Satul românesc devine o destinație turistică din ce în ce mai căutată. Dar cine și cum îl caută e o discuție complicată. Când prestigiosul ghid turistic internațional Lonely Planet publica ediția dedicată României și descria satul românesc numindu-l - "printre ultimele locuri unde mai există viață rurală europeană medievală”, mulți oameni s-au simțit jigniți. Adică, ce vor să spună: că suntem înapoiați? Dar poate că ceea ce a fost interpretat ca o insultă era de fapt o laudă, un "în sfârșit, am găsit!”. Poate că era strigătul de bucurie al fiului rătăcitor în urban, la reîntoarcerea acasă. Un om fericit că a mai găsit undeva "satul medieval european, risipit printre dealuri moi și peisaje rupte din rai”, cum continuă descrierea din Lonely Planet. Pentru un asemenea om, satul românesc e destinația ideală, unde poate întâlni "slow-food” (hrană "tihnită”), "down-shifting” (încetinirea ritmului de viață), "low impact living” (viață în comuniune cu natura), concepte atât de la modă azi în societatea occidental-urbană.
Despre toate aceste lucruri am vorbit cu Alexandra Vasiliu de la Asociația "Village Life”, care-și propune să redefinească turismul rural în acord cu noua nostalgie pentru valorile ancestrale. Proiectul lor, "Șezătoarea”, a câștigat anul acesta premiul național la concursul "Social Impact Award”, iar Alexandra și echipa ei au multe idei la fel de simple și "de impact” pentru satul românesc și oaspeții lui de la oraș. "Formula AS” nu putea rata o astfel de întâlnire.
La torsul lânii în Pietriceaua
- Premiul pe care l-a luat proiectul "Șezătoarea” v-a adus notorietatea. Ce e "Șezătoarea” voastră și de ce crezi că a convins atâta lume că e o formulă câștigătoare?
- Ideea de șezătoare nu e nici nouă, nici originală. Șezători se mai fac în țară, dar se fac în sensul în care tu - orășeanul- te uiți și eventual cumperi ceva. Or, fiind doar spectator, ești privat, de fapt, de însăși inima șezătorii. Personal, așa ceva mă frustrează! (râde) Ce-am făcut noi în satul Pietriceaua din Prahova, împreună cu cei 20 de orășeni veniți în curtea familiei Dilimoț, a fost o șezătoare așa cum se făcea odată: cu masă mare întinsă în curte, cu horă, cu costume populare, cu cântec, dar și cu lucru de mână la care turiștii să participe, devenind ucenici pentru o zi. Să fi văzut cât de tare se ambiționau fetele să priceapă cum e cu torsul lânii, cum e cu țesutul la război, cum e cu bătutul cânepii, cum se cos iile... Nu spun că am plecat de acolo experte, dar ne-a plăcut lucrul în sine. Se crease între noi un fel de competiție complice și veselă; am cântat tot timpul, când Dilimoții, când noi, orășenii. Așa văd eu turismul comunitar: participativ. Fiind eu însămi orășeancă, știu că mulți ducem lipsa unui astfel de tip de interacțiune. Iar când am descoperit-o, am înțeles cât de mult bine face. Experiența asta îți schimbă un pic perspectiva și dă un "refresh” vieții tale de la oraș.
- Ce e de fapt turismul comunitar pe care îl propuneți voi?
- Problema cu multe dintre satele românești este că sunt moarte din punct de vedere economic. Trăind din ajutoare sociale sau pensii, sătenii devin vulnerabili, ei simt adesea că nu au de ales decât între a pleca la muncă în străinătate, la oraș, sau a rămâne în satul lor, dar resemnați într-un sentiment al eșecului. Sunt rare cazurile de inițiativă antreprenorială la sat. Ca impact major pe termen lung, ne-am dori ca oamenii, văzând valoarea în anumite lucruri pe care le au și le fac, să înceapă ei să zică, de exemplu: "le-a plăcut ăstora 20 de turiști pâinea noastră... hai să redeschidem cuptorul din sat și să facem pâine”. E nevoie de o schimbare de mentalitate, spre a înțelege și capitaliza valoarea locală autentică. Nimeni nu zice că sătenii români trebuie să fie condamnați la W.C. în curte. În nici un caz! Dar, în același timp, ei ar fi bine să devină conștienți că nu sunt nici condamnați să renunțe la felul lor de-a trăi, că nu trebuie să plece și să destrame familii. Și spun asta, știind că există în orașe din ce în ce mai multă cerere pentru lucruri făcute manual, alimente sănătoase, pe care oamenii de la țară le au la îndemână. Proiectul nostru de turism comunitar vrea să fie unul dintre începuturile în această direcție. Noi vrem să creăm o infrastructură prin care orășenii să poată găsi cu ușurință o destinație rurală de încredere, eventual cât mai aproape de ei, pentru un sfârșit de săptămână, pentru o sărbătoare, un concediu de odihnă sau doar pentru un eveniment cum e "Șezătoarea”. Să poată veni în sânul unor familii cumsecade, care trăiesc natural, din pământul pe care-l dețin, unde mâncarea e făcută de ei, din legumele pe care le cultivă, și - lucru foarte drag nouă - la familii care păstrează obiceiurile ce ne sunt nouă specifice din timpuri imemoriale. Iar pentru săteni, acest turism înseamnă o sursă de venit din care să susțină activitatea lor agrară de peste an și orice alte vise își mai propun să împlinească. Atunci când totul e autentic și viu, lucrurile astea înseamnă satisfacție, și pentru unii, și pentru alții. Dacă ne uităm atent, vedem că nevoia orășeanului e complementară cu cea a săteanului. Și că singurul lucru care lipsește este ca cei doi să se cunoască. E o situație în care și noi, orășenii, câștigăm, și cei de la sat câștigă.
Artista din vârful dealului
- Care pare a fi ingredientul succesului?
- În primul rând, nu poți face mare lucru fără concursul unei familii rurale autentice, cum a fost în cazul "Șezătorii”, familia Dilimoț. Ei sunt niște oameni cu o poveste extraordinară, de altfel foarte cunoscuți în zonă. I-au vizitat nu știu câți ambasadori! Bătrâna Dilimoț a vrut - ăsta a fost visul ei - să aibă un muzeu în curte. Înainte să moară soțul ei, au mobilizat vecini, prieteni, au strâns bani cum au putut (nu au zis niciodată "să ne facă primarul!”) și au construit o căsuță din lemn cu chirpici, cu două camere, ca să facă în ea muzeul. Apoi au umblat din casă în casă prin tot satul, întrebând: "Mai aveți ceva rămas de la bunici, străbunici?”. Și-a strâns război de țesut, pânze, peste 50 de ii, tot felul de obiecte, inclusiv păpuși din porumb cu cârpe, cum se făceau odată. Bătrâna are cam 75 de ani, dar e extraordinar de energică! Pictează, scrie și cântă cântece populare. Scrie poezii! Stând de vorbă într-o seară, am auzit-o zicând: "Vai, ce-aș mai face eu aici șezători cum făceam odată! Dar acuma am îmbătrânit și mi-i greu, nu mai pot singură”. "Opa! Stai că asta ar fi o idee bună”, ne-am zis noi, știind că ar exista oameni în oraș care ar vrea să participe la așa ceva. "V-ajutăm noi să faceți prima șezătoare!”. Și asta a fost.
- Ce impact are proiectul vostru asupra gazdelor din sate?
- În cazul Șezătorii din Pietriceaua, cred că au fost cu adevărat bucuroși... Cel mai înduioșător moment a fost când ginerele bătrânei a apărut cântând din cimpoi. Ne povestise că el cântase în tinerețe, dar abandonase instrumentul pe undeva prin podul casei. Când colo, ne-am trezit la șezătoare că apare cu cimpoiul reparat, cântând ca odinioară! Gândul că, pe undeva, micul nostru efort a fost suficient pentru ca el să scoată din pod cimpoiul, să-l scuture de praf, să-l repare și să-i fie drag să cânte din nou a fost una dintre cele mai mari satisfacții de până acum. Cred că Dilimoților (și poate putem generaliza pe fondul ăsta și să spunem că sătenilor în general) le place viața lor, dar că, în același timp, funcționează la sat automatismul "dacă nu se mai poartă, nu mai facem”... și e păcat. Problema la țară e că oamenii nu văd valoarea în ceea ce au. Nici nu-și dau seama de ce, pentru cineva, poate fi atât de interesant traiul lor... Dimpotrivă, chiar își spun, eventual, că "trăiesc înapoiat” și că mai degrabă ar trebui să se ducă la supermarket să-și ia o Coca-Cola. De asta e important să aduci cazuri de bună practică în satele noastre: să vadă ce s-a întâmplat și în alte locuri și să le arăți că în occident, deja de mult, Coca-Cola e "the bad guy”, iar oamenii care trăiesc ca sătenii noștri sunt de fapt modelele. De ce, în exercițiul ăsta de "prindere din urmă” a occidentului, trebuie să pierdem tot ce avem mai de preț ca după aceea - adică tot ca ei - să încercăm să recuperăm ce-am pierdut?
Înapoi, la sat
- De unde vine motivația voastră de orășeni 100%, pentru viața rurală? Ați trăit vreun pic la sat, la bunici?
- Avem motivații diferite pentru care ne preocupă viața rurală. Soțul meu, Greg, și el membru în asociație, e american 100% și-și dorește să ne mutăm împreună într-un sat românesc și să ducem acest stil de viață tradițional. Pentru noi doi, cel puțin, dragostea pentru viața rurală e de fapt o dragoste pentru lucrurile mai apropiate de bază, de adevăr... Cred că omenirea a făcut prea rapid trecerea de la rural la urban. Din fericire, sunt deja destul de mulți care au curajul să spună "gata, stop!” și fac altceva. Există deja trendul de migrație urban-rural, care în vest se numește "down-shifting”. "Down-shifting” în engleză înseamnă să reduci viteza cu care circuli către destinație; încetinește-ți felul de a trăi, treci din viteza a 5-a în viteza a 2-a și vezi ce se-ntâmplă! De la un punct încolo, pare a fi lucrul cel mai inteligent pe care poți să-l faci pentru tine.
- Ce alte proiecte pregătiți?
- Momentan suntem înscriși în concursul "Raiffeisen-Comunități”, pentru evenimentul pe care l-am gândit în satul Poienița din județul Argeș, fost mare centru de olărit, în care nu mai există astăzi decât un singur olar, care continuă să-și facă meseria din pasiune. El are magazia plină ochi de oale, pentru că tot face, tot face și nu are unde le da. E foarte greu, către imposibil, să trăiești azi din olărit. Ce ne-am gândit noi? Vrem să creăm o legătură de durată între școlile generale din Pitești și acest atelier de olărit din Poenița, prin care școlile să meargă acolo în excursie, cu elevi care să învețe pașii în arta olăritului. Cunoscând copiii la vârsta de 11-15 ani, știu că le-ar plăcea să facă asta! Îmi amintesc cum eram și eu: ce n-aș fi dat să-mi bag mâinile-n lut, să amestec acolo, să fac cu mâna mea un obiect pe care eventual să-l pot lua acasă și să-l fac cadou cuiva drag. Se poate compara vreodată încărcătura emoțională pe care o pune un copil într-un cadou pe care îl face cu mâinile lui și unul oarecare, în serie, pe care-l cumpără de la magazin? Olarul ar putea să aibă ulterior ucenici și, eventual, casa lui să devină un punct de atracție turistică rurală. Te duci acolo, plătești o taxă oarecare și petreci o zi în care înveți să faci lucrul cu roata olarului... Ăsta e proiectul cu care ne-am înscris la Raiffeisen. Sperăm să găsim aceeași dorință la cei care votează, încât să transformăm acest vis într-o realitate. Finanțarea de la Raiffeisen va acoperi primele trei excursii pentru Școala nr. 20 din Pitești, la care am găsit entuziasm și deschidere din partea conducerii. Cine vrea să ne susțină poate să voteze proiectul on-line, pe Raiffeisen-Comunități.
Ilustrații de pe site-ul www.villagelife.ro