Nu-mi amintesc exact, probabil aveam vreo patru sau cinci ani, iar grădina era uriaşă, nemărginită, mereu scăldată într-o lumină aurie. La prima vedere, totul părea nemişcat, dar apoi, dacă-ţi ţineai răsuflarea şi aşteptai cuminte, începea să prindă viaţă. Frunzele foşneau ca o muzică nemaiauzită, florile erau nişte inimi colorate care pulsau, fructele sclipeau de parcă fuseseră acoperite cu pulbere magică, fluturii dansau rotindu-se ameţitor, norii se mişcau pe cer alcătuind desene fantastice, iar eu ştiam că nu trebuie decât să-nchid ochii ca să mă desprind uşurel de pământ, să-ncep să plutesc şi-apoi să zbor, de-a binelea, prin văzduh. Era frumos şi, mai ales, era un paradis foarte la îndemână, pentru că era chiar în spatele casei, dar singura condiţie pentru a intra în paradisul ăla era să fiu singură. Aşa că fugeam de ceilalţi copii, de jocurile lor, care uneori mă-nspăimântau, pentru că erau crude şi nemiloase, fugeam de elastice şi abţibilduri, de păpuşi decapitate şi desene pe asfalt, de alergătură şi ţipete, de chicoteli, de şotroane, de praştii cu biluţe şi tocăniţe din petale de trandafiri. Toate astea erau prea mult, mă oboseau teribil, îmi acopereau lumea mea interioară, care-ncepuse să crească şi-n care-mi plăcea să mă scufund ca într-o apă călduţă şi înmiresmată, lumea pe care o regăseam numai în anumite clipe, într-o anumită lumină, şi pentru toate astea trebuia să rămân doar eu cu mine. Numai atunci, păşind uşurel prin grădina din spatele casei, printre plantele tremurătoare care creşteau până spre cer, strivind câte-o caisă prea coaptă sub tălpile sandalelor pline de noroi, strecurându-mă printre straturile de legume până când ajungeam în fundul grădinii, lângă zidul de cărămidă al vecinilor, în cel mai umbros şi ascuns loc din lume, numai atunci şi acolo simţeam ce înseamnă fericirea deplină. Sorbeam fiecare clipă de solitudine copilărească, închideam ochii şi lăsam lucrurile să ţâşnească dinăuntru, nici măcar nu pot spune că inventam poveşti sau vorbeam cu cine ştie ce prieteni imaginari (deşi aveam o mulţime), doar stăteam pe jos, pe pământul umed pe care foşgăiau gângănii şi putrezeau cireşe, şi simţeam prin toţi porii bucuria de-a fi singură, în lumea mea, până la desprinderea magică de tot şi de toate.
O fată şi-o carte pe malul mării
Mă privea uimit, cu ochii înceţoşaţi de băutură şi nesomn, fără să priceapă nimic: de ce naiba o fi venit fata asta la Vama Veche ca să fie singură, tocmai aici, în locul ăsta unde vii să-ţi găseşti pereche, să devii în timpul zilei doar un trup care se umple de soare şi de mare, laolaltă cu mii de alte trupuri, pe o plajă neîncăpătoare, iar noaptea să te pierzi într-o mulţime frenetică dansând până la epuizare. Probabil că-l refuzaseră multe înaintea mea, avuseseră destule motive s-o facă (eşti urât, mă enervezi, n-ai nici măcar ţigări, vorbeşti tâmpenii), dar asta i se părea culmea, ceva de neînţeles, cum adică să vrei doar să fii singură şi-atât? Dar eu chiar asta voiam, şi nimic mai mult. Mi-am scos cartea din geanta de plajă şi titlul născocit de Roberto Bola?o l-a înspăimântat ("Târfe asasine”), "eşti periculoasă rău”, mi-a aruncat înciudat şi s-a-ndepărtat trăgând din ţigara pe care tocmai i-o dădusem. Aşa că am rămas de una singură, aşa cum îmi dorisem, cu marea în faţă şi cartea alături. Nici măcar nu voiam să citesc, am stat doar aşa, cu ochii închişi, multă vreme, şi-am dat timpul înapoi cu doisprezece ani, pe când intrasem într-o poveste de dragoste care mă înghiţise cu totul încă de la început, clipă de clipă şi oră de oră. Din ziua-n care nişte prieteni binevoitori ne-au scos unul în calea celuilalt a fost clar că aşa trebuie să fie, că trebuie să ne oglindim mereu unul în celălalt, că trebuie să petrecem fiecare fărâmă de timp construind fără-ncetare castelul fragil al iubirii noastre, aşa cum rândunelele-şi construiesc cuibul, adunând mereu crenguţe şi fire uscate de iarbă, până când se pomenesc prizoniere într-un edificiu imens, în care nu mai reuşesc să găsească ieşirea. Nu-mi trebuie nici o ieşire, mă gândeam pe-atunci, şi astupam conştiincioasă orice gol, zideam orice fereastră prin care ar fi putut intra între noi un strop de aer, orice crăpătură din zid pe unde ar fi putut să scape afară fie şi un singur atom din această materie fluidă şi strălucitoare în care ne înfăşuram.
Când el a trebuit să plece câteva zile departe şi am rămas pentru prima dată singură, nu mai ştiam ce să fac cu mine în lipsa lui, ce sens mai au lucrurile din jur, rătăceam năucă în labirintul fără ieşire pe care chiar eu îl zidisem, căutam semne pretutindeni şi adormeam în fiecare seară strângând în braţe o pernă udă de lacrimi, iar la întoarcere, am fost convinsă că doar dorul şi lacrimile mele mi l-au trimis înapoi, pentru că altfel m-aş fi sfârşit de singurătate.
Şi-apoi, mai târziu, a început epoca despărţirilor, a certurilor şi-a plecărilor în miez de noapte. Castelul nostru se zguduia din toate încheieturile, se prăbuşeau pereţi întregi, se căscau goluri uriaşe, pe care zadarnic ne chinuiam apoi să le umplem, rămâneau cicatrice, lipituri nereuşite, dărâmături niciodată curăţate pe de-a-ntregul, un şantier în care tot ce se refăcea peste zi se năruia peste noapte. Iar după cutremurul care distrugea câte ceva, urma o singurătate cumplită, o disperare la început greu de îndurat, dar care, încetul cu încetul, spre marea mea uimire, s-a preschimbat într-o bucurie stranie şi eliberatoare. A venit momentul în care, pentru prima oară când am închis uşa-n urma lui, nu m-am prăbuşit pierdută, ci am răsuflat oarecum uşurată. Am deschis larg ferestrele, să intre tot aerul, şi-am început să dansez, am băut vin şi-am ascultat muzică, m-am privit mult în oglindă şi mi-am adus aminte de mine, mi-am amintit că a fost o vreme în care nu construiam nici un castel, în care nu eram ocupată mereu să camuflez dărâmături şi să astup găuri, a existat o vreme în care eram doar eu şi era bine, mai ales dacă aveam o grădină în spatele casei, în care să mă ascund. Dar când te faci mare, în spatele casei nu mai există nici o grădină, poate doar una de beton, şi nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât s-o cauţi aiurea, prin lumea largă sau chiar înăuntrul tău. Undeva trebuie să fie o rămăşiţă, o intrare secretă, o uşă care se dă ca prin farmec la o parte. Însă pentru ca vraja să meargă, trebuie să fii doar tu şi atât.
M-am gândit la asta în timp ce stăteam pe malul mării, cu cartea alături. N-aveam chef să citesc, dar îmi făcea bine gândul că pot s-o deschid oricând şi să mă pierd în poveştile dintre copertele ei; nici un rocker făr' de ţigări n-a venit să mă mai deranjeze, probabil se vedea limpede că fata aia cu cartea nu vrea decât să fie singură.
Atunci când eşti singură dormi cu lumina aprinsă
Atunci când eşti singură înseamnă că te trezeşti de dimineaţă la ce oră vrei şi nu se-aude nici o voce, nimeni nu te strigă "mamaaa” şi nu trebuie să pregăteşti micul-dejun nimănui, nici un fel de personaj din desene animate n-are pretenţia să-ţi invadeze casa, instalându-se în sufrageria ta, de parcă i-ar aparţine, să fii singură înseamnă să-ţi auzi gândurile extrem de limpede, ceea ce la început e bizar, e ca şi când altcineva ţi-ar vorbi, un soi de extraterestru care seamănă destul de mult cu tine şi care, îţi dai seama după o vreme, cu uimire, eşti chiar tu, un "tu” pe care aproape nu-l mai recunoşti, dar care a continuat să existe întotdeauna înăuntrul tău, palpitând încetişor sub apăsarea foarte multor straturi de "mama”. Să fii singură înseamnă că laptopul îţi aparţine numai ţie şi că ore-ntregi nu auzi decât păcănitul tastelor, până când zgomotul ăsta se confundă chiar cu liniştea dimprejur, masa de prânz devine un simplu sendvici mâncat pe goană, iar cina înseamnă să ronţăi nişte biscuiţi. Atunci când eşti singură adormi foarte târziu, întotdeauna cu o lumină aprinsă, pentru că întunericul e mult mai întuneric atunci când nu mai e nimeni în casă şi, dacă nu trebuie să-ţi adormi copilul spunându-i poveşti, somnul vine cu adevărat foarte greu.
Şi dacă aş fi întrebată ce simt acum, aş răspunde fără nici un fel de ezitare: sunt fericită, sunt singură şi fericită, şi nu-i mai puţin adevărat că, în ciuda acestei fericiri, în fiecare moment simt un dor nespus de tine, şi-n fiecare clipă de delicioasă singurătate încerc să-mi imaginez ce faci, oare ai mâncat tot la prânz, oare bona, acea străină care-ţi ţine pentru o vreme loc de mamă, ştie care-i povestea ta preferată, oare tati îşi va aminti că ţi-a promis să ieşiţi cu bicicleta, oare, oare, oare, sunt atâtea necunoscute, încât brusc depărtarea devine o povară insuportabilă, la fel cum altădată devenise apropierea prea mare, şi uite-aşa trece încă o zi, alte pagini se-adună în calculator, alte telefoane şi alte întrebări dau târcoale şi, pe lângă clipele-n care savurez cu toată fiinţa singurătatea şi liniştea asta incredibilă din jur, se insinuează parşiv o vinovăţie apăsătoare: oare e posibil ca o mamă să se simtă fericită, atunci când e departe de copilul ei? Oare e posibil ca o soţie să se simtă fericită, atunci când e departe de soţul ei, se pare că da, e îngrozitor, dar se pare că da.
Acum e târziu şi probabil dormi, nici măcar nu mai ai atâta nevoie de mine, la telefon îmi spui pe grabă ce-ai mai făcut, uneori n-ai chef de vorbă pentru că nu vrei să-ntrerupi desenele animate, totul pare OK acasă, bona citeşte poveşti, pregăteşte prânzul, adună cuburile, învârteşte vârtelniţa în parc, iar eu stau aici, singură, şi umplu pagini întregi. Noapte bună, puiul mamei, noapte bună, în curând mă voi întoarce acasă.
(Adina Rosetti este scriitoare.
În anul 2011, a publicat romanul Deadline, la editura "Curtea veche”)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
22.10.2012, 12:44Cornelia Witschi
Felicitari Adina Rosetti!