Alergare cu căştile pe urechi
- Oamenii atenţi la natură spun că după jumătatea lui august începe toamna. Cerul îşi schimbă culoarea, devine şi mai albastru, frunzele încep uşor să se îngălbenească şi berzele fac repetiţii de zbor. La Paris, toamna vine la fel?
- Vine cu răcoare, cu nori pufoşi, suspendaţi pe cer, şi cu vânt subţire care aduce cu el miros de iarbă proaspăt tăiată şi, uneori, de ploaie.
- Ce privelişti ţi se aştern în faţa ochilor când deschizi dimineaţa fereastra?
- Eu am o şansă extraordinară! Locuiesc în Montmartre şi trăiesc exact în ritmul naturii. Văd, literalmente, sezoanele cum se succed, pentru că în faţa ferestrei mele se aşterne un parc imens. Dimineaţa deschid larg fereastra, respir adânc şi îmi las privirea să coboare peste parc. Uşor, încep să observ detaliile, mă uit ce s-a mai schimbat. La primele ore e plin de fotografi în Montmartre, care profită că scările sunt goale, că biserica străluceşte în soare şi e roz... Primăvara sunt momente când parcul tot e şi el roz... Vara e minunat, că nu văd nici un vecin, atât de deşi sunt copacii, iar prin septembrie, când se răresc un pic frunzele, încep să zăresc turiştii cum urcă. Apoi, când scade un pic temperatura, culorile toamnei sunt ameţitoare, o simfonie de nuanţe de verde, galben, oranj, brun... O minunăţie! Şi e încă şi mai frumos când pomii se scutură şi lasă pe jos un covor foşnitor, multicolor... Ca acum, când venind spre Paris de la Grenoble şi privind afară, am realizat că a venit toamna.
- Cititorilor noştri le-ar plăcea, cu siguranţă, să ştie cum se desfăşoară o zi din viaţa ta la Paris...
- Aveam o perioadă, de exemplu, când mă trezeam la 5:45 dimineaţa şi urcam la Sacré Coeur, să văd răsăritul soarelui. Biserica arăta superb la răsărit... Apoi intram să mă închin. Eram vreo douăzeci de inşi care aşteptam la ora şase dimineaţa, la
- Îţi faci cumpărăturile singură? Te duci la piaţă? La supermarket?
- Îmi fac cumpărăturile singură, bineînţeles. Mai cu seamă că nu cumpăr niciodată cantităţi mari. Nu-mi place să car greutăţi, nu sunt hamal. Nu. Pentru asta există "delivery” la Paris. Dar îmi plac foarte mult pieţele bio şi pieţele de la ţară. Ador să simt forfota şi energia unor asemenea locuri. Lângă mine există Marché de Batignolle, de unde îmi cumpăr produsele bio şi mierea, direct de la apicultori. Îmi aleg câte puţin din ce-mi place. Iau o roşie mare, gustoasă, sau o salată de grădină... Ultima dată am luat un borcan cu miere de floarea soarelui. Are un gust nemaipomenit...
- Cum arată Parisul la prânz? E animat sau pustiu, ca-n Grecia, unde între ora unu şi trei, toată lumea îşi face siesta?
- Tu îmi ceri să fiu turist la Paris, iar eu locuiesc chiar acolo. Văd locurile un pic diferit. Sigur, Parisul e animat încontinuu, majoritatea mănâncă în oraş la prânz, parizian sau nu, dar eu prefer să-mi petrec timpul într-un mod mai degrabă contemplativ... De obicei, mănânc acasă, pentru că vin de la alergare, de la piaţă, şi prefer să-mi prepar dejunul cum ştiu eu. Mie-mi plac mâncărurile cu gust. Uneori am poftă de mâncăruri grele, alteori se întâmplă să am chef numai de o salată... Ce ştiu eu să fac foarte bine şi ador să fac e sushi. Îmi place mâncarea franţuzească bună, iar când mănânc în oraş, comand peşte sau raţă preparată specific franţuzeşte. Şi apreciez un pahar de vin roşu bun, pe care însă nu-l beau niciodată singură. Dar nu caut animaţia străzii cu orice preţ.
"Veniţi la Paris, dragii mei!”
- Invită-ne seara la o plimbare prin Paris...
- Vă invit cu plăcere! (râde) Veniţi la Paris, dragii mei, seara întreg oraşul arată nemaipomenit de romantic.
- Ce ofertă artistică are oraşul? Merge lumea la cinema, la concerte, la teatru sau zac cu toţii în faţa televizoarelor, ca la noi?
Sunt în vogă "one man show”-urile, drept pentru care, am început să scriu şi eu textul pentru un one woman show, pe care vreau să-l joc eu însămi. Cred c-o să-l numesc "O româncă la Paris”, pentru că suntem foarte neînţeleşi la ora actuală în Europa. Şi asta, din voinţa perversă a jurnaliştilor, că lumea ne-ar percepe perfect, dar jurnaliştii vor să facă din noi nişte arătări, nişte apariţii ciudate. Aşa că vreau să fiu un promotor al imaginii românilor, dincolo de clişee.
- E momentul să ne spui acum cum e toamna ta personală... Ce proiecte ai?
- În afară de timpul pe care-l aloc scrisului, sunt în al treilea an din patru, la Belle Arte. Am pasiunea asta, mai ales că în familia mea toţi sunt pictori. Pentru mine e doar o delectare, dar cum nu-mi place să fac lucrurile cam la jumătate, iau cursuri de desen, pictură, schiţă după nud, anatomie, grafică, tot ce se face la Belle Arte. Şi tot anul ăsta încep şcoala americană de jazz "Billy Evans”. Doi ani am făcut şcoala de chanson français, pentru că nu puteam să cânt în franceză. E o tehnică întreagă de a cânta în franceză, pentru că limba pare uşor fonfăită, şi trebuie să cauţi să-ţi modelezi vocea să nu fie stridentă sau agresivă, nazală. Şi voi îmbina ce am învăţat până acum cu jazzul. Eu am început să fac jazz cu Anca Parghel, la 18 ani, dar eram prea branşată în heavy metal şi nu am rezistat. Acum, că mă apropii de 40 de ani, nu mai am chef să cânt pe acelaşi stil de forţă pe care cântam, simt înclinaţia spre mister. Aşa se întâmplă, fiecare lucru vine la timpul lui.
Vara asta am lansat lungmetrajul "Pui cu prune”, al Marjannei Satrapi, cu care am fost la Veneţia, în competiţie, dar acum am pus un pic actoria între paranteze, pentru că am fost constrânsă. Nu mi-au plăcut proiectele care mi s-au propus.
"Ce era să se întâmple cu România putea să fie o catastrofă”
- Dar sufletul tău cum se simte în septembrie?
- Eu am aceeaşi stare de spirit în septembrie, ca în februarie. Nu mă influenţează anotimpurile. Iar sufletul meu este foarte liniştit în momentul de faţă. Sunt în pace cu ceea ce trăiesc. Sunt legată foarte mult de rugăciune, mă rog şi mă închin mereu, şi asta îmi dă o pace reală. Iar prietenia care s-a legat între mine şi fetiţa mea îmi dă o mare putere. Ea este cel mai important om pentru mine acum şi îmi dau seama că, de patru ani şi jumătate de când s-a născut şi ne-am cunoscut, am avut foarte mult de învăţat despre mine însămi.
- La România te mai gândeşti?
- Bineînţeles! În vara asta, când au fost problemele astea politice, am stat la Sacré Coeur o zi întreagă şi am plâns şi m-am rugat să se întâmple ce trebuie să se întâmple. Şi s-a întâmplat! Eu am forţă când mă rog. Şi mă rog fierbinte, plâng şi dau slujbe pentru România, până când se întâmplă ce vreau eu! Şi cred că îmi sunt ascultate rugăciunile, pentru că ce era să se întâmple cu România putea să fie o catastrofă. Să facem demi-tour, după atâţia ani de sacrificiu... Puteam, efectiv, să colapsăm. Nu
Aici povestea se schimbă. Dacă întrebările au fost gândite pentru un interviu prin telefon Bucureşti - Paris, iată, am avut privilegiul să o întâlnesc pe Rona în persoană, în Bucureşti, după ce, două zile mai devreme, ne-am dat întâlnire la Piteşti. Acolo, Rona a urcat pe scena festivalului organizat de Consiliul judeţean Argeş, cu ocazia zilelor Argeşului şi Muscelului, alături de celebrul toboşar Ovidiu Lipan Ţăndărică şi fanfara de la Zece Prăjini.
Desfăşurat în spiritul respectului pentru tradiţia românească, concertul la care piteştenii au avut norocul să asiste pe viu a fost acelaşi pentru care bucureştenii au umplut Sala Palatului în noiembrie 2011. Ovidiu Lipan Ţăndărică şi fanfara de la Zece Prăjini au pornit cu acest proiect într-un turneu internaţional, al cărui prim popas a fost, deja, Bruxelles-ul.
Faptul că Rona Hartner, prinsă în atâtea proiecte internaţionale la Paris, a dat curs invitaţiei lui Ţăndărică şi a fost onorată să urce alături de el şi cei zece suflători magnifici pe o scenă românească de provincie, fără prea mult dichis, fără cabină de artist şi alte acareturi pe care, de obicei, marii artişti le pretind, spune mult. Inima ei continuă să bată româneşte şi, mai mult, tresaltă pentru tradiţia şi folclorul autentic românesc, pe care nu oboseşte să le promoveze de câte ori are ocazia.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
