- După ce v-ați pierdut "în noapte” un an întreg, într-un spectacol de mare succes, "Străini în noapte”, care se joacă atât în București, cât și în turnee prin țară, peste vară v-ați pierdut... în vacanță. Ce drumuri ați ales ca să vă odihniți și să vă reîncărcați bateriile?
- Recunosc că atunci când maestrul Beligan mi-a propus să joc în "Străini în noapte”, n-am bănuit că va avea un asemenea impact la public. Stagiunea trecută, dincolo de succesul avut în țară, mi-a adus și satisfacția unor turnee la Paris, Toronto, Montreal, Quebec, Bruxelles, Londra și Chișinău. Este greu de descris bucuria cu care acest spectacol a fost primit de românii de dincolo de graniță. Ultimul dintre aceste turnee, care de altfel a și încheiat stagiunea trecută, s-a petrecut în Israel, unde am jucat la Tel Aviv, Haifa și Holon. Au fost săli arhipline, săli în care publicul vorbitor de limba română a gustat cu extraordinară plăcere, atât textul lui Eric Assous, cât și jocul nostru, al interpreților de pe scenă, mă refer la partenera mea, Medeea Marinescu, și la mine. Adevărul este că teatrul de calitate are o putere aparte de a influența existențe, de a schimba atitudini în fața vieții. Maestrul meu, Alexandru Finți, zicea: "Atunci când o metaforă devine locuibilă, misiunea ta de actor se împlinește și-și află rostul”. Iar în acest spectacol, mulți dintre cei prezenți în sală se regăsesc. Dar ca să revin la întrebarea dumneavoastră: trebuie să vă spun că dincolo de faptul că sunt născut în Cluj, loc de care sunt legat atât prin amintirile adolescenței mele, cât și prin familia mea, care este acolo, vatra sufletului meu se află în locul de origine al părinților mei, adică în Bucovina. Sunt prea puține paginile revistei dumneavoastră ca să vă relatez toate amintirile pe care le am din copilăria mea, din care o bună parte s-a petrecut la Corlata, sat aflat la un kilometru de Stupca, locul nașterii lui Ciprian Porumbescu. Aș spune că sunt istorii demne de un povestitor ca Ion Creangă. Viața acolo este o poezie și tocmai de aceea am ales să îmi "încarc bateriile”, cum spuneți dumneavoastră, alături de rudele și prietenii mei ce încă mai sunt în acele locuri. Au fost și zile în care am rămas la cabana pe care o am aproape de Cluj, unde mă retrag deseori alături de soția mea, căreia îi face mare plăcere să se ocupe de flori și care a transformat curtea cabanei într-o grădină extraordinară. Și apoi, până la începutul stagiunii următoare, pașii mei vor rătăci prin alte două locuri foarte dragi mie și soției mele: Parisul și Tel Avivul. Unde vom pleca foarte curând. Vă spun adevărat: o mare plăcere a mea este să stau la soare, pe plaja Mediteranei din Țara Sfântă, să înot, să mă bucur de mare... De altfel, vă mărturisesc că una din marile mele dorințe a fost să-mi pot trimite părinții la Mormântul Sfânt. Am din acea călătorie a lor o amintire amuzantă și foarte dragă mie, când mama a intrat, împreună cu tatăl meu, într-un magazin unde se vindeau stofe de tot felul. Dorind să-mi ia un material de cămașă, vânzătorul a întrebat-o pe mama cât să-i taie, la care ea a răspuns că nu știe, că băiatul ei e foarte mare. "Ei, cât poate să fie de mare?! Că doar n-o fi cât Florin Piersic!”, a zis omul. "Păi, eu sunt mama lui Florin Piersic”... "Rachela, vino repede, e mama lui Florin aici! Doamnă, ne-a făcut băiatul ăsta și să râdem, și să plângem...! Vă dau câte materiale vreți!”.
Hoinăreli printr-un suflet de artist
- Toamna bate la ușă. O așteptați cu melancolie sau cu avânt? Aveți proiecte noi pentru sezonul care începe?
- Întotdeauna cu avânt! Planuri noi? Multe... Întâi de toate, chiar în aceste zile, sunt la repetiții cu domnul Beligan, care pune o piesă nouă în scenă, pe un text scris de Mona Radu. Personajul pe care-l joc este fascinant, o personalitate istorică, anume primul ministru din timpul lui Napoleon, Talleyrand. Un om controversat, un geniu politic, un sclipitor, un bărbat cu mult farmec, dar și un detestat, un vizionar al timpului său... Citindu-i istoria, dar și contextul prezenței sale în piesa scrisă de Mona Radu, m-am hotărât, la propunerea maestrului Beligan, să încerc să intru în pielea acestui formidabil reprezentant al istoriei napoleoniene. De altfel trebuie să vă spun, ca o paranteză, că, citind cartea bunului meu prieten, Dr. Lucian Regenbogen, "Napoleon a dit”, sunt într-o mare admirație față de acest fascinant conducător al Franței. Acest rol se găsește într-un cu totul alt registru decât cel din "Străini în noapte”, adică, așa cum se spune în teatru, este o partitură de compoziție. Parteneri de scenă îmi vor fi Lamia Beligan, Medeea Marinescu și Mihai Niculescu. Apoi, în afară de piesa lui Assous, care continuă să fie foarte solicitată pe scenele din țară și din afara țării, începând cu stagiunea trecută, am prezentat publicului, în premieră, un fel de întâlnire de dragoste, în care am intenționat să dezvălui câte ceva din "bucătăria” unui actor de teatru și de film, câte ceva din istoria profesiei mele, ca un pretext de a aduce alături de mine, în vorbe și imagini, pe cei mai mari artiști cu care am avut bucuria și șansa de a mă întâlni de-a lungul anilor pe scenă sau în filme. Mi-am dorit acest spectacol, în care să hoinăresc împreună cu publicul prin câteva cămăruțe ale sufletului meu... L-am intitulat "Florin Piersic... pur și simplu!”, după titlul unei cronici apărute la Iași și scrisă de redactorul-șef al ziarului "24 de ore”, jurnalistul Adi Cristi. La început, acest recital a fost botezat "Hoinărind printre amintiri”, preluând deci titlul CD-ului care mi-e foarte drag și pe care l-am înregistrat la casa de discuri "Ovo Music”. Cele zece piese au fost compuse special pentru mine de minunatul compozitor, regretatul Dan Iagnov, pe versurile excepționalei textiere Andreea Andrei. Și, pentru că televiziunea este a treia mea dragoste - după teatru și film - mă bucur să vă pot spune că tocmai zilele acestea mi s-a propus o nouă colaborare cu TVR1, într-o producție care poartă semnătura bunului meu prieten și demn urmaș al lui Alexandru Bocăneț, Titus Munteanu. Suntem încă în discuții în legătură cu această posibilă nouă emisiune. Și mai am o veste de ultimă oră: prietenul meu, scriitorul și umoristul de mare talent Cornel Udrea a scris o piesă, în principal adresată mie, care poartă titlul: "Soția mea, Shakespeare”, o piesă pe care citind-o, m-am amuzat grozav și pe care, dacă timpul, "inamicul meu numărul unu”, mă va ajuta, vreau neapărat să o aduc în fața publicului. De altfel, trebuie să vă spun un lucru mai puțin știut, și anume că, sub "bagheta” aceluiași Udrea, m-am aflat și în fața microfonului de teatru radiofonic, cu piesele "Republica Valentin” și "Căsuța cu amintiri”.
Cu optimism, despre aritmetica vârstei
- Oare dragul de meserie e una din tainele tinereții fără de bătrânețe, maestre?
- Fără doar și poate, numai că eu n-aș numi-o "meserie”, ci "profesie”. Poate pentru unii, aritmetica vârstei reprezintă un motiv de pesimism, de reflecție. În cazul meu, socoteala asta nu se potrivește, pentru că niciodată n-am făcut astfel de calcule. Nu am avut timp. Întreaga mea viață actoricească - vedeți că n-am zis "carieră” -, este un mare INEDIT! Nici o zi n-a semănat cu alta. Și chiar nici unul și același spectacol, jucat de sute și sute de ori, n-a fost același, seară de seară. Și nici partenerii mei n-au suferit de "boala” monotoniei, a repetiției cenușii, care, în mod evident, este raiul călduț al mediocrității. Sigur că unele întâmplări, sărite din firesc, pot reprezenta un condiment, o culoare, dar semnificația lor nu satisface ineditul, pentru că întotdeauna destinul are grijă să nu ne lase să oftăm plictisiți.
- Ar fi de mare folos pentru cititorii revistei noastre să afle de unde vă trageți dumneavoastră energia și iradierea. Uneori, exemplul "se ia”...
- Eu nu mi-am așezat niciodată viața în niște etape. Norocul meu a fost că am avut dascăli extraordinari, care au știut ce să-mi ceară, pentru a putea să dau ceea ce trebuia, și că am avut colegi de excepție, dintre care unii se află acum, din păcate, în stele. Nu cred că a existat o zi anume când să spun: "Uite, acum sunt un actor recunoscut, o personalitate, un cineva!”. Trebuie să mă credeți că și acum învăț și continui să mă mir de puținul științei mele despre om și sufletul său. Există un milion de rețete de succes, ba chiar și o literatură a succesului, care te învață cum să ajungi milionar peste noapte, stea de cinema, sau mai știu eu ce cometă, într-un anume timp. Nu știu cât funcționează ele în realitate. Ceea ce știu și cred eu este că artiștii reprezintă un unicat și urma lor - în timp - rămâne. Dar nu din meritul lor exclusiv. Urma aceasta a lor s-ar duce într-o uitare colectivă, dacă dincolo de aplauze n-ar exista și sufletul spectatorului. Încrederea în tine însuți, în text, în parteneri, în regizorul care trebuie să te cunoască altfel decât cei din jurul tău, pentru a putea să-ți ceară mai mult decât se poate firesc și omenește... astea sunt ingredientele care funcționează, care dau rod. Forța și delicatețea își au rolul lor și pot ieși la suprafață atunci când îți permite replica sau ai partenerul potrivit. Asta nu înseamnă însă că eu nu sunt un luptător, ci doar că pot să înlocuiesc oricând spada cu o floare.
"Tinerețea veșnică”? O vrăjeală...
- Cultivați un anume stil de viață? Vă îngrijiți fizic în mod special? Trăiți azi mai cumpătat decât în anii tinereții?
- Dacă înțeleg eu bine, vreți să aflați dacă dețin vreun secret al tinereții veșnice. Ei, dacă aș știi, dacă l-aș cunoaște, vi l-aș spune. Sincer. Și atunci n-ar mai fi... secret. (râde) De altfel, una dintre aparițiile mele în film, pe care o îndrăgesc foarte tare, este aceea a profesorului geriatru Rotuna, în "Elixirul tinereții”, o comedie regizată de Gheorghe Naghi, în care interpretam un dublu rol: acela al savantului inventator al elixirului tinereții și acela al nepotului său. Și asta, într-o distribuție de zile mari, din care făceau parte Stela Popescu, Marin Moraru, Ana Szeles, Ștefan Tapalagă, Mihai Fotino, Aurel Cioranu, Melania Cârje, Matei Alexandru, Dorina Done, Nucu Păunescu și mulți alții, printre care Aura Andrițoiu, soția celui care a scris scenariul filmului, Alexandru Andrițoiu. Am o mare bucurie când vizionez acest film. De ce? Pentru că am senzația că întineresc. Vedeți, eu încă mai cred, continui să cred în Moș Crăciun cel aducător de daruri, în zânele fermecătoare și bune... În schimb, vrăjeala asta, obsesia asta cu tinerețea veșnică - îmi pare rău că trebuie să o spun - poate să fie foarte periculoasă, poate ajunge un blestem. Gândiți-vă că, încet-încet, rând pe rând, ți s-ar duce toți cei dragi și ai rămâne tu singur - ferească Dumnezeu! - ca un prost, într-o lume de oameni obișnuiți, care niciodată n-ar înțelege tinerețea asta a ta fără sfârșit. Cum ar fi? Cum te-ai simți atunci? La ce ți-ar mai folosi tinerețea? Lăsând la o parte teoria, e de la sine înțeles că o condiție fizică bună este tovarășă de drum cu reușitele. Dar - zic eu - condiția morală, tonusul interior, este ceea ce-i dă, într-adevăr, unui actor capacitatea să facă față tuturor încercărilor. Am mai spus asta: sportul meu preferat este viața! Și mă antrenez în fiecare zi. Ca dovadă că am ajuns la șaptezeci și șase de ani și continui să trăiesc, să încerc să mai conjug verbe la viitor. Nu cred că a sosit momentul să trag o linie, să fac bilanțul pentru o trecere în revistă căruntă, înțeleaptă și plină de realizări nemaipomenite. Mi-a plăcut și-mi place viața în mișcare, colorată, originală, neașteptată, puternică... Dar fără excese! Recunosc, am făcut de multe ori mai multe lucruri deodată și n-am trăit niciodată cu încetinitorul. Tocmai de aceea mor de râs când mulți îmi spun că m-am păstrat tânăr. De parcă aș fi un produs la conservă, cu termen de expirare. Ca să-l citez pe un favorit al meu, excepțional scriitor și minunat om, Geo Bogza: "Tinerețea este o noțiune, biologia un adevăr. Ele împreună dau dimensiunea existenței”.
Mânăstirea din suflet
- Dar ce valori cultivați, maestre? De unde obțineți echilibrul vieții de zi cu zi? Mizați pe familie, pe copii, pe prieteni...? Sunteți un om credincios?
- Am fost și eu de câteva ori la DNA, pentru a răspunde la aceste întrebări. Vorbesc despre Dragostea Nesfârșită pentru Artă, căci acesta este DNA-ul unde mă duc eu să răspund la întrebări care conțin răspunsul în sine. Cariera unui artist depinde, în procente diferite, de pasiune, talent, pregătire, sănătate, și de acel altceva, care înseamnă șansa, norocul, recunoașterea, momentul... Nu există o rețetă anume sau un manual prin care să ți se ofere ajutor în realizarea ta ca artist și ca om. Fiecare își scrie această "carte” pentru sine și lasă loc liber pentru completările ivite din cauza pasiunii, a talentului, a pregătirii și - repet - a norocului. Apoi... orice călător, mai ales artist fiind, după drumuri lungi, se întoarce întotdeauna acasă, la familie. Bineînțeles, dacă acolo îl așteaptă cineva care știe să asculte. Și tot acolo, zic eu, se găsesc și amintirile! Iar viitorul... și el locuiește în aceeași casă. Fiecare clipă înseamnă mai puțină energie în baterii și un rid în plus. E cât se poate de clar, de normal, că pentru fiecare vine ziua în care îl pui la zid pe fabricantul de oglinzi sau preferi să ieși la plimbare numai seara sau chiar noaptea (era și o piesă: "Noaptea e un sfetnic bun”...). Ceea ce este important e ca atunci, la sosirea acelei clipe, lângă tine să pășească o femeie pe care să-ți fie drag să o ții de mână... Apoi... Ce să vă spun? Băieții mei, Florin jr. și Daniel, sunt motivele mele de mândrie, alături stându-le cei trei drăgălași nepoți ai mei! În ceea ce privește prietenii... nu pot să mă plâng! Am lângă mine vreo câțiva, care seamănă și uneori chiar se confundă cu vorbele celui care mi-a marcat poezia sufletului, prietenul unic, "prințul” Nichita Stănescu, care spunea: "Un prieten adevărat e mai prețios ca un înger”... Credința? Credința, într-un fel foarte intim, ca și iubirea, este în fiecare din noi. Nu-mi place să mă dedau la excese publice pe tema asta. Am acolo, în suflet, o mânăstire slujită de un călugăr, care-mi seamănă și, foarte des, mă opresc și stau de vorbă cu mine însumi, cu glas tare, ca să fiu auzit de Dumnezeu, căruia însă nu mai îndrăznesc să-i cer nimic, pentru că am primit deja din belșug. Vedeți, legătura mea cu Cerul este veche, de când există neamul piersicanilor. Mama mea, fiica preotului Pascanu, din Valea Moldovei, într-o duminică, după slujbă, a plecat singură pe ulița satului. Avea cinci anișori. Luase de acasă o batistuță în care avea un boțuleț de mămăligă. Bunicul meu a întrebat: "Unde e Veruța?”. I s-a răspuns: "A luat-o-ncolo, Părinte”. Atunci el a fugit, a ajuns-o din urmă și a întrebat-o: "Unde te duci, fetița tatii?”. La care mama mea a răspuns: "La Ierusalim!”. Acum înțelegeți de ce mi-am dorit așa de tare să-i trimit pe ea și pe tata la Locurile Sfinte?... De multe ori, mi s-a spus că aș fi fost bun de preot. N-a fost să fie să urmez Teologia, în schimb, acum un an, Patriarhul României, Prea Fericitul Daniel, m-a "uns” consilierul său patriarhal. Asta nu e o glumă! A fost o întreagă poveste întâlnirea mea cu Patriarhul! L-am întrebat de ce i se spune "Prea Fericitul”? Este chiar atât de fericit? S-a amuzat, desigur, iar poveștile au curs între noi, unse de câte un păhărel de vișinată bucovineană și presărate cu poezii și adevărata istorie a lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Și, pentru că suntem în acest context, vreau să mai fac o paranteză: replica "Piersic vorbește mult” a devenit un fel de leitmotiv național. Vorbesc pentru că am ce spune, iar poveștile mele au un fel de morală, cu care, până la urmă, vreau să atrag oamenilor atenția că este cazul să se mai îmblânzească, să devină mai buni unii cu alții, să știe să se mai și bucure de lucruri simple, de viață... La mânăstirea Voroneț, chiar zilele trecute, o măicuță s-a apropiat de mine și mi-a zis: "Domnule Florin, vreau să vă spun ceva: vorghiți!”. "Cum?!”, am întrebat. "Vorghiți, pentru că nu ne mai săturăm ascultându-vă.” Aceasta replică m-a lăsat fără... vorbe!
- În superba lui poezie, "Emoție de toamnă”, prietenul dvs. Nichita Stănescu voia "să-și acopere inima cu ceva”. Inima dumneavoastră cum se simte la început de toamnă?
- Inima mea este dilatată de iubire. Oamenii, spectatorii mei, știu deja despre iubirea pe care le-o port și despre faptul că rațiunea mea de a fi, ca om și artist, sunt ei. De aceea, n-am să accept niciodată să mă aflu pe o insulă pustie, în așteptarea lui Vineri, chiar dacă asta s-ar putea întâmpla într-o joi... Mergem împreună mai departe, actor și spectatori, fără a premedita vreun gând de pauză sau finalul piesei. Acum, când au trecut patruzeci de ani de când am împlinit treizeci și șase, vă doresc tuturor celor care ați citit aceste rânduri să aveți sănătate, și măcar pe jumătate atâtea bucurii câte am avut eu până azi. Din care multe le datorez dragostei dumneavoastră, celor care sunteți "vinovați” de faptul că m-ați adus până aici.