Developări
Nuanțe de cenușiu
Când m-am privit prima oară ochi în ochi cu singurătatea, stăteam turcește pe podeaua de ciment din bucătărie și mâncam un covrig. Aveam 12 ani pe atunci. Tata dispăruse din viața noastră, mama era plecată pentru câteva zile la părinții noului soț, iar sora mea se dusese la discotecă. Țin minte și astăzi clipa aceea, deși s-a petrecut în urmă cu 30 de ani.
Recent, am citit într-o carte de psihologie americană, că nu există cuvânt opus pentru singurătate. Să fie adevărat? Nu cumva cuvântul potrivit este "cuplu”, "pereche”? Nu. Psihologii americani ne învață că și în doi există singurătate, deci... În orice caz, atunci, de mult, în casa copilăriei, eu m-am simțit cu adevărat singură. Singură și însingurată. Un sentiment dureros și profund, care apare când nu ai pe nimeni aproape și nu poți împărtăși cu nimeni ce simți.
Dar peste zece ani mi-a ieșit în cale norocul. M-am simțit așa de aproape de un bărbat, încât m-am măritat cu el și am făcut un copil. Cu omul acela am împărțit multă vreme casa, masa, patul și întreagă făptura mea. Și multe lucruri urâte. Apoi el a plecat cu o altă femeie și ce a rămas au fost casa, masa, patul, copilul și eu. Un sentiment ce nu poate fi nici el exprimat printr-un singur cuvânt care să numească exact cum începe o despărțire. (În afară de "iad”.) Cu timpul, totul devine ceva mai ușor, negrul se transformă în cenușiu, apoi în nuanțe de gri, până când, într-o zi, apar frânturi de lumină.
Paharul de la oglinda din baie
Îmi amintesc de unele seri de după divorț, în care mi se părea nefiresc că sunt capabilă să fiu bucuroasă de una singură. Seri în care beam câte o sticlă de bere, dansam prin casa oricum prea mare și mă trânteam amețită în patul, și el, prea lat, spunându-mi: "Doamne, cât gol!”. O parte dintre mobile dispăruseră împreună cu soțul meu, dulapurile rămase aveau jumătate din rafturi goale, urmele tablourilor se mai vedeau pe pereți. Din toate părțile eram înconjurată de spațiu. Un spațiu imens, care se întindea și în mine, în suflet, a cărui casă devenise, și ea, prea mare. Și liniștea aceea asurzitoare, insuportabilă. Am fost copleșită de-atâta gol. Nici o graniță în stânga, în dreapta, nici o susținere, nimic de care ochiul și sufletul să se poată agăța, nici un umăr de sprijin, nici o voce care să-ți dea siguranță, ci doar rar, când și când, o senzație greu de exprimat, că poate e vorba și de ceva libertate.
Libertate. Lucruri pe care să le decizi doar tu. Să faci ceva sau să nu faci nimic, să te agiți sau să stai cu ochii în soare, să mergi unde vrei și când vrei, să te întorci acasă fără să telefonezi înainte ca să te asiguri că totul este ok, să nu mai fie nevoie să suni la ușă, fiindcă, oricum, nu e nimeni care ar putea să-ți deschidă. Tristețea că în paharul de la oglinda din baie sunt doar două periuțe de dinți, în loc de trei.
Fulgurări de lumină
S-a întâmplat într-o vară când noua mea libertate a avut pentru prima oară un nume și un chip omenesc. Un chip de bărbat cu mustăți și cu barbă și cu miros amărui de tutun. O zi când am uitat pentru o clipă că nu am mers până la capăt pe drumul singurătății, că nu am luat suficientă distanță, încât să-mi pot din nou împărți sufletul cu cineva. În realitate, momentul acesta de uitare de sine a durat patru luni. Patru luni lungi, de pândă, în care am încercat să înțeleg dacă ceea ce trăiesc este o nouă iubire sau doar frustrare pentru trecut. Dorința amară de a-mi arăta și mie, și altora, că dacă vreau, pot s-o iau de la capăt oricând. Dar voiam cu adevărat să o iau de la capăt? Eram pregătită pentru un alt început? Îmi trăisem singurătatea suficient ca să aflu cine era Suzana, femeia care îmi purta numele, ca să înțeleg cu exactitate ce mai aștept de la viața mea? Da, nu. Da, nu. Probabil.
Astăzi știu sigur: singurătatea e și povară, și bucurie. Partea pozitivă a durerii este că te întărește. Partea negativă este că te întărește așa de mult, încât într-o zi ajungi să crezi că nu mai ai nevoie de nimeni... Minciună! O stratagemă de apărare, un fals! Suntem făcuți să trăim împreună. Sinele nostru tânjește după altcineva. Prea bine, dar de unde să știi că aștepți cu adevărat o mare iubire, și nu doar o consolare pentru suferința trăită, un substitut pentru dulapurile cu rafturi goale, un plasture uriaș lipit peste amintiri? În ce mă privește, știu sigur, pentru această dilemă există un singur leac: acceptarea singurătății. O singurătate asumată, trăită integral. Singurul remediu pentru inimi rănite, care chiar dacă te prefaci că nu vezi, nu bat niciodată pe măsura așteptărilor. Tot ce se naște din ele e pe jumătate bolnav: dragostea, bucuria. Mai bine să stai singur și nemișcat, acceptându-ți convalescența, decât să construiești un surogat de iubire, din puținul suflet ce ți-a mai rămas din trecut. Dar cine are atâta răbdare? Cel mai adesea, după maximum 20 de minute de ezitare, trimiți un sms către noua "ofertă” sentimentală descoperită pe internet, deși nu ești chiar sigur că este ceea ce aștepți. Dar emoția pe care o trăiești e mult mai plăcută decât singurătatea. Omul vrea mereu să fie într-o relație, dar foarte rar cu el însuși.
Un cârnăcior cu muștar
Nu vreau să fac elogiul singurătății. Știu însă sigur, pe propria-mi piele, că numai trăind-o conștient și integral, urmând până la capăt Golgota, îți poți imagina din nou, într-o zi, cum arată opusul ei. Sentimentul acela care nu poate fi spus într-un singur cuvânt: a fi împreună cu cineva. În ce mă privește, există zile când văd lucrul acesta cu maximă claritate. Zile în care mă văd îmbrăcată într-o rochie subțire și înflorată, pășind peste o pajiște verde, de mână cu un bărbat. Nu pot să spun cum arată. Îi simt doar prezența. Felul în care ocupă spațiul excedentar din viața mea. Dar sunt și zile în care știu cu exactitate: n-am nici un chef să dau dimineața, în baie, peste un ins care își rade barba în oglinda mea. Firește, nu e plăcut să mergi singură prin viață, dar după o despărțire, este singurul drum care poate duce undeva. Poate singurătatea e doar o punte de trecere, cine știe, dar cu siguranță este însă și un mod de viață, care pe mine mă exprimă deplin. Mai deplin decât o relație trecătoare, decât o căsnicie pripită, împinsă înainte cu umărul, decât un "acasă” comun, din care să lipsească spațiul vital.
Nu am nici un fel de îndoială: să fii singur înseamnă cu mult mai mult decât să mergi la o petrecere unde 30 de cupluri fericite beau bere și rod copane de pui. Înseamnă: să te trezești singur, să adormi singur, să-ți fii tu singur de ajuns. Clipă de clipă! Dar înseamnă și un spațiu uriaș de mișcare și de gândire, care să te ajute să înțelegi care sunt adevăratele priorități ale vieții. Iar când le găsești, să le încarci de energia dulce-amară a singurătății și să le transformi în victorii și în bucurii. Ceea ce nu înseamnă că între timp nu te poți consola, că nu poți îmblânzi singurătatea, că nu poți avea prieteni cu care să mergi pe munte și să ieși în oraș, că nu poți face mișcare și sport (sportul îți dă echilibru și siguranță de sine), că nu poți cocheta cu cineva care îți face avansuri și îți trimite sms-uri afectuoase prin telefon. La urma urmelor, nu ești mai singur decât cei printre care trăiești, doar pentru că atunci când participi la o petrecere, nu poți spune, la fel ca ei: "Îmi permiteți să vi-l prezint? Soțul meu!”. Sigur, tu nu ai pereche, dar ești o persoană independentă, care nu regretă faptul că nu are alături pe cineva care să-i aducă de la bufet un cârnăcior cu muștar.
SUZANA MAIOR - Cluj