Ciclistul din Miercurea Ciuc, Eduard Novak, a obţinut primul aur românesc în istoria Jocurilor Paralimpice, performanţă pe care a dublat-o, la câteva zile, cu o medalie de argint. Edi a visat dintotdeauna la o medalie olimpică. Atunci când, după un cumplit accident de maşină, n-a mai putut să practice patinajul, a trecut la ciclism, sport în care, cu ajutorul unei proteze, simţea că poate face performanţă la cel mai înalt nivel. Aşa s-a şi întâmplat. Cu patru ani în urmă, la Beijing, a devenit primul român medaliat la Jocurile Paralimpice. Argintul din China l-a motivat şi mai mult. Au urmat patru ani de muncă pe brânci. A tras nebuneşte. A tras până într-acolo încât, în vara aceasta, a reuşit să-l învingă în campionatul naţional pe reprezentantul României la Jocurile Olimpice, Adrian Nechita. Paralimpicul, triplu campion mondial la categoriile rezervate persoanelor cu dizabilităţi, a fost mai rapid cu patru minute decât sportivul olimpic, în proba de fond!
Reuşitele de la Londra ale lui Eduard Novak i-au impresionat pe mulţi. Ecourile victoriei sale au făcut ca statul român să corecteze, în fine, aberaţia care prevedea ca medaliaţii paralimpici să primească premii mai mici decât performerii olimpici. Justă, răsplata generoasă primită de la Guvern de ciclistul Eduard Novak nu poate masca, însă, dezinteresul flagrant al statului faţă de visele şi ambiţiile celor pe care societatea românească postcomunistă nu i-a scos încă pe de-a-ntregul de sub jignitoarea anatemă de "handicapaţi”. A trebuit ca, la mijlocul anilor '90, să vină la Cluj o scoţiancă, Sally Lamont pe numele ei, pentru ca zeci de tineri cu dizabilităţi să-şi găsească un sprijin în lupta lor. Sally a început prin a le preda engleza tinerilor cu nevoi speciale. Apoi, a înţeles că prietenii ei aveau nevoie de mai mult. Şi-a vândut casa părintească din Edinburgh, a pus mai apoi la bătaie o altă moştenire din ţara natală şi a investit totul în ambiţia celor care, asemeni lui Edi Novak, se vedeau peste ani campioni paralimpici. A înfiinţat un club sportiv dedicat persoanelor cu dizabilităţi, iar elevii săi au devenit, în 10 ani, cei mai buni din ţară. Cetăţean român cu acte în regulă din 2007, Sally a condus în 2008 delegaţia României la Jocurile Paralimpice de la Beijing. Un an mai târziu, şi-a depus candidatura pentru postul de preşedinte al Comitetului Paralimpic Român, cu obiectivul clar de a avea mai mulţi sportivi la Londra şi de a obţine, în patru ani, rezultate superioare argintului câştigat atunci de Eduard Novak. Cu cinci sportivi faţă de patru şi cu două medalii faţă de una, între care şi un aur, Sally Lamont şi-a îndeplinit obiectivul cu brio. De obicei, după marile victorii, nu ne rămân în minte decât imaginea aceea a steagului României, suprapusă peste emoţia de pe chipurile campionilor. Aurul lui Edi Novak e însă mai mult de atât. E, printre altele, şi povestea devotamentului uriaş al lui Sally Lamont, o bibliotecară din Scoţia, care a vândut tot ce avea, pentru a fi parte din visul de glorie al unor copii în scaune cu rotile.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
