Satul românesc devine o destinaţie turistică din ce în ce mai căutată. Dar cine şi cum îl caută e o discuţie complicată. Când prestigiosul ghid turistic internaţional Lonely Planet publica ediţia dedicată României şi descria satul românesc numindu-l - "printre ultimele locuri unde mai există viaţă rurală europeană medievală”, mulţi oameni s-au simţit jigniţi. Adică, ce vor să spună: că suntem înapoiaţi? Dar poate că ceea ce a fost interpretat ca o insultă era de fapt o laudă, un "în sfârşit, am găsit!”. Poate că era strigătul de bucurie al fiului rătăcitor în urban, la reîntoarcerea acasă. Un om fericit că a mai găsit undeva "satul medieval european, risipit printre dealuri moi şi peisaje rupte din rai”, cum continuă descrierea din Lonely Planet. Pentru un asemenea om, satul românesc e destinaţia ideală, unde poate întâlni "slow-food” (hrană "tihnită”), "down-shifting” (încetinirea ritmului de viaţă), "low impact living” (viaţă în comuniune cu natura), concepte atât de la modă azi în societatea occidental-urbană.
Despre toate aceste lucruri am vorbit cu Alexandra Vasiliu de la Asociaţia "Village Life”, care-şi propune să redefinească turismul rural în acord cu noua nostalgie pentru valorile ancestrale. Proiectul lor, "Şezătoarea”, a câştigat anul acesta premiul naţional la concursul "Social Impact Award”, iar Alexandra şi echipa ei au multe idei la fel de simple şi "de impact” pentru satul românesc şi oaspeţii lui de la oraş. "Formula AS” nu putea rata o astfel de întâlnire.
La torsul lânii în Pietriceaua
- Premiul pe care l-a luat proiectul "Şezătoarea” v-a adus notorietatea. Ce e "Şezătoarea” voastră şi de ce crezi că a convins atâta lume că e o formulă câştigătoare?
- Ideea de şezătoare nu e nici nouă, nici originală. Şezători se mai fac în ţară, dar se fac în sensul în care tu - orăşeanul- te uiţi şi eventual cumperi ceva. Or, fiind doar spectator, eşti privat, de fapt, de însăşi inima şezătorii. Personal, aşa ceva mă frustrează! (râde) Ce-am făcut noi în satul Pietriceaua din Prahova, împreună cu cei 20 de orăşeni veniţi în curtea familiei Dilimoţ, a fost o şezătoare aşa cum se făcea
- Ce e de fapt turismul comunitar pe care îl propuneţi voi?
- Problema cu multe dintre satele româneşti este că sunt moarte din punct de vedere economic. Trăind din ajutoare sociale sau pensii, sătenii devin vulnerabili, ei simt adesea că nu au de ales decât între a pleca la muncă în străinătate, la oraş, sau a rămâne în satul lor, dar resemnaţi într-un sentiment al eşecului. Sunt rare cazurile de iniţiativă antreprenorială la sat. Ca impact major pe termen lung, ne-am dori ca oamenii, văzând valoarea în anumite lucruri pe care le au şi le fac, să înceapă ei să zică, de exemplu: "le-a plăcut ăstora 20 de turişti pâinea noastră... hai să redeschidem cuptorul din sat şi să facem pâine”. E nevoie de o schimbare de mentalitate, spre a înţelege şi capitaliza valoarea locală autentică. Nimeni nu zice că sătenii români trebuie să fie condamnaţi la W.C. în curte. În nici un caz! Dar, în acelaşi timp, ei ar fi bine să devină conştienţi că nu sunt nici condamnaţi să renunţe la felul lor de-a trăi, că nu trebuie să plece şi să destrame familii. Şi spun asta, ştiind că există în oraşe din ce în ce mai multă cerere pentru lucruri făcute manual, alimente sănătoase, pe care oamenii de la ţară le au la îndemână. Proiectul nostru de turism comunitar vrea să fie unul dintre începuturile în această direcţie. Noi vrem să creăm o infrastructură prin care orăşenii să poată găsi cu uşurinţă o destinaţie rurală de încredere, eventual cât mai aproape de ei, pentru un sfârşit de săptămână, pentru o sărbătoare, un concediu de odihnă sau doar pentru un eveniment cum e "Şezătoarea”. Să poată veni în sânul unor familii cumsecade, care trăiesc natural, din pământul pe care-l deţin, unde mâncarea e făcută de ei, din legumele pe care le cultivă, şi - lucru foarte drag nouă - la familii care păstrează obiceiurile ce ne sunt nouă specifice din timpuri imemoriale. Iar pentru săteni, acest turism înseamnă o sursă de venit din care să susţină activitatea lor agrară de peste an şi orice alte vise îşi mai propun să împlinească. Atunci când totul e autentic şi viu, lucrurile astea înseamnă satisfacţie, şi pentru unii, şi pentru alţii. Dacă ne uităm atent, vedem că nevoia orăşeanului e complementară cu cea a săteanului. Şi că singurul lucru care lipseşte este ca cei doi să se cunoască. E o situaţie în care şi noi, orăşenii, câştigăm, şi cei de la sat câştigă.
Artista din vârful dealului
- Ce impact are proiectul vostru asupra gazdelor din sate?
- În cazul Şezătorii din Pietriceaua, cred că au fost cu adevărat bucuroşi... Cel mai înduioşător moment a fost când ginerele bătrânei a apărut cântând din cimpoi. Ne povestise că el cântase în tinereţe, dar abandonase instrumentul pe undeva prin podul casei. Când colo, ne-am trezit la şezătoare că apare cu cimpoiul reparat, cântând ca odinioară! Gândul că, pe undeva, micul nostru efort a fost suficient pentru ca el să scoată din pod cimpoiul, să-l scuture de praf, să-l repare şi să-i fie drag să cânte din nou a fost una dintre cele mai mari satisfacţii de până acum. Cred că Dilimoţilor (şi poate putem generaliza pe fondul ăsta şi să spunem că sătenilor în general) le place viaţa lor, dar că, în acelaşi timp, funcţionează la sat automatismul "dacă nu se mai poartă, nu mai facem”... şi e păcat. Problema la ţară e că oamenii nu văd valoarea în ceea ce au. Nici nu-şi dau seama de ce, pentru cineva, poate fi atât de interesant traiul lor... Dimpotrivă, chiar îşi spun, eventual, că "trăiesc înapoiat” şi că mai degrabă ar trebui să se ducă la supermarket să-şi ia o Coca-Cola. De asta e important să aduci cazuri de bună practică în satele noastre: să vadă ce s-a întâmplat şi în alte locuri şi să le arăţi că în occident, deja de mult, Coca-Cola e "the bad guy”, iar oamenii care trăiesc ca sătenii noştri sunt de fapt modelele. De ce, în exerciţiul ăsta de "prindere din urmă” a occidentului, trebuie să pierdem tot ce avem mai de preţ ca după aceea - adică tot ca ei - să încercăm să recuperăm ce-am pierdut?
Înapoi, la sat
- De unde vine motivaţia voastră de orăşeni 100%, pentru viaţa rurală? Aţi trăit vreun pic la sat, la bunici?
- Avem motivaţii diferite pentru care ne preocupă viaţa rurală. Soţul meu, Greg, şi el membru în asociaţie, e american 100% şi-şi doreşte să ne mutăm împreună într-un sat românesc şi să ducem acest stil de viaţă tradiţional. Pentru noi doi, cel puţin, dragostea pentru viaţa rurală e de fapt o dragoste pentru lucrurile mai apropiate de bază, de adevăr... Cred că omenirea a făcut prea rapid trecerea de la rural la urban. Din fericire, sunt deja destul de mulţi care au curajul să spună "gata, stop!” şi fac altceva. Există deja trendul de migraţie urban-rural, care în vest se numeşte "down-shifting”. "Down-shifting” în engleză înseamnă să reduci viteza cu care circuli către destinaţie; încetineşte-ţi felul de a trăi, treci din viteza a 5-a în viteza a 2-a şi vezi ce se-ntâmplă! De la un punct încolo, pare a fi lucrul cel mai inteligent pe care poţi să-l faci pentru tine.
- Ce alte proiecte pregătiţi?
Ilustraţii de pe site-ul www.villagelife.ro
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
