Un om pentru eternitate

* Îl cheamă Traian Ghinescu, a fost dascăl de ţară şi are 100 de ani *

"Ce vânt v-a adus până aici? Pe cine mai inte­resează astăzi poveştile mele? Nu vedeţi că toată presa e plină numai de scandaluri politice?” Îmi strânge mâna ferm, privindu-mă ţintă în ochi. "Of! Că nu-i mai satură Dumnezeu de-atâta lăcomie şi răutate! Haideţi, poftiţi!”.
Bătrânul din faţa mea a împlinit în primăvara tre­cută 100 de ani. Un secol de viaţă, doldora de amintiri şi istorie! Îl cheamă Traian Ghinescu şi a fost cândva cel mai cunoscut învăţător din judeţul Prahova. A format şi educat mii de copii, mulţi dintre ei ajunşi mai târziu oameni importanţi, a ridicat din temelii două şcoli, a primit zeci de distincţii, pre­mii, medalii, a fost elogiat ani la rând în ziarele vremii, pentru strălucita lui vocaţie şi pentru ha­rul său ieşit din comun. "Slu­jitor de aur al şcolii româneşti”, "Ultimul haretist”, "Dom­nul Tran­da­fir al judeţului Prahova”, "Dascălul învăţă­mân­tului prahovean”, "Un model al şcolii româ­neşti”, "Învăţătorul perfect”. Sunt doar câteva titluri de cărţi şi articole care l-au răsfăţat, evo­cându-i harul şi dăruirea. Şi totuşi, nimic din toa­te astea nu i-au clintit vreodată modestia. "Eu nu am făcut lucruri ieşite din comun, ci doar lucruri obişnuite, dar le-am făcut cu maximă dăruire, din toată inima. Am iubit enorm copiii şi şcoala, iar asta mi-a dat întotdeauna putere să trec peste greutăţile vieţii”.
M-a aşteptat îmbrăcat impecabil, într-un cos­tum gri şi cravată asortată. Zâmbeşte suveran, cer­ce­tându-mi atent fiecare gest, fiecare nuan­ţă a privirii. Pe 27 aprilie a împlinit 100 de ani, dar pentru el asta nu înseamnă nimic. Ca şi până acum, viaţa lui merge mai departe, cu bune şi rele. "Faptul că am împlinit vârsta asta mă lasă indiferent. Privesc doar cu o oarecare curiozitate evenimentul ca pe un fe­nomen ciudat al naturii”. Râde frumos şi se­nin, ca un june. Deschide unul dintre albu­mele aşezate pe masă şi lasă mâna să-i alune­ce uşor peste fotografii. O mireasă lumi­noasă zâmbeşte sfios, strângând la piept un buchet mare de flori. Lângă ea, un tânăr chipeş, mândru şi fericit, cu ochii strălucitori. Ridic privirea şi văd aceeaşi strălu­cire pe chipul bătrânului. "Era în august, 1939. Am trăit îm­preună 49 de ani. Mai aveam un an şi fă­ceam nunta de aur”. Abia acum văd în ochii lui o uşoară tristeţe. Întinde apoi albumul în faţa mea, pe masă, scuturându-se parcă de amintiri. Zâmbeşte din nou şi mă întreabădacă nu vreau o plăcintă cu brânză. E făcută de Lucia, una din fetele lui. Vine uneori să-i gătească ori să-i facă curat, deşi lui nu-i convine deloc lucrul ăsta. Niciodată nu i-a plăcut să depindă de altcineva, iar gândul că acum ar putea să cadă la pat, devenind o povară pentru ceilalţi, îl sperie cumplit. Deocamdată însă, nu se plânge. E bine, sănătos, ca la 50 de ani. Atâta doar, că oboseşte mai repede şi n-aude prea bine. S-a deprins însă cu cititul pe buze, iar dacă strigi la el să te-audă mai bine, se simte jignit. Îl irită orice gest de compăti­mire, orice semn care l-ar putea face să se simtă diferit sau neputincios. La doctor n-a mai fost de vreo cinci ani. Atunci, în 2007, a mers doar pentru un control de rutină. Cardiologul l-a consultat şi la urmă i-a spus că are o inimă ca la 40 de ani. Secre­tele longevităţii lui? Nu are aşa ceva. A fost mereu un om extrem de activ, generos, vesel, dar şi exigent, cum­pătat în toate cele, a avut un cult deosebit pentru copii şi familie, a iubit enorm muntele, drumeţiile şi minu­năţiile naturii. Nu ţine vreun regim special, nu ia me­dicamente. Azi dimi­neaţă a mâncat un ou, o felie de caş, două de salam săsesc, pâine cu miere şi a băut o cană cu lapte. La prânz, îl aşteaptă o bunătate de ciorbă de pui şi o tocă­niţă. Iar dacă nu-l oboseşte prea tare dis­cuţia noastră, o să savureze şi un păhăruţ cu vin. Îmi spune asta aproa­pe şoptit, ca o confesiune între bărbaţi, şi-apoi râde poznaş. Râsul îi luminează toată faţa, revărsând în jur şi în sufletul meu o bucurie ciu­dată şi caldă. Pe­semne că râsul ăsta atât de senin e unul din secretele lui, elixirul care îi alungă şi astăzi norii grei ai senec­tuţii. "Dacă ai sufletul tânăr şi viu, atunci şi chipul se păstrează tânăr. Dumnezeu ne-a lăsat pe lume de toa­te, şi bune şi rele. Iar dacă noi ne supărăm prea tare pentru cele rele, înseamnă că ne supărăm pe Dumne­zeu. E un mare păcat să laşi supă­rarea să-ţi întunece viaţa”.
S-a născut în 1912, în Orezu, un sat din inima Bără­ganului. La doar patru ani, în toiul primului război mondial, se îmbolnăveşte de febră tifoidă. Nimeni nu-i dă nici o şansă de supravieţuire. Fugind cu o căruţă din calea războiului, părinţii lui ţin mereu la îndemână o lopată pentru a-i face repede groapă, acolo unde i s-ar împlini sorocul. Dar copilul nu moare. Părinţii se refugiază într-un sat mai izolat, Săpunari, unde îl hră­nesc pe micuţ numai cu foi de varză acră. Ca prin minune, după câteva zile, băiatul îşi revine. "Cred că încercarea asta a fost un moment crucial în viaţa mea. Dacă am reuşit să trec peste ea, înseam­nă că Dum­nezeu a vrut ca eu să fac ceva trainic pe lumea asta”.După terminarea războiului, se întorc în satul lor, iar mai târziu, părinţii îl înscriu la şcoala primară. Era o zi friguroasă, de septembrie, când tatăl lui l-a lăsat sub ocrotirea unui învăţător blând şi smerit, pe care-l che­ma Lache Popa. Îşi amin­teşte perfect ziua aia. N-a uitat niciodată privirea caldă a celui care avea să-i fie ca un tată în următorii ani. A fost primul om care i-a deschis sufletul pentru carte. Învăţa mult şi cu drag, iar în va­canţe muncea pe brânci, cot la cot cu părinţii. Aveau gospodărie grea, şase hectare de pământ, vreo 30 de oi, trei porci, gâşte multe, curci, două vaci şi trei cai. Mun­cea zi de zi, până seara târziu, când abia îşi mai ţinea ochii să citească. Bunul lui dascăl îl lăuda mereu în faţa părinţilor, iar lucrul ăsta i-a convins să-l lase să continue şcoala.În 1925, a fost printre primii pe listă la examenul de admitere la Liceul Ştirbei Vodă din Călăraşi. "Aici am avut un profesor de franceză, Raul Poly, care m-a fascinat. A fost poate cel mai de preţ model pe care l-am avut. Era, bietul de el, mutilat de război, fusese grav rănit în luptele de la Mărăşeşti. Avea piciorul drept amputat de la şold şi un ochi de sticlă. A stat internat la Iaşi, unde a fost îngrijit de o soră de caritate de care s-a îndrăgostit atât de tare, că imediat după ce a ieşit de-acolo, s-au căsătorit. Au avut împreună doi copii minunaţi şi erau cei mai respectaţi oameni din oraş. Omul ăsta, cu atâtea bete­şuguri, era pur şi simplu fascinant. La ore, elevii erau parcă hipnotizaţi. Avea o cultură uriaşă şi un fel de a vorbi care te electriza. Pentru mine, a fost primul model de dascăl, de soţ, de părinte şi de cetăţean demn al unui oraş”. Bătrânul învăţător se opreşte, oftând adânc şi-apoi răsuflând mai greoi. Îmi spune că nu vorbele îl obosesc, ci doar emoţia amintirilor. Demult n-a mai avut parte de un asemenea răgaz. În singură­ta­tea lui, nu-i place deloc să-şi aducă aminte. Nu, amin­­tirile îl sufocă, îl mole­şesc, iar el trebuie să fie mereu activ şi vioi. Citeşte, ascultă muzică, se uită la televizor, găteşte, iese la plimbare, face orice, parcă de teamă să nu trăiască numai din amintiri. Surâde iar, privindu-mă blând, îngăduitor. "O să vă povestesc mai departe, o să fac efortul ăsta. Dacă tot aţi venit până aici... Deşi nu ştiu pe cine mai interesează azi o po­veste ca asta. O poveste normală în vremuri atât de anor­male”.
În 1927, pesemne stârnit cel mai tare de persona­litatea lui Raul Poly, profesorul lui de franceză, Traian Ghinescu a decis fără nici o ezitare să urmeze cariera de dascăl. S-a înscris la Şcoala Normală din Ploieşti, pe care a absolvit-o cu brio, clasându-se printre primii din promoţia lui. A rămas în acelaşi oraş, lucrând mai întâi ca bibliotecar la Asociaţia Învăţătorilor Praho­veni, apoi ca pedagog şi redactor al revis­tei "Şcoala Prahoveană”. În aceeaşi perioadă, sora lui i-a făcut într-o zi cunoştinţă cu cea mai bună prietenă a ei, Sabina Pârgariu, elevă a Şcolii Normale de la Predeal. S-a întâmplat pe Bulevardul Castanilor din Ploieşti. El i-a strâns mâna, a privit-o în ochi şi-atunci parcă i-a pierit răsuflarea. Îşi aminteşte că era minunată, că avea o blândeţe şi-o strălucire în priviri care i-au ameţit sufletul. Au făcut câţiva paşi împreună, şi seara, la despărţire, au hotărât să se vadă din nou a doua zi. De atunci, au urmat seri nesfâr­şite de plimbări, de tatonări, de şoapte calde şi strângeri de mână. El avea 22 de ani şi începea să iubeas­că pentru prima oară. "Ne plimbam pe sub bolta de castani şi parcă pluteam. Era fru­moa­să şi avea o sfioşenie în ochi care mă înne­bunea. Aş da orice să mai simt o dată emoţia aia a primei strân­geri de mână, a primei îmbră­ţişări”. A iu­bit-o enorm, a fost zeiţa vieţii lui. După absol­virea liceului, Sabina a primit re­partiţie ca învă­ţătoare într-un sat din Basara­bia, iar el a ales să plece la Dorna Cândre­nilor, aproape de staţiu­nea Vatra Dornei, unde i s-a oferit un post pro­vizoriu de învă­ţător. După plecarea ei, a urmat aproape un an de calvar. Îşi scriau necontenit, cu o vo­luptate mistuitoare. "Am plecat singur, cu tre­nul, departe de casă, la Dorna Cândre­nilor, pe un drum care nu se mai termina. Îmi era dor de ea, de părinţi, de fraţi... Mă ţinea viu doar speranţa că într-o zi vom fi din nou împreună”.
Şi totuşi, dragostea lui uriaşă îi dădea parcă aripi. Acolo, la Dorna Cândrenilor, la 600 de kilometri de­păr­tare de casă, decorul nu era deloc vesel. Clădirea şco­lii era veche de peste 70 de ani. Ploua în clase, ploua la cancelarie şi peste tot mirosea greu, a mu­ce­gai. Copiii se îmbolnăveau frecvent, unii dintre părinţi preferând să-i retragă definitiv de la şcoa­lă. Traian Ghinescu a cerut atunci sprijinul primă­riei, care avea în apropierea şcolii un teren liber, cam de vreo 3000 de metri pătraţi, numai bun pentru a ridica aco­lo o nouă clădire. Nimeni, însă, nu voia să-l asculte, deşi era o comună bogată, cu bani mulţi în vis­tierie şi oameni înstăriţi. Lipseau însă cu desăvârşire voinţa şi hărnicia. Şi totuşi, destinul a vrut ca într-una din zile să treacă pe-acolo două mari personalităţi ale vremii: Ion Simionescu, preşedintele de atunci al Aca­demiei Române, şi marele sociolog Dimitrie Gusti, fost minis­tru al Învăţământului. Amândoi erau într-o mică va­canţă la Vatra Dornei şi aproape zilnic, după şedinţele de tratament, închiriau o trăsură şi vizitau locurile învecinate. Aşa se face că au ajuns şi acolo, la Dorna Cândrenilor, iar vizita lor a făcut numaidecât vâlvă mare în comună. Tânărul învăţător a profitat de ocazie şi i-a invitat reverenţios pe musafiri să vadă şi şcoala. "Au fost de-a dreptul şocaţi. I-am implorat să ne ajute şi au promis solemn că o vor face. Iar în vre­mea aia, oamenii aveau onoare şi nu-şi permiteau să promită în van”. Odată întors la Bucureşti, Ion Simio­nescu a publicat în ziarul "Timpul” un articol cu titlul "Biata şcoală”. Povestea şcolii din Dorna Cândrenilor a stâr­nit zarvă mare. Armand Călinescu, pe atunci prim-mi­nistru, a cerut imediat să se ia măsuri pentru rezolvarea situaţiei. La scurt timp, Traian Ghinescu a fost vizitat de prefectul judeţului şi proiectul a fost pus în mişcare. Ca la un semn, au fost mobilizaţi sute de oameni, s-au făcut zeci de donaţii, au fost deblocate din bugetul local sume uriaşe. În doar câteva luni, noua clădire era ridicată, fiind inaugurată chiar în prima zi de şcoală. "Era o frumuseţe, îţi era mai mare dragul să faci ore acolo. Inaugurarea şcolii a fost una dintre cele mai frumoase sărbători ale comunei. Clădirea asta există şi astăzi, în ea învaţă sute de copii şi încă e o şcoală cu care localnicii se mândresc. Pentru mine, a fost o mare mulţumire faptul că am reuşit să fac nişte copii fericiţi”.
Bătrânul învăţător mă priveşte cu un zâmbet amar şi ochii uşor umezi. Şcoala asta din Dorna Cândrenilor a fost prima lui victorie, primul lui "copil”. A trăit atunci o bucurie uriaşă, îmi repetă asta întruna şi glasul îi tremură uşor. Singura mâhnire de-atunci era că Sabina, zeiţa lui frumoasă, nu e acolo, lângă el, că nu se pot bucura împreună de ziua aia de sărbătoare. Ori­cât de mulţumit era pe plan profesional, oricât de mult l-ar fi iubit oamenii locului, simţea încă durerea des­păr­ţirii ca pe o boală grea şi incurabilă. Până într-o zi, când n-a mai putut îndura şi a plecat la ea, acolo, în satul ăla îndepărtat din Basarabia. Trecuse un an şi dorul era de nesuportat pentru amândoi. De cum s-au văzut, el i-a căzut la picioare, cerându-i cu disperare să fie soţia lui şi să se întoarcă numaidecât împreună aca­să. În august 1939, cei doi tineri învăţători s-au căsă­torit, ridicându-şi împreună o casă mare şi frumoasă în Dorna Cândrenilor. În scurt timp, erau cei mai iubiţi şi respectaţi învăţători ai comunei. Toţi părinţii se înghesuiau să-şi înscrie odraslele la clasele lor, veneau chiar şi din comune învecinate, să profite de un aseme­nea privilegiu. Erau implicaţi în toate treburile comu­nei, agricole, culturale, religioase, organizau spectaco­le, îşi vizitau acasă elevii, dădeau sfaturi părinţilor, făceau tot ce ştiau ei că ar trebui să facă un dascăl adevărat. "Niciodată n-am făcut ceva din obligaţie. Aşa ceva nu aş fi suportat. Am iubit enorm copiii şi munca asta cu ei”.
Se ridică brusc şi scoate dintr-un sertar un teanc mare de plicuri. Sunt doar o parte dintre scrisorile pri­mite de la foştii elevi. Le răsfoieşte, le deschide, citeşte în şoaptă primele rânduri şi apoi le pune la loc, în plic. Îi cunoaşte şi azi aproape pe toţi. Fiecare nume îi evo­că un chip. Memoria lui n-a dat greş niciodată, n-a existat nici măcar un elev în şcoala lui de care să nu-şi amintească, să nu-i cunoască familia, să nu-i ştie cali­tăţile ori năravurile. "A, uite!”, îmi zice, tresărind şi luminându-şi privirea. "E scrisoarea unui fost elev de la Dorna Cândrenilor. Mi-a trimis-o anul ăsta, de ziua mea. Uite ce zice: «Domnule învăţător, primiţi vă rog cele mai calde urări de sănătate şi la mulţi ani fericiţi, cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Cine ar fi crezut că subsemnatul, pensionar din Vatra Dornei, în vârstă de 86 de ani, fost elev al dumnea­voas­tră, ar ajunge la minunata clipă de a face urări ilustrului său învăţător, la împlinirea unui secol de viaţă! Nu cunosc multe nume de dascăli atât de res­pec­taţi şi iubiţi cum aţi fost dumneavoastră. Aţi în­chinat zeci de ani, cu sfinţenie, muncii de şlefuitor de suflete, dând lumină vlăstarelor tinere ale neamului. De aceea, îl rog pe Bu­nul Dumnezeu să vă ţină în viaţă, tânăr şi verde ca un stejar, pentru a fi mai de­parte un model pentru cei din jur”. Ridică spre mine privirea plină de lacrimi. Ar vrea să spună ceva, dar glasul lui nu mai are destulă vlagă.
După război, în 1945, la stăruinţele părinţilor, soţii Ghinescu s-au hotărât să se mute mai aproape de ei, la o şcoală din comuna prahoveană Corlăteşti. Aveau deja două fete, Doina şi Lucia, şi nu le-a fost deloc uşor să facă un asemenea pas. Primăria le-a oferit adă­post într-o casă veche, situată chiar în curtea şcolii. La început s-au descurcat greu, oamenii de-aici erau cam posaci şi nu prea aveau chef de venetici. După doar câteva luni, tânărul învăţător s-a pomenit la poartă cu tatăl lui, sosit după un drum greu, de 90 de kilometri pe jos, cu o vacă legată de-o funie. "Băiatul tatii”, i-a zis. "Tu ai două fete mici, sub cinci ani, care au nevoie de lapte. Nu vreau să mergi cu oala prin vecini să cer­şeşti”. Au luat apoi în arendă două hectare de pământ, şi uşor, uşor, au reuşit să-şi întremeze gospodăria. Şcoala de-aici nu avea decât o singură sală de clasă, construită în 1907, şi doar doi dascăli pentru 120 de elevi. Pentru tânărul Traian Ghinescu, tot dezastrul ăsta nu era decât o nouă provocare. Du­pă lungi trata­tive, a reuşit să mobilizeze oamenii să înceapă con­strui­rea unei noi clădiri.Tot satul s-a pus în mişcare, s-au colectat primii bani, s-au strâns primele cărămizi de la demolările din Ploieşti, au apărut primii săteni voluntari gata să se apuce de treabă. Uşor, uşor, tot cen­trul comunei s-a transformat într-un adevărat şan­tier. "În doar câţiva ani, Cor­lăteştiul şi-a schimbat cu totul înfăţişarea. Mai întâi am ridicat şcoala, cea care există şi astăzi. Apoi, din materialele rămase, am reu­şit să facem şi o mândreţe de cămin cultural. Mai târ­ziu, când am văzut că majo­ritatea copiilor veneau la şcoală cu ghetele pline de noroi, am hotărât să-i con­ving pe săteni să facem trotuare. Am cerut câteva bas­culante de pietriş de la o rafinărie din Ploieşti şi într-o lună jumate am făcut aproape un kilometru de tro­tuar. Apoi am pietruit toate drumurile. Toate astea doar cu oamenii din sat”. În tot timpul ăsta, învăţătorul Ghi­nescu mergea zilnic la ore, fără să întârzie nici măcar un minut. La fix 7.40 era la şcoală. Asista la intrarea ele­vilor, le verifica ţinuta, uni­for­ma, încălţările, să fie cu­rate, după care intra la clasă. La 12 punct, mergea acasă, lua masa, şi la ora unu era înapoi, pentru orele de după-amiază. Termina la şase sea­ra, după care urmau treburile casei. Aveau deja vreo 2500 de metri pătraţi de lucernă, două hectare de porumb, aveau animale multe şi o gră­dină mare, plină cu de toate. Mergeau amândoi la cosit, la tăiatul cocenilor, la sece­rat. Apoi, a doua zi di­mineaţa, domnul învăţător era din nou la costum. Zi de zi, aceleaşi treburi, cu o dă­ruire colosală. După câţiva ani, In­spec­toratul Judeţean l-a numit direc­torul şcolii. Era deja cunoscut în tot judeţul, oamenii din sat îl respectau şi îl iubeau peste măsură. După ce-a devenit director, s-a gândit să în­cea­pă o amplă acţiune de alfabetizare. Veneau cu mic, cu mare, la şcoală, după program sau în zilele libere, să înveţe de la soţii Ghinescu să citeas­că. Bătrâni în baston, femei în toată firea, copii săraci, ba chiar şi măi­cuţe de la mânăstirea Ghighiu. Pentru asta, Gheor­ghiu-Dej l-a premiat cu Medalia Muncii. Mai târziu, a luat aceeaşi distincţie şi de la Ceauşescu. Îi mobiliza pe copii să facă curăţenie în sat, să taie şi să aducă lemne la şcoală, să meargă duminica la bise­rică. Preo­tul satului, Mircea Gheor­ghiu, era prietenul lui cel mai bun. Un preot minunat, pâinea lui Dum­ne­zeu, nu lua bani niciodată, nici la nunţi şi nici la botezuri. Au în­fiinţat împreună o aşa-zisă "Comisie de îm­păciuire”, care "judeca” şi "stin­gea” toate conflictele minore din sat. Orice ceartă, orice nemulţumire, ori­ce ame­nin­ţare, toate erau aplanate de ei. Erau vreo 70-90 de ca­zuri pe an şi cam toate se terminau cu bine. Tot atunci, învăţătorul Ghinescu a înfiin­ţat şi un cor de elevi. Du­pă doar câte­va luni, au câştigat toate premiile po­sibile din ţară. Apoi, în fiecare tri­mes­tru, mergea cu copiii în excursii. Făcea cumva să îi ia şi pe cei mai săraci. Urca cu ei pe munţi, mergea la mânăstiri, îi ajuta să desco­pere bo­găţiile ţării. Pentru toate astea, învă­ţătorul Ghinescu a fost cel mai iubit om din comună. Timp de aproa­pe 30 de ani, a fost trup şi suflet pentru colţul ăsta de lume, făcând dintr-un cătun amărât, plin cu ţărani leneşi şi posaci, un sat frumos, cu oameni har­­nici şi şcoliţi, mulţi dintre ei ajunşi în funcţii înalte prin ţară sau străinătate. În anul 1974, toate minu­nile astea s-au sfârşit. Dascălul lor iubit a fost scos la pensie şi s-a mutat cu toată familia la Ploieşti. Vreme îndelungată, şcoala a rămas parcă pus­tie, iar peste sat s-a aşternut o tris­teţe ciudată. Bătrânul se uită cu ochii în lacrimi prin teancul de scrisori, le deschide pe rând şi citeşte cu glas moale, ca pentru sine. "«Îmi amintesc cu mare drag de dumneavoastră, pentru că aţi fost Dascălul care, prin modul lui de a fi, a marcat pentru totdeauna sufletele şi minţile copiilor pe care i-aţi educat». Semnează An­drei Alexandru, un fost elev de-al meu, de la Corlă­teşti. Uite, asta e scrisă de scriitorul Hristu Cândro­vea­nu, care era pe-atunci profesor de română la şcoa­la mea: «Aţi fost un om exemplar, un dascăl model, un director de şcoală rarisim, pe care nimeni nu-l poate uita». Am zeci de asemenea scrisori, nici n-am avut vreme să le citesc pe toate”. Bătrânul oftează, punând cu grijă foile la locul lor, în plicuri. Îmi povesteşte apoi despre momentul greu al pensio­nării. Ajuns aici, la Ploieşti, în apartamentul ăsta de bloc, nu-şi putea veni deloc în fire. Avea 62 de ani şi ar fi mutat munţii din loc. În plus, despărţirea de Corlă­teşti era atât de dure­roasă, încât zile în şir o lua singur, pe jos, câte zece kilometri, doar pentru a mai zăbovi câteva clipe în şcoala lui. Însă toată durerea asta tre­buia cumva vin­decată, eventual printr-o nouă misiune. În acelaşi an, a fost ales în funcţia de preşedinte al Casei de Ajutor Reciproc din Ploieşti. Era vorba de o responsabilitate uriaşă, numai bună pentru un om capabil şi tenace ca el. Timp de zece ani, nu l-a clintit nimeni de acolo. Şi de data asta, şi-a făcut treaba în mod impecabil. În plus, avea de-acum timp mai mult pentru treburile casei, dar şi pentru familie ori vacanţe. El era cel care făcea zilnic piaţa. De fiecare dată, venea cu braţele pline de sacoşe, dar nu uita nicio­dată să-i aducă iubitei sale soţii un mănunchi ma­re de flori. În fiecare an, plecau îm­preună cu fetele în vacanţă, la munte sau la mare. Doina şi Lucia erau de-acum fe­mei în toată firea, amândouă ur­mând modelul părin­ţilor şi deve­nind la rândul lor pro­fesoare.
Mă priveşte în ochi şi zâmbeş­te. Apoi deschide un alt album şi începe să-l răsfoiască. Uşor, de parcă l-ar mângâia. Sunt poze din vacanţele lor. Ultima, la munte, în 1987. Anul următor, urma să ple­ce din nou. Numai că Sabina, so­ţia lui, nu se simţea prea bine. Era tot timpul sleită şi avea ameţeli. A mers la spital şi i-au spus că e grav, că are leucemie. Vestea a că­zut ca un trăsnet. S-a întors acasă şi a încercat să uite. Se simţea însă tot mai rău, şi după vreo lună, într-o seară, i-a spus soţului ei nişte lucruri ciudate. Că făina e pe raftul de sus din cămară, că tot acolo sunt şi două sticle cu ulei, că în sertarul nu ştiu care sunt ascunşi nişte bani şi, în final, că ar vrea s-o îngroape la Corlăteşti. Apoi s-a culcat. Una din fete, Lucia, s-a aşezat în pat, lângă ea. A strâns-o în braţe şi a ţinut-o aşa până la miezul nopţii, când mama s-a ridi­cat dintr-o dată şi a scos un sunet ciu­dat. Atunci a venit şi el. Ea l-a privit cu ochii tulburi, l-a luat de mână şi l-a strâns cu toată puterea, fără să scoată nici o vorbă. Apoi a închis ochii şi brusc, răsu­flarea ei s-a stins. De-atunci, Traian Ghinescu merge în fiecare săptămână la Corlă­teşti, să-i ducă flori. Face asta şi astăzi, la 100 de ani. Stă o jumătate de oră, îi po­vesteşte în gând noutăţi de acasă şi-apoi îşi ia rămas bun de la ea, până săptă­mâna următoare. Câteodată, în drumul spre casă, face un mic popas şi la şcoala lui. Vede copiii cum trec gălăgioşi pe lângă el fără să-l sa­lute, ar vrea să-i certe puţin, dar nu mai are atâta putere în glas şi se întoarce acasă.