FLORIN PIERSIC - "Sportul meu preferat este viaţa. Şi mă antrenez în fiecare zi pentru ea”

Din Bucovina, în Ţara Sfântă

- După ce v-aţi pierdut "în noapte” un an întreg, într-un spectacol de mare succes, "Străini în noapte”, care se joacă atât în Bucureşti, cât şi în turnee prin ţară, peste vară v-aţi pierdut... în vacanţă. Ce dru­muri aţi ales ca să vă odihniţi şi să vă reîncărcaţi bateriile?

- Recunosc că atunci când ma­estrul Beligan mi-a propus să joc în "Străini în noap­te”, n-am bă­nu­it că va avea un ase­menea impact la public. Stagiunea trecută, din­colo de succesul avut în ţară, mi-a adus şi satisfacţia unor turnee la Paris, Toronto, Montreal, Quebec, Bruxelles, Londra şi Chi­şinău. Este greu de descris bucuria cu care acest spectacol a fost pri­mit de românii de dincolo de gra­niţă. Ultimul dintre aceste turnee, care de altfel a şi încheiat stagiu­nea tre­cută, s-a petrecut în Israel, unde am jucat la Tel Aviv, Haifa şi Ho­lon. Au fost săli arhipline, săli în care publicul vorbitor de lim­ba ro­mână a gustat cu extraordinară plăcere, atât textul lui Eric Assous, cât şi jocul nostru, al interpreţilor de pe scenă, mă refer la partenera mea, Medeea Mari­nescu, şi la mine. Adevărul este că teatrul de calitate are o putere aparte de a influenţa existenţe, de a schim­ba atitudini în faţa vieţii. Maestrul meu, Alexandru Finţi, zicea: "Atunci când o metaforă devine locuibilă, mi­siunea ta de actor se împlineşte şi-şi află rostul”. Iar în acest spectacol, mulţi dintre cei prezenţi în sală se regăsesc. Dar ca să revin la întrebarea dumneavoastră: trebuie să vă spun că dincolo de faptul că sunt născut în Cluj, loc de care sunt legat atât prin amintirile ado­les­cenţei mele, cât şi prin familia mea, care este acolo, vatra sufletului meu se află în locul de origine al părinţilor mei, adică în Bucovina. Sunt prea puţine pa­ginilerevistei dumneavoastră ca să vă relatez toate amin­tirile pe care le am din copilăria mea, din care o bună parte s-a petrecut la Corlata, sat aflat la un kilo­metru de Stupca, locul naşterii lui Ciprian Porumbescu. Aş spune că sunt istorii demne de un povestitor ca Ion Creangă. Viaţa acolo este o poezie şi tocmai de aceea am ales să îmi "încarc bateriile”, cum spuneţi dum­neavoastră, alături de rudele şi prietenii mei ce încă mai sunt în acele locuri. Au fost şi zile în care am rămas la cabana pe care o am aproape de Cluj, unde mă retrag deseori alături de soţia mea, căreia îi face mare plăcere să se ocupe de flori şi care a transformat curtea ca­ba­nei într-o grădină extraor­dinară. Şi apoi, până la în­ceputul stagiunii urmă­toa­re, paşii mei vor rătăci prin alte două locuri foarte dragi mie şi soţiei mele: Parisul şi Tel Avivul. Unde vom pleca foarte curând. Vă spun adevărat: o mare plăcere a mea este să stau la soare, pe plaja Medi­te­ra­nei din Ţara Sfântă, să înot, să mă bucur de ma­re... De altfel, vă mărtu­risesc că una din marile mele dorinţe a fost să-mi pot trimite părinţii la Mor­mântul Sfânt. Am din acea călătorie a lor o amintire amu­zantă şi foarte dragă mie, când mama a intrat, îm­preună cu tatăl meu, în­tr-un magazin unde se vindeau stofe de tot felul. Dorind să-mi ia un material de că­maşă, vânzătorul a întrebat-o pe mama cât să-i taie, la care ea a răspuns că nu ştie, că băiatul ei e foarte mare. "Ei, cât poate să fie de mare?! Că doar n-o fi cât Flo­rin Piersic!”, a zis omul. "Păi, eu sunt mama lui Flo­rin Pier­sic”... "Rachela, vino repede, e mama lui Flo­rin aici! Doamnă, ne-a făcut băiatul ăsta şi să râdem, şi să plângem...! Vă dau câte ma­teriale vreţi!”.

Hoinăreli printr-un suflet de artist

- Toamna bate la uşă. O aşteptaţi cu me­lancolie sau cu avânt? Aveţi proiecte noi pen­tru sezonul care începe?

- Întotdeauna cu avânt! Planuri noi? Mul­te... Întâi de toate, chiar în aceste zile, sunt la repetiţii cu domnul Beligan, care pune o piesă nouă în scenă, pe un text scris de Mona Radu. Per­­so­najul pe care-l joc este fascinant, o per­sonalitate isto­rică, anume primul ministru din timpul lui Napoleon, Talley­rand. Un om con­tro­versat, un geniu politic, un sclipitor, un bărbat cu mult farmec, dar şi un detestat, un vizionar al timpului său... Citindu-i istoria, dar şi contextul prezenţei sale în piesa scrisă de Mona Radu, m-am hotărât, la propunerea maestrului Beligan, să încerc să intru în pielea acestui for­mi­dabil repre­zentant al istoriei napo­leo­niene. De altfel trebuie să vă spun, ca o paranteză, că, citind cartea bunului meu prie­ten, Dr. Lucian Regenbogen, "Napoleon a dit”, sunt într-o mare admiraţie faţă de acest fascinant con­ducător al Franţei. Acest rol se găseşte într-un cu totul alt re­gistru decât cel din "Străini în noapte”, adică, aşa cum se spune în tea­tru, este o partitură de compoziţie. Parte­neri de scenă îmi vor fi Lamia Beligan, Medeea Ma­ri­nes­cu şi Mihai Niculescu. Apoi, în afară de piesa lui Assous, care con­tinuă să fie foarte solicitată pe sceneledin ţară şi din afara ţării, începând cu sta­giunea trecută, am prezentat pu­bli­cului, în pre­mieră, un fel de întâlnire de dra­goste, în care am intenţionat să dez­vălui câte ceva din "bucătăria” unui actor de teatru şi de film, câte ceva din istoria profesiei mele, ca un pre­text de a aduce alături de mine, în vorbe şi imagini, pe cei mai mari artişti cu care am avut bucuria şi şansa de a mă întâlni de-a lungul anilor pe scenă sau în filme. Mi-am dorit acest spectacol, în care să hoinăresc îm­preună cu pu­blicul prin câteva cămăruţe ale sufle­tu­lui meu... L-am intitulat "Florin Piersic... pur şi sim­­plu!”, după titlul unei cronici apărute la Iaşi şi scri­să de redactorul-şef al ziarului "24 de ore”, jurna­listul Adi Cristi. La început, acest recital a fost botezat "Hoi­nărind printre amin­tiri”, preluând deci titlul CD-ului care mi-e foarte drag şi pe care l-am înregistrat la casa de discuri "Ovo Music”. Cele zece piese au fost com­puse special pentru mine de minunatul compozitor, re­gretatul Dan Iagnov, pe versurile excepţionalei textiere Andreea Andrei. Şi, pentru că televiziunea este a treia mea dragoste - după teatru şi film - mă bucur să vă pot spune că tocmai zi­lele acestea mi s-a propus o nouă colaborare cu TVR1, într-o producţie care poartă sem­nă­tura bunului meu prieten şi demn urmaş al lui Ale­xandru Bocăneţ, Titus Munteanu. Suntem încă în dis­cuţii în legătură cu aceas­tă po­si­bilă nouă emisiune. Şi mai am o veste de ultimă oră: prie­te­nul meu, scriitorul şi umo­ris­tul de mare talent Cor­nel Udrea a scris o pie­să, în principal adre­sată mie, care poartă titlul: "Soţia mea, Shakespeare”, o piesă pe care citind-o, m-am amuzat grozav şi pe care, dacă tim­pul, "inamicul meu nu­mărul unu”, mă va ajuta, vreau nea­pă­­rat să o aduc în faţa pu­blicului. De altfel, trebuie să vă spun un lu­cru mai puţin şti­ut, şi anu­me că, sub "ba­gheta” acelu­iaşi Udrea, m-am aflat şi în faţa mi­­crofonului de teatru radiofonic, cu pie­sele "Repu­bli­ca Valen­tin” şi "Căsuţa cu amintiri”.

Cu optimism, despre aritmetica vârstei

- Oare dragul de meserie e una din tainele ti­ne­reţii fără de bătrâneţe, maestre?

- Fără doar şi poate, nu­mai că eu n-aş numi-o "me­serie”, ci "pro­fesie”. Poate pen­tru unii, arit­me­tica vârs­tei reprezintă un motiv de pe­­simism, de reflecţie. În ca­zul meu, socoteala asta nu se po­tri­veşte, pentru că ni­cio­dată n-am făcut astfel de calcule. Nu am avut timp. Întreaga mea viaţă acto­ri­cească - vedeţi că n-am zis "ca­rie­ră” -, este un mare INEDIT! Nici o zi n-a semă­nat cu alta. Şi chiar nici unul şi acelaşi spectacol, jucat de sute şi sute de ori, n-a fost acelaşi, seară de seară. Şi nici partenerii mei n-au suferit de "boala” monotoniei, a repetiţiei ce­nuşii, care, în mod evident, este raiul căl­duţ al medio­cri­tăţii. Sigur că unele întâmplări, sărite din firesc, pot re­prezenta un condiment, o culoare, dar sem­nificaţia lor nu satisface ineditul, pentru că întot­dea­una destinul are grijă să nu ne lase să oftăm plic­tisiţi.

- Ar fi de mare folos pentru cititorii revistei noas­tre să afle de unde vă trageţi dumneavoastră energia şi iradierea. Uneori, exemplul "se ia”...

- Eu nu mi-am aşezat niciodată viaţa în nişte etape. Norocul meu a fost că am avut dascăli extraordinari, care au ştiut ce să-mi ceară, pentru a putea să dau ceea ce trebuia, şi că am avut colegi de excepţie, dintre care unii se află acum, din păcate, în stele. Nu cred că a existat o zi anume când să spun: "Uite, acum sunt un actor recunoscut, o personalitate, un cineva!”. Trebuie să mă credeţi că şi acum învăţ şi continui să mă mir de puţinul ştiinţei mele despre om şi sufletul său. Există un milion de reţete de succes, ba chiar şi o literatură a succesului, care te învaţă cum să ajungi milionar peste noapte, stea de cinema, sau mai ştiu eu ce cometă, într-un anume timp. Nu ştiu cât funcţionează ele în reali­tate. Ceea ce ştiu şi cred eu este că artiştii repre­zintă un unicat şi urma lor - în timp - rămâne. Dar nu din meritul lor exclusiv. Urma aceasta a lor s-ar duce într-o uitare colectivă, dacă dincolo de aplauze n-ar exista şi sufletul spectatorului. Încrederea în tine însuţi, în text, în parteneri, în regizorul care trebuie să te cu­noască altfel decât cei din jurul tău, pen­tru a putea să-ţi ceară mai mult de­cât se poate fi­resc şi omeneşte... as­tea sunt ingredi­en­tele care funcţio­nea­ză, care dau rod. Forţa şi deli­ca­teţea îşi au rolul lor şi pot ieşi la su­prafaţă atunci când îţi permite replica sau ai parte­nerul po­trivit. Asta nu în­seamnă însă că eu nu sunt un lup­tător, ci doar că pot să în­locuiesc oricând spa­­da cu o floare.

"Tinereţea veşnică”? O vrăjeală...

- Cultivaţi un anume stil de viaţă? Vă îngrijiţi fizic în mod special? Trăiţi azi mai cumpătat decât în anii ti­ne­reţii?

- Dacă înţeleg eu bine, vreţi să aflaţi dacă deţin vre­un secret al tinereţii veş­ni­ce. Ei, dacă aş ştii, dacă l-aş cu­noaşte, vi l-aş spu­ne. Sincer. Şi atunci n-ar mai fi... secret. (râde) De altfel, una din­tre apariţiile mele în film, pe care o în­drăgesc foarte tare, este aceea a pro­fesorului ge­ri­atru Rotuna, în "Eli­xirul ti­nereţii”, o comedie regizată de Gheorghe Na­ghi, în care in­ter­pre­tam un dublu rol: ace­la al sa­van­tului inventator al eli­xi­ru­lui tinereţii şi ace­la al nepotului său. Şi asta, într-o distribuţie de zile mari, din care fă­ceau parte Stela Po­pescu, Marin Mo­­raru, Ana Sze­les, Ştefan Tapa­la­gă, Mihai Fotino, Aurel Cioranu, Me­­lania Cârje, Matei Alexandru, Dorina Done, Nucu Pău­nescu şi mulţi alţii, prin­tre care Aura Andriţoiu, soţia ce­lui care a scris scenariul filmului, Ale­­xandru An­driţoiu. Am o mare bucurie când vizionez acest film. De ce? Pentru că am sen­zaţia că întine­resc. Vedeţi, eu încă mai cred, con­tinui să cred în Moş Crăciun cel adu­cător de daruri, în zânele ferme­cătoare şi bune... În schimb, vrăjeala asta, obsesia asta cu tinereţea veşnică - îmi pare rău că trebuie să o spun - poate să fie foarte periculoasă, poate ajunge un blestem. Gândiţi-vă că, încet-încet, rând pe rând, ţi s-ar duce toţi cei dragi şi ai rămâne tu singur - ferească Dum­nezeu! - ca un prost, într-o lu­me de oameni obişnuiţi, care niciodată n-ar înţelege tinereţea asta a ta fără sfârşit. Cum ar fi? Cum te-ai simţi atunci? La ce ţi-ar mai folosi tine­reţea? Lăsând la o parte teoria, e de la sine înţeles că o condiţie fizică bună este tovarăşă de drum cu reu­şitele. Dar - zic eu - condiţia morală, to­nusul interior, este ceea ce-i dă, într-adevăr, unui actor capacitatea să facă faţă tuturor încercărilor. Am mai spus asta: sportul meu preferat este viaţa! Şi mă antre­nez în fiecare zi. Ca dovadă că am ajuns la şaptezeci şi şase de ani şi continui să trăiesc, să încerc să mai conjug verbe la viitor. Nu cred că a sosit momentul să trag o linie, să fac bilanţul pentru o trecere în revistă căruntă, înţeleaptă şi plină de realizări nemaipomenite. Mi-a plăcut şi-mi place viaţa în mişcare, colorată, originală, neaşteptată, puternică... Dar fără excese! Recunosc, am făcut de multe ori mai multe lucruri deo­dată şi n-am trăit ni­cio­dată cu încetinitorul. Tocmai de aceea mor de râs când mulţi îmi spun că m-am păstrat tânăr. De parcă aş fi un produs la conservă, cu termen de expirare. Ca să-l citez pe un favorit al meu, excep­ţional scriitor şi minunat om, Geo Bog­za: "Tine­reţea este o no­ţiune, biologia un adevăr. Ele împreună dau dimen­siunea existen­ţei”.

Mânăstirea din suflet

- Dar ce valori culti­vaţi, ma­estre? De unde obţineţi echilibrul vieţii de zi cu zi? Mizaţi pe fa­milie, pe copii, pe prie­teni...? Sunteţi un om cre­dincios?

- Am fost şi eu de câteva ori la DNA, pentru a răspunde la aceste între­bări. Vorbesc despre Dra­gos­tea Nesfârşită pentru Artă, căci aces­ta este DNA-ul unde mă duc eu să răspund la întrebări ca­re conţin răspunsul în sine. Cariera unui artist depin­de, în procente diferite, de pasiune, talent, pre­gătire, să­nătate, şi de acel altce­va, care înseamnă şan­sa, norocul, re­cu­noaşterea, momentul... Nu exis­tă o reţetă anume sau un ma­nual prin care să ţi se ofere ajutor în rea­li­zarea ta ca artist şi ca om. Fiecare îşi scrie această "carte” pen­tru sine şi lasă loc liber pentru completările ivite din cauza pasiunii, a talentului, a pregătirii şi - repet - a norocului. Apoi... ori­­ce călător, mai ales artist fiind, după drumuri lungi, se întoarce întotdeauna acasă, la familie. Bi­neînţeles, dacă acolo îl aşteaptă ci­neva care ştie să asculte. Şi tot acolo, zic eu, se găsesc şi amin­tirile! Iar viitorul... şi el locuieşte în aceeaşi casă. Fie­care clipă în­seamnă mai puţină energie în baterii şi un rid în plus. E cât se poate de clar, de nor­mal, că pentru fiecare vine ziua în care îl pui la zid pe fa­bricantul de oglinzi sau preferi să ieşi la plimbare nu­mai seara sau chiar noaptea (era şi o piesă: "Noaptea e un sfetnic bun”...). Ceea ce este important e ca atunci, la sosirea acelei clipe, lângă tine să păşească o femeie pe care să-ţi fie drag să o ţii de mână... Apoi... Ce să vă spun? Băieţii mei, Flo­rin jr. şi Daniel, sunt motivele mele de mândrie, alături stân­du-le cei trei drăgălaşi ne­poţi ai mei! În ceea ce pri­veşte prietenii... nu pot să mă plâng! Am lângă mine vreo câţiva, care seamănă şi uneori chiar se confundă cu vorbele celui care mi-a mar­cat poezia sufletului, prietenul unic, "prinţul” Nichita Stă­nescu, care spunea: "Unprieten adevărat e mai preţios ca un înger”... Credinţa? Credinţa, într-un fel foarte intim, ca şi iu­birea, este în fiecare din noi. Nu-mi place să mă dedau la excese publice pe tema asta. Am acolo, în suflet, o mânăstire slujită de un că­lu­găr, care-mi sea­mănă şi, foarte des, mă opresc şi stau de vorbă cu mine însumi, cu glas tare, ca să fiu auzit de Dumnezeu, căruia însă nu mai îndrăznesc să-i cer nimic, pentru că am primit deja din belşug. Vedeţi, le­gătura mea cu Ce­rul este veche, de când există neamul piersicanilor. Mama mea, fiica preotului Pascanu, din Valea Mol­dovei, într-o duminică, după slujbă, a plecat singură pe uliţa satului. Avea cinci anişori. Luase de aca­să o batistuţă în care avea un boţuleţ de mămăligă. Bunicul meu a întrebat: "Unde e Veruţa?”. I s-a răs­puns: "A luat-o-ncolo, Părinte”. Atunci el a fugit, a ajuns-o din urmă şi a întrebat-o: "Unde te duci, fetiţa tatii?”. La care mama mea a răspuns: "La Ieru­salim!”. Acum înţelegeţi de ce mi-am dorit aşa de tare să-i trimit pe ea şi pe tata la Locurile Sfinte?... De multe ori, mi s-a spus că aş fi fost bun de preot. N-a fost să fie să ur­mez Teologia, în schimb, acum un an, Patriarhul Ro­mâniei, Prea Feri­citul Daniel, m-a "uns” con­silierul său patriarhal. Asta nu e o glu­mă! A fost o întreagă po­ves­te în­tâlnirea mea cu Patriarhul! L-am în­tre­bat de ce i se spune "Prea Fe­ri­citul”? Este chiar atât de fericit? S-a amuzat, desigur, iar poveştile au curs între noi, unse de câte un pă­hărel de vişi­nată buco­vi­nea­nă şi pre­sărate cu po­ezii şi adevărata istorie a lui Şte­fan cel Mare şi Sfânt. Şi, pen­tru că sun­­tem în acest context, vreau să mai fac o paranteză: replica "Piersic vor­beşte mult” a devenit un fel de leit­motiv naţional. Vorbesc pen­tru că am ce spune, iar po­veş­tile mele au un fel de morală, cu care, până la urmă, vreau să atrag oa­me­nilor aten­ţia că este cazul să se mai îmblân­zească, să devină mai buni unii cu alţii, să ştie să se mai şi bucu­re de lucruri simple, de viaţă... La mâ­năstirea Voro­neţ, chiar zilele tre­cute, o măi­cuţă s-a apropiat de mine şi mi-a zis: "Domnule Florin, vreau să vă spun ceva: vor­ghiţi!”. "Cum?!”, am între­bat. "Vorghiţi, pentru că nu ne mai săturăm ascul­tân­du-vă.”Aceas­ta replică m-a lă­sat fără... vorbe!

- În superba lui poezie, "Emoţie de toamnă”, prie­te­nul dvs. Nichita Stănescu voia "să-şi acopere inima cu ceva”. Inima dumneavoastră cum se simte la început de toamnă?

- Inima mea este dilatată de iu­bire. Oamenii, spec­ta­to­rii mei, ştiu de­ja despre iu­birea pe care le-o port şi des­pre faptul că raţiunea mea de a fi, ca om şi artist, sunt ei. De aceea, n-am să accept nicio­dată să mă aflu pe o insulă pustie, în aşteptarea lui Vi­neri, chiar dacă asta s-ar putea în­tâmpla într-o joi... Mergem împreună mai departe, ac­tor şi spectatori, fără a preme­dita vreun gând de pa­uză sau finalul piesei. Acum, când au trecut patruzeci de ani de când am îm­plinit treizeci şi şase, vă doresc tutu­ror celor care aţi citit aceste rânduri să aveţi sănătate, şi măcar pe ju­mătate atâtea bucurii câte am avut eu până azi. Din care multe le datorez dragostei dum­nea­voastră, celor care sunteţi "vinovaţi” de faptul că m-aţi adus până aici.