Edi și Sally: povestea unei clipe de glorie

Ciprian Rus
N-au apucat să se stingă emoțiile su­per­belor reușite de la Londra ale sporti­vilor olimpici, că imnul României s-a auzit din nou în capitala britanică, la începutul lui sep­tembrie.

Ciclistul din Miercurea Ciuc, Eduard Novak, a obținut pri­mul aur românesc în istoria Jocurilor Paralimpice, perfor­man­ță pe care a dublat-o, la câ­teva zile, cu o medalie de argint. Edi a visat dintotdeauna la o me­dalie olimpică. Atunci când, du­pă un cumplit accident de mașină, n-a mai pu­tut să practice patinajul, a trecut la ciclism, sport în care, cu ajutorul unei proteze, simțea că poate face performanță la cel mai înalt ni­vel. Așa s-a și întâmplat. Cu patru ani în ur­mă, la Beijing, a devenit primul român medaliat la Jocurile Paralimpice. Argintul din China l-a motivat și mai mult. Au urmat patru ani de muncă pe brânci. A tras nebunește. A tras până într-acolo încât, în vara aceasta, a reușit să-l în­vin­gă în campionatul național pe reprezen­tantul României la Jocurile Olimpice, Adrian Nechita. Paralimpicul, triplu campion mondial la categoriile rezervate persoanelor cu dizabi­lități, a fost mai rapid cu patru minute decât sportivul olimpic, în proba de fond!
Reușitele de la Londra ale lui Eduard No­vak i-au impresionat pe mulți. Ecourile victo­riei sale au făcut ca statul român să corecteze, în fine, aberația care prevedea ca medaliații paralimpici să primească premii mai mici de­cât performerii olimpici. Justă, răsplata ge­ne­roasă primită de la Guvern de ciclistul Eduard No­vak nu poate masca, însă, dezin­teresul flagrant al statului față de visele și ambițiile celor pe care societatea românească postcomu­nistă nu i-a scos încă pe de-a-ntregul de sub jig­nitoarea anatemă de "handicapați”. A trebuit ca, la mijlocul anilor '90, să vină la Cluj o sco­țiancă, Sally Lamont pe numele ei, pentru ca zeci de tineri cu dizabilități să-și găsească un sprijin în lupta lor. Sally a început prin a le pre­da engleza tinerilor cu nevoi speciale. Apoi, a înțeles că prietenii ei aveau nevoie de mai mult. Și-a vândut casa părintească din Edinburgh, a pus mai apoi la bătaie o altă moș­tenire din țara natală și a investit totul în am­bi­ția celor care, asemeni lui Edi Novak, se ve­deau peste ani campioni paralimpici. A în­fiin­țat un club sportiv dedicat persoanelor cu diza­bi­lități, iar elevii săi au devenit, în 10 ani, cei mai buni din țară. Cetățean român cu acte în re­gulă din 2007, Sally a condus în 2008 dele­gația României la Jocurile Paralimpice de la Beijing. Un an mai târziu, și-a depus candi­da­tura pentru postul de președinte al Comitetului Pa­ralimpic Român, cu obiectivul clar de a avea mai mulți sportivi la Londra și de a obți­ne, în patru ani, rezultate superioare argintului câștigat atunci de Eduard Novak. Cu cinci spor­tivi față de patru și cu două medalii față de una, între care și un aur, Sally Lamont și-a în­deplinit obiectivul cu brio. De obicei, după marile victorii, nu ne rămân în minte decât ima­ginea aceea a steagului României, supra­pu­să peste emoția de pe chipurile campionilor. Aurul lui Edi Novak e însă mai mult de atât. E, printre altele, și povestea devotamentului uriaș al lui Sally Lamont, o bibliotecară din Scoția, care a vândut tot ce avea, pentru a fi parte din visul de glorie al unor copii în scaune cu rotile.