Suferinţă sau bucurie?

DOSARUL SINGURĂTĂŢII - Singurătatea este durerea profundă de a nu-ţi putea împărţi viaţa cu altcineva. Dar ea te întăreşte şi te învaţă să fii tu însuţi. Te ajută să te cunoşti. Cât adevăr există în aceste afirmaţii contradictorii vom încerca să aflăm cu ajutorul unor specialişti psihologi, dar şi cu participarea cititorilor noştri, care ne solicită prin scrisori să vorbim despre singurătate. Nu singurătatea rămasă de pe urma dispariţiei unor oameni apropiaţi, ci singurătatea provocată de despărţiri şi divorţuri, o veritabilă boală a timpului în care trăim. Ne putem vindeca de singurătate? "Leacurile” dvs. ne vor fi de mare folos -

Developări

Nuanţe de cenuşiu

Când m-am privit prima oară ochi în ochi cu singurătatea, stăteam turceşte pe podeaua de ciment din bucătărie şi mâncam un covrig. Aveam 12 ani pe atunci. Tata dispăruse din viaţa noas­tră, mama era ple­cată pentru câteva zile la părinţii noului soţ, iar sora mea se dusese la discotecă. Ţin minte şi astăzi clipa aceea, deşi s-a petrecut în urmă cu 30 de ani.
Recent, am citit într-o carte de psi­hologie ame­ricană, că nu există cuvânt opus pentru singurătate. Să fie adevărat? Nu cumva cuvântul potrivit este "cuplu”, "pereche”? Nu. Psiho­logii americani ne învaţă că şi în doi există singurătate, deci... În orice caz, atunci, de mult, în casa copilă­riei, eu m-am simţit cu adevărat sin­gură. Singură şi însingurată. Un sen­timent dureros şi profund, care apare când nu ai pe nimeni aproape şi nu poţi împărtăşi cu nimeni ce simţi.
Dar peste zece ani mi-a ieşit în cale norocul. M-am simţit aşa de aproape de un bărbat, încât m-am măritat cu el şi am făcut un copil. Cu omul acela am împărţit multă vreme casa, masa, patul şi întreagă făptura mea. Şi multe lucruri urâte. Apoi el a plecat cu o altă femeie şi ce a rămas au fost casa, masa, patul, copilul şi eu. Un sentiment ce nu poate fi nici el exprimat printr-un sin­gur cuvânt care să numească exact cum începe o despărţire. (În afară de "iad”.) Cu timpul, totul devine ceva mai uşor, negrul se transformă în cenuşiu, apoi în nuanţe de gri, până când, într-o zi, apar frânturi de lu­mină.

Paharul de la oglinda din baie
Îmi amintesc de unele seri de după divorţ, în care mi se părea nefiresc că sunt capabilă să fiu bucuroasă de una singură. Seri în care beam câte o sticlă de bere, dansam prin casa oricum prea mare şi mă trânteam ameţită în patul, şi el, prea lat, spunându-mi: "Doamne, cât gol!”. O parte dintre mobile dispăruseră împreună cu soţul meu, dulapurile rămase aveau jumătate din raf­turi goale, urmele tablourilor se mai vedeau pe pereţi. Din toate părţile eram înconjurată de spaţiu. Un spaţiu imens, care se întindea şi în mine, în suflet, a cărui casă devenise, şi ea, prea mare. Şi liniştea aceea asurzitoare, insuportabilă. Am fost copleşită de-atâta gol. Nici o graniţă în stânga, în dreapta, nici o susţinere, nimic de care ochiul şi sufletul să se poată agăţa, nici un umăr de sprijin, nici o voce care să-ţi dea siguranţă, ci doar rar, când şi când, o senzaţie greu de exprimat, că poate e vor­ba şi de ceva libertate.
Libertate. Lucruri pe care să le decizi doar tu. Să faci ceva sau să nu faci nimic, să te agiţi sau să stai cu ochii în soare, să mergi unde vrei şi când vrei, să te întorci acasă fără să telefonezi înainte ca să te asiguri că totul este ok, să nu mai fie nevoie să suni la uşă, fiindcă, oricum, nu e nimeni care ar putea să-ţi deschidă. Tristeţea că în paharul de la oglinda din baie sunt doar două periuţe de dinţi, în loc de trei.

Fulgurări de lumină

S-a întâmplat într-o vară când noua mea libertate a avut pentru prima oară un nume şi un chip omenesc. Un chip de bărbat cu mustăţi şi cu barbă şi cu miros amărui de tutun. O zi când am uitat pentru o clipă că nu am mers până la capăt pe drumul singu­rătăţii, că nu am luat suficientă distanţă, încât să-mi pot din nou împărţi sufletul cu cineva. În realitate, mo­mentul acesta de uitare de sine a durat patru luni. Patru luni lungi, de pândă, în care am încercat să înţe­leg dacă ceea ce trăiesc este o nouă iubire sau doar frustrare pentru trecut. Do­rinţa amară de a-mi ară­ta şi mie, şi altora, că dacă vreau, pot s-o iau de la capăt oricând. Dar vo­iam cu adevărat să o iau de la capăt? Eram pregătită pentru un alt început? Îmi trăisem singurătatea sufi­cient ca să aflu cine era Su­zana, femeia care îmi purta numele, ca să înţeleg cu exac­titate ce mai aştept de la via­ţa mea? Da, nu. Da, nu. Probabil.
Astăzi ştiu sigur: singurătatea e şi povară, şi bucu­rie. Partea pozitivă a durerii este că te întăreşte. Partea negativă este că te întăreşte aşa de mult, încât într-o zi ajungi să crezi că nu mai ai nevoie de nimeni... Min­ciună! O stratagemă de apărare, un fals! Suntem făcuţi să trăim împreună. Sinele nostru tânjeşte după altci­neva. Prea bine, dar de unde să ştii că aştepţi cu ade­vă­rat o mare iubire, şi nu doar o consolare pentru sufe­rinţa trăită, un substitut pentru dulapurile cu rafturi goa­le, un plasture uriaş lipit peste amintiri? În ce mă priveşte, ştiu sigur, pentru această dilemă există un sin­gur leac: acceptarea singu­rătăţii. O singurătate asu­mată, trăită integral. Singurul remediu pentru inimi ră­nite, care chiar dacă te pre­faci că nu vezi, nu bat nicio­dată pe măsura aştep­tă­rilor. Tot ce se naşte din ele e pe jumătate bolnav: dra­gostea, bucuria. Mai bine să stai singur şi nemişcat, ac­cep­­tându-ţi convalescenţa, decât să construieşti un su­rogat de iubire, din puţinul suflet ce ţi-a mai rămas din trecut. Dar cine are atâta răbdare? Cel mai adesea, după maximum 20 de minute de ezi­ta­re, trimiţi un sms către noua "ofertă” sentimentală descoperită pe internet, deşi nu eşti chiar sigur că este ceea ce aştepţi. Dar emo­ţia pe care o trăieşti e mult mai plăcută decât singu­ră­tatea. Omul vrea mereu să fie într-o relaţie, dar foarte rar cu el însuşi.

Un cârnăcior cu muştar

Nu vreau să fac elogiul singurătăţii. Ştiu însă sigur, pe propria-mi piele, că numai trăind-o conştient şi inte­gral, urmând până la capăt Golgota, îţi poţi imagina din nou, într-o zi, cum arată opusul ei. Sentimentul ace­la care nu poate fi spus într-un singur cuvânt: a fi îm­pre­ună cu cineva. În ce mă priveşte, există zile când văd lucrul acesta cu maximă claritate. Zile în care mă văd îmbrăcată într-o rochie subţire şi înflorată, păşind peste o pajişte verde, de mână cu un bărbat. Nu pot să spun cum arată. Îi simt doar prezenţa. Felul în care ocupă spaţiul excedentar din viaţa mea. Dar sunt şi zile în care ştiu cu exactitate: n-am nici un chef să dau di­mi­neaţa, în baie, peste un ins care îşi rade barba în oglin­da mea. Fireşte, nu e plăcut să mergi singură prin viaţă, dar după o despărţire, este singurul drum care poate duce undeva. Poate singurătatea e doar o punte de trecere, cine ştie, dar cu siguranţă este însă şi un mod de viaţă, care pe mine mă exprimă deplin. Mai de­plin decât o re­laţie trecătoare, decât o căsnicie pripită, împinsă îna­inte cu umărul, decât un "acasă” comun, din care să lipsească spaţiul vital.
Nu am nici un fel de îndoială: să fii singur înseamnă cu mult mai mult decât să mergi la o petrecere unde 30 de cupluri fericite beau bere şi rod copane de pui. În­seamnă: să te trezeşti singur, să adormi singur, să-ţi fii tu singur de ajuns. Clipă de clipă! Dar înseamnă şi un spaţiu uriaş de mişcare şi de gândire, care să te ajute să înţelegi care sunt adevăratele priorităţi ale vieţii. Iar când le găseşti, să le încarci de energia dulce-amară a singurătăţii şi să le transformi în victorii şi în bucurii. Ceea ce nu înseamnă că între timp nu te poţi consola, că nu poţi îmblânzi singurătatea, că nu poţi avea prieteni cu care să mergi pe munte şi să ieşi în oraş, că nu poţi face mişcare şi sport (sportul îţi dă echilibru şi siguran­ţă de sine), că nu poţi cocheta cu cineva care îţi face avansuri şi îţi trimite sms-uri afectuoase prin telefon. La urma urmelor, nu eşti mai singur decât cei printre care trăieşti, doar pentru că atunci când participi la o petrecere, nu poţi spune, la fel ca ei: "Îmi permiteţi să vi-l prezint? Soţul meu!”. Sigur, tu nu ai pereche, dar eşti o persoană independentă, care nu regretă faptul că nu are alături pe cineva care să-i aducă de la bufet un cârnăcior cu muştar.

SUZANA MAIOR - Cluj