Ciclistul din Miercurea Ciuc, Eduard Novak, a obținut primul aur românesc în istoria Jocurilor Paralimpice, performanță pe care a dublat-o, la câteva zile, cu o medalie de argint. Edi a visat dintotdeauna la o medalie olimpică. Atunci când, după un cumplit accident de mașină, n-a mai putut să practice patinajul, a trecut la ciclism, sport în care, cu ajutorul unei proteze, simțea că poate face performanță la cel mai înalt nivel. Așa s-a și întâmplat. Cu patru ani în urmă, la Beijing, a devenit primul român medaliat la Jocurile Paralimpice. Argintul din China l-a motivat și mai mult. Au urmat patru ani de muncă pe brânci. A tras nebunește. A tras până într-acolo încât, în vara aceasta, a reușit să-l învingă în campionatul național pe reprezentantul României la Jocurile Olimpice, Adrian Nechita. Paralimpicul, triplu campion mondial la categoriile rezervate persoanelor cu dizabilități, a fost mai rapid cu patru minute decât sportivul olimpic, în proba de fond!
Reușitele de la Londra ale lui Eduard Novak i-au impresionat pe mulți. Ecourile victoriei sale au făcut ca statul român să corecteze, în fine, aberația care prevedea ca medaliații paralimpici să primească premii mai mici decât performerii olimpici. Justă, răsplata generoasă primită de la Guvern de ciclistul Eduard Novak nu poate masca, însă, dezinteresul flagrant al statului față de visele și ambițiile celor pe care societatea românească postcomunistă nu i-a scos încă pe de-a-ntregul de sub jignitoarea anatemă de "handicapați”. A trebuit ca, la mijlocul anilor '90, să vină la Cluj o scoțiancă, Sally Lamont pe numele ei, pentru ca zeci de tineri cu dizabilități să-și găsească un sprijin în lupta lor. Sally a început prin a le preda engleza tinerilor cu nevoi speciale. Apoi, a înțeles că prietenii ei aveau nevoie de mai mult. Și-a vândut casa părintească din Edinburgh, a pus mai apoi la bătaie o altă moștenire din țara natală și a investit totul în ambiția celor care, asemeni lui Edi Novak, se vedeau peste ani campioni paralimpici. A înființat un club sportiv dedicat persoanelor cu dizabilități, iar elevii săi au devenit, în 10 ani, cei mai buni din țară. Cetățean român cu acte în regulă din 2007, Sally a condus în 2008 delegația României la Jocurile Paralimpice de la Beijing. Un an mai târziu, și-a depus candidatura pentru postul de președinte al Comitetului Paralimpic Român, cu obiectivul clar de a avea mai mulți sportivi la Londra și de a obține, în patru ani, rezultate superioare argintului câștigat atunci de Eduard Novak. Cu cinci sportivi față de patru și cu două medalii față de una, între care și un aur, Sally Lamont și-a îndeplinit obiectivul cu brio. De obicei, după marile victorii, nu ne rămân în minte decât imaginea aceea a steagului României, suprapusă peste emoția de pe chipurile campionilor. Aurul lui Edi Novak e însă mai mult de atât. E, printre altele, și povestea devotamentului uriaș al lui Sally Lamont, o bibliotecară din Scoția, care a vândut tot ce avea, pentru a fi parte din visul de glorie al unor copii în scaune cu rotile.