FLORIN PIERSIC - "Sportul meu preferat este viața. Și mă antrenez în fiecare zi pentru ea”

Ines Hristea
Din Bucovina, în Țara Sfântă

- După ce v-ați pierdut "în noapte” un an întreg, într-un spectacol de mare succes, "Străini în noapte”, care se joacă atât în București, cât și în turnee prin țară, peste vară v-ați pierdut... în vacanță. Ce dru­muri ați ales ca să vă odihniți și să vă reîncărcați bateriile?

- Recunosc că atunci când ma­estrul Beligan mi-a propus să joc în "Străini în noap­te”, n-am bă­nu­it că va avea un ase­menea impact la public. Stagiunea trecută, din­colo de succesul avut în țară, mi-a adus și satisfacția unor turnee la Paris, Toronto, Montreal, Quebec, Bruxelles, Londra și Chi­șinău. Este greu de descris bucuria cu care acest spectacol a fost pri­mit de românii de dincolo de gra­niță. Ultimul dintre aceste turnee, care de altfel a și încheiat stagiu­nea tre­cută, s-a petrecut în Israel, unde am jucat la Tel Aviv, Haifa și Ho­lon. Au fost săli arhipline, săli în care publicul vorbitor de lim­ba ro­mână a gustat cu extraordinară plăcere, atât textul lui Eric Assous, cât și jocul nostru, al interpreților de pe scenă, mă refer la partenera mea, Medeea Mari­nescu, și la mine. Adevărul este că teatrul de calitate are o putere aparte de a influența existențe, de a schim­ba atitudini în fața vieții. Maestrul meu, Alexandru Finți, zicea: "Atunci când o metaforă devine locuibilă, mi­siunea ta de actor se împlinește și-și află rostul”. Iar în acest spectacol, mulți dintre cei prezenți în sală se regăsesc. Dar ca să revin la întrebarea dumneavoastră: trebuie să vă spun că dincolo de faptul că sunt născut în Cluj, loc de care sunt legat atât prin amintirile ado­les­cenței mele, cât și prin familia mea, care este acolo, vatra sufletului meu se află în locul de origine al părinților mei, adică în Bucovina. Sunt prea puține pa­ginile revistei dumneavoastră ca să vă relatez toate amin­tirile pe care le am din copilăria mea, din care o bună parte s-a petrecut la Corlata, sat aflat la un kilo­metru de Stupca, locul nașterii lui Ciprian Porumbescu. Aș spune că sunt istorii demne de un povestitor ca Ion Creangă. Viața acolo este o poezie și tocmai de aceea am ales să îmi "încarc bateriile”, cum spuneți dum­neavoastră, alături de rudele și prietenii mei ce încă mai sunt în acele locuri. Au fost și zile în care am rămas la cabana pe care o am aproape de Cluj, unde mă retrag deseori alături de soția mea, căreia îi face mare plăcere să se ocupe de flori și care a transformat curtea ca­ba­nei într-o grădină extraor­dinară. Și apoi, până la în­ceputul stagiunii urmă­toa­re, pașii mei vor rătăci prin alte două locuri foarte dragi mie și soției mele: Parisul și Tel Avivul. Unde vom pleca foarte curând. Vă spun adevărat: o mare plăcere a mea este să stau la soare, pe plaja Medi­te­ra­nei din Țara Sfântă, să înot, să mă bucur de ma­re... De altfel, vă mărtu­risesc că una din marile mele dorințe a fost să-mi pot trimite părinții la Mor­mântul Sfânt. Am din acea călătorie a lor o amintire amu­zantă și foarte dragă mie, când mama a intrat, îm­preună cu tatăl meu, în­tr-un magazin unde se vindeau stofe de tot felul. Dorind să-mi ia un material de că­mașă, vânzătorul a întrebat-o pe mama cât să-i taie, la care ea a răspuns că nu știe, că băiatul ei e foarte mare. "Ei, cât poate să fie de mare?! Că doar n-o fi cât Flo­rin Piersic!”, a zis omul. "Păi, eu sunt mama lui Flo­rin Pier­sic”... "Rachela, vino repede, e mama lui Flo­rin aici! Doamnă, ne-a făcut băiatul ăsta și să râdem, și să plângem...! Vă dau câte ma­teriale vreți!”.

Hoinăreli printr-un suflet de artist

- Toamna bate la ușă. O așteptați cu me­lancolie sau cu avânt? Aveți proiecte noi pen­tru sezonul care începe?

- Întotdeauna cu avânt! Planuri noi? Mul­te... Întâi de toate, chiar în aceste zile, sunt la repetiții cu domnul Beligan, care pune o piesă nouă în scenă, pe un text scris de Mona Radu. Per­­so­najul pe care-l joc este fascinant, o per­sonalitate isto­rică, anume primul ministru din timpul lui Napoleon, Talley­rand. Un om con­tro­versat, un geniu politic, un sclipitor, un bărbat cu mult farmec, dar și un detestat, un vizionar al timpului său... Citindu-i istoria, dar și contextul prezenței sale în piesa scrisă de Mona Radu, m-am hotărât, la propunerea maestrului Beligan, să încerc să intru în pielea acestui for­mi­dabil repre­zentant al istoriei napo­leo­niene. De altfel trebuie să vă spun, ca o paranteză, că, citind cartea bunului meu prie­ten, Dr. Lucian Regenbogen, "Napoleon a dit”, sunt într-o mare admirație față de acest fascinant con­ducător al Franței. Acest rol se găsește într-un cu totul alt re­gistru decât cel din "Străini în noapte”, adică, așa cum se spune în tea­tru, este o partitură de compoziție. Parte­neri de scenă îmi vor fi Lamia Beligan, Medeea Ma­ri­nes­cu și Mihai Niculescu. Apoi, în afară de piesa lui Assous, care con­tinuă să fie foarte solicitată pe scenele din țară și din afara țării, începând cu sta­giunea trecută, am prezentat pu­bli­cului, în pre­mieră, un fel de întâlnire de dra­goste, în care am intenționat să dez­vălui câte ceva din "bucătăria” unui actor de teatru și de film, câte ceva din istoria profesiei mele, ca un pre­text de a aduce alături de mine, în vorbe și imagini, pe cei mai mari artiști cu care am avut bucuria și șansa de a mă întâlni de-a lungul anilor pe scenă sau în filme. Mi-am dorit acest spectacol, în care să hoinăresc îm­preună cu pu­blicul prin câteva cămăruțe ale sufle­tu­lui meu... L-am intitulat "Florin Piersic... pur și sim­­plu!”, după titlul unei cronici apărute la Iași și scri­să de redactorul-șef al ziarului "24 de ore”, jurna­listul Adi Cristi. La început, acest recital a fost botezat "Hoi­nărind printre amin­tiri”, preluând deci titlul CD-ului care mi-e foarte drag și pe care l-am înregistrat la casa de discuri "Ovo Music”. Cele zece piese au fost com­puse special pentru mine de minunatul compozitor, re­gretatul Dan Iagnov, pe versurile excepționalei textiere Andreea Andrei. Și, pentru că televiziunea este a treia mea dragoste - după teatru și film - mă bucur să vă pot spune că tocmai zi­lele acestea mi s-a propus o nouă colaborare cu TVR1, într-o producție care poartă sem­nă­tura bunului meu prieten și demn urmaș al lui Ale­xandru Bocăneț, Titus Munteanu. Suntem încă în dis­cuții în legătură cu aceas­tă po­si­bilă nouă emisiune. Și mai am o veste de ultimă oră: prie­te­nul meu, scriitorul și umo­ris­tul de mare talent Cor­nel Udrea a scris o pie­să, în principal adre­sată mie, care poartă titlul: "Soția mea, Shakespeare”, o piesă pe care citind-o, m-am amuzat grozav și pe care, dacă tim­pul, "inamicul meu nu­mărul unu”, mă va ajuta, vreau nea­pă­­rat să o aduc în fața pu­blicului. De altfel, trebuie să vă spun un lu­cru mai puțin ști­ut, și anu­me că, sub "ba­gheta” acelu­iași Udrea, m-am aflat și în fața mi­­crofonului de teatru radiofonic, cu pie­sele "Repu­bli­ca Valen­tin” și "Căsuța cu amintiri”.

Cu optimism, despre aritmetica vârstei

- Oare dragul de meserie e una din tainele ti­ne­reții fără de bătrânețe, maestre?

- Fără doar și poate, nu­mai că eu n-aș numi-o "me­serie”, ci "pro­fesie”. Poate pen­tru unii, arit­me­tica vârs­tei reprezintă un motiv de pe­­simism, de reflecție. În ca­zul meu, socoteala asta nu se po­tri­vește, pentru că ni­cio­dată n-am făcut astfel de calcule. Nu am avut timp. Întreaga mea viață acto­ri­cească - vedeți că n-am zis "ca­rie­ră” -, este un mare INEDIT! Nici o zi n-a semă­nat cu alta. Și chiar nici unul și același spectacol, jucat de sute și sute de ori, n-a fost același, seară de seară. Și nici partenerii mei n-au suferit de "boala” monotoniei, a repetiției ce­nușii, care, în mod evident, este raiul căl­duț al medio­cri­tății. Sigur că unele întâmplări, sărite din firesc, pot re­prezenta un condiment, o culoare, dar sem­nificația lor nu satisface ineditul, pentru că întot­dea­una destinul are grijă să nu ne lase să oftăm plic­tisiți.

- Ar fi de mare folos pentru cititorii revistei noas­tre să afle de unde vă trageți dumneavoastră energia și iradierea. Uneori, exemplul "se ia”...

- Eu nu mi-am așezat niciodată viața în niște etape. Norocul meu a fost că am avut dascăli extraordinari, care au știut ce să-mi ceară, pentru a putea să dau ceea ce trebuia, și că am avut colegi de excepție, dintre care unii se află acum, din păcate, în stele. Nu cred că a existat o zi anume când să spun: "Uite, acum sunt un actor recunoscut, o personalitate, un cineva!”. Trebuie să mă credeți că și acum învăț și continui să mă mir de puținul științei mele despre om și sufletul său. Există un milion de rețete de succes, ba chiar și o literatură a succesului, care te învață cum să ajungi milionar peste noapte, stea de cinema, sau mai știu eu ce cometă, într-un anume timp. Nu știu cât funcționează ele în reali­tate. Ceea ce știu și cred eu este că artiștii repre­zintă un unicat și urma lor - în timp - rămâne. Dar nu din meritul lor exclusiv. Urma aceasta a lor s-ar duce într-o uitare colectivă, dacă dincolo de aplauze n-ar exista și sufletul spectatorului. Încrederea în tine însuți, în text, în parteneri, în regizorul care trebuie să te cu­noască altfel decât cei din jurul tău, pen­tru a putea să-ți ceară mai mult de­cât se poate fi­resc și omenește... as­tea sunt ingredi­en­tele care funcțio­nea­ză, care dau rod. Forța și deli­ca­tețea își au rolul lor și pot ieși la su­prafață atunci când îți permite replica sau ai parte­nerul po­trivit. Asta nu în­seamnă însă că eu nu sunt un lup­tător, ci doar că pot să în­locuiesc oricând spa­­da cu o floare.

"Tinerețea veșnică”? O vrăjeală...

- Cultivați un anume stil de viață? Vă îngrijiți fizic în mod special? Trăiți azi mai cumpătat decât în anii ti­ne­reții?

- Dacă înțeleg eu bine, vreți să aflați dacă dețin vre­un secret al tinereții veș­ni­ce. Ei, dacă aș știi, dacă l-aș cu­noaște, vi l-aș spu­ne. Sincer. Și atunci n-ar mai fi... secret. (râde) De altfel, una din­tre aparițiile mele în film, pe care o în­drăgesc foarte tare, este aceea a pro­fesorului ge­ri­atru Rotuna, în "Eli­xirul ti­nereții”, o comedie regizată de Gheorghe Na­ghi, în care in­ter­pre­tam un dublu rol: ace­la al sa­van­tului inventator al eli­xi­ru­lui tinereții și ace­la al nepotului său. Și asta, într-o distribuție de zile mari, din care fă­ceau parte Stela Po­pescu, Marin Mo­­raru, Ana Sze­les, Ștefan Tapa­la­gă, Mihai Fotino, Aurel Cioranu, Me­­lania Cârje, Matei Alexandru, Dorina Done, Nucu Pău­nescu și mulți alții, prin­tre care Aura Andrițoiu, soția ce­lui care a scris scenariul filmului, Ale­­xandru An­drițoiu. Am o mare bucurie când vizionez acest film. De ce? Pentru că am sen­zația că întine­resc. Vedeți, eu încă mai cred, con­tinui să cred în Moș Crăciun cel adu­cător de daruri, în zânele ferme­cătoare și bune... În schimb, vrăjeala asta, obsesia asta cu tinerețea veșnică - îmi pare rău că trebuie să o spun - poate să fie foarte periculoasă, poate ajunge un blestem. Gândiți-vă că, încet-încet, rând pe rând, ți s-ar duce toți cei dragi și ai rămâne tu singur - ferească Dum­nezeu! - ca un prost, într-o lu­me de oameni obișnuiți, care niciodată n-ar înțelege tinerețea asta a ta fără sfârșit. Cum ar fi? Cum te-ai simți atunci? La ce ți-ar mai folosi tine­rețea? Lăsând la o parte teoria, e de la sine înțeles că o condiție fizică bună este tovarășă de drum cu reu­șitele. Dar - zic eu - condiția morală, to­nusul interior, este ceea ce-i dă, într-adevăr, unui actor capacitatea să facă față tuturor încercărilor. Am mai spus asta: sportul meu preferat este viața! Și mă antre­nez în fiecare zi. Ca dovadă că am ajuns la șaptezeci și șase de ani și continui să trăiesc, să încerc să mai conjug verbe la viitor. Nu cred că a sosit momentul să trag o linie, să fac bilanțul pentru o trecere în revistă căruntă, înțeleaptă și plină de realizări nemaipomenite. Mi-a plăcut și-mi place viața în mișcare, colorată, originală, neașteptată, puternică... Dar fără excese! Recunosc, am făcut de multe ori mai multe lucruri deo­dată și n-am trăit ni­cio­dată cu încetinitorul. Tocmai de aceea mor de râs când mulți îmi spun că m-am păstrat tânăr. De parcă aș fi un produs la conservă, cu termen de expirare. Ca să-l citez pe un favorit al meu, excep­țional scriitor și minunat om, Geo Bog­za: "Tine­rețea este o no­țiune, biologia un adevăr. Ele împreună dau dimen­siunea existen­ței”.

Mânăstirea din suflet

- Dar ce valori culti­vați, ma­estre? De unde obțineți echilibrul vieții de zi cu zi? Mizați pe fa­milie, pe copii, pe prie­teni...? Sunteți un om cre­dincios?

- Am fost și eu de câteva ori la DNA, pentru a răspunde la aceste între­bări. Vorbesc despre Dra­gos­tea Nesfârșită pentru Artă, căci aces­ta este DNA-ul unde mă duc eu să răspund la întrebări ca­re conțin răspunsul în sine. Cariera unui artist depin­de, în procente diferite, de pasiune, talent, pre­gătire, să­nătate, și de acel altce­va, care înseamnă șan­sa, norocul, re­cu­noașterea, momentul... Nu exis­tă o rețetă anume sau un ma­nual prin care să ți se ofere ajutor în rea­li­zarea ta ca artist și ca om. Fiecare își scrie această "carte” pen­tru sine și lasă loc liber pentru completările ivite din cauza pasiunii, a talentului, a pregătirii și - repet - a norocului. Apoi... ori­­ce călător, mai ales artist fiind, după drumuri lungi, se întoarce întotdeauna acasă, la familie. Bi­neînțeles, dacă acolo îl așteaptă ci­neva care știe să asculte. Și tot acolo, zic eu, se găsesc și amin­tirile! Iar viitorul... și el locuiește în aceeași casă. Fie­care clipă în­seamnă mai puțină energie în baterii și un rid în plus. E cât se poate de clar, de nor­mal, că pentru fiecare vine ziua în care îl pui la zid pe fa­bricantul de oglinzi sau preferi să ieși la plimbare nu­mai seara sau chiar noaptea (era și o piesă: "Noaptea e un sfetnic bun”...). Ceea ce este important e ca atunci, la sosirea acelei clipe, lângă tine să pășească o femeie pe care să-ți fie drag să o ții de mână... Apoi... Ce să vă spun? Băieții mei, Flo­rin jr. și Daniel, sunt motivele mele de mândrie, alături stân­du-le cei trei drăgălași ne­poți ai mei! În ceea ce pri­vește prietenii... nu pot să mă plâng! Am lângă mine vreo câțiva, care seamănă și uneori chiar se confundă cu vorbele celui care mi-a mar­cat poezia sufletului, prietenul unic, "prințul” Nichita Stă­nescu, care spunea: "Un prieten adevărat e mai prețios ca un înger”... Credința? Credința, într-un fel foarte intim, ca și iu­birea, este în fiecare din noi. Nu-mi place să mă dedau la excese publice pe tema asta. Am acolo, în suflet, o mânăstire slujită de un că­lu­găr, care-mi sea­mănă și, foarte des, mă opresc și stau de vorbă cu mine însumi, cu glas tare, ca să fiu auzit de Dumnezeu, căruia însă nu mai îndrăznesc să-i cer nimic, pentru că am primit deja din belșug. Vedeți, le­gătura mea cu Ce­rul este veche, de când există neamul piersicanilor. Mama mea, fiica preotului Pascanu, din Valea Mol­dovei, într-o duminică, după slujbă, a plecat singură pe ulița satului. Avea cinci anișori. Luase de aca­să o batistuță în care avea un boțuleț de mămăligă. Bunicul meu a întrebat: "Unde e Veruța?”. I s-a răs­puns: "A luat-o-ncolo, Părinte”. Atunci el a fugit, a ajuns-o din urmă și a întrebat-o: "Unde te duci, fetița tatii?”. La care mama mea a răspuns: "La Ieru­salim!”. Acum înțelegeți de ce mi-am dorit așa de tare să-i trimit pe ea și pe tata la Locurile Sfinte?... De multe ori, mi s-a spus că aș fi fost bun de preot. N-a fost să fie să ur­mez Teologia, în schimb, acum un an, Patriarhul Ro­mâniei, Prea Feri­citul Daniel, m-a "uns” con­silierul său patriarhal. Asta nu e o glu­mă! A fost o întreagă po­ves­te în­tâlnirea mea cu Patriarhul! L-am în­tre­bat de ce i se spune "Prea Fe­ri­citul”? Este chiar atât de fericit? S-a amuzat, desigur, iar poveștile au curs între noi, unse de câte un pă­hărel de viși­nată buco­vi­nea­nă și pre­sărate cu po­ezii și adevărata istorie a lui Ște­fan cel Mare și Sfânt. Și, pen­tru că sun­­tem în acest context, vreau să mai fac o paranteză: replica "Piersic vor­bește mult” a devenit un fel de leit­motiv național. Vorbesc pen­tru că am ce spune, iar po­veș­tile mele au un fel de morală, cu care, până la urmă, vreau să atrag oa­me­nilor aten­ția că este cazul să se mai îmblân­zească, să devină mai buni unii cu alții, să știe să se mai și bucu­re de lucruri simple, de viață... La mâ­năstirea Voro­neț, chiar zilele tre­cute, o măi­cuță s-a apropiat de mine și mi-a zis: "Domnule Florin, vreau să vă spun ceva: vor­ghiți!”. "Cum?!”, am între­bat. "Vorghiți, pentru că nu ne mai săturăm ascul­tân­du-vă.” Aceas­ta replică m-a lă­sat fără... vorbe!

- În superba lui poezie, "Emoție de toamnă”, prie­te­nul dvs. Nichita Stănescu voia "să-și acopere inima cu ceva”. Inima dumneavoastră cum se simte la început de toamnă?

- Inima mea este dilatată de iu­bire. Oamenii, spec­ta­to­rii mei, știu de­ja despre iu­birea pe care le-o port și des­pre faptul că rațiunea mea de a fi, ca om și artist, sunt ei. De aceea, n-am să accept nicio­dată să mă aflu pe o insulă pustie, în așteptarea lui Vi­neri, chiar dacă asta s-ar putea în­tâmpla într-o joi... Mergem împreună mai departe, ac­tor și spectatori, fără a preme­dita vreun gând de pa­uză sau finalul piesei. Acum, când au trecut patruzeci de ani de când am îm­plinit treizeci și șase, vă doresc tutu­ror celor care ați citit aceste rânduri să aveți sănătate, și măcar pe ju­mătate atâtea bucurii câte am avut eu până azi. Din care multe le datorez dragostei dum­nea­voastră, celor care sunteți "vinovați” de faptul că m-ați adus până aici.