care plec mereu cu prieteni. Vara asta am fost cu o prietenă englezoaică la Charité sur Loire, un orăşel is­toric în drumul spre Saint Jacques de Com­postelle. Am ascultat concerte de jazz într-o veche cate­drală şi am dor­mit într-o casă răco­roasă, în care într-o noap­te a intrat o rân­du­nică.

- Ca un mesaj din­spre o altă lume?

- Poate ne vom trans­forma cu toţii în păsări, după moarte. Cu cât îmbătrânesc, cu atât cred mai puţin în Dum­nezeu. Ştiu că ceva tre­buie să existe, că în na­tură nimic nu se pierde. Dar nu pot să cred într-un Dum­ne­zeu cu barbă. N-am ne­voie de religie. Dacă mă uit la pomi, la lumină, în ochii câine­lui meu, înţe­leg o gră­ma­dă de lucruri. Ştiu că fac parte din ceva. Doar că nu ştiu din ce.