Povesti de dragoste prin scrisori
"Unde sunt acele femei, fericite ca au calcat fara cuta camasa barbatului?"
Draga doamna Sanziana Pop,
Va scriu sa va spun povestea mea. Sunt o femeie... frumoasa, se spune, deschisa si vesela, abila si curajoasa. Libera, dar constiincioasa si responsabila. Am crescut intr-o familie catolica, am invatat limbi straine, iar anii de balet din copilarie m-au disciplinat si mi-au educat simtul estetic. Am calatorit mult si am invatat mult. Am vrut de mica "sa ajung cineva", vorba bunicii. Dumnezeu a fost foarte bun cu mine. Cand am crescut, mi-a deschis multe drumuri. Am cunoscut culmile, dar si abisurile iubirii, pana la uitare de sine. O vreme am crezut, ca orice fata vrajita de mirajul rochiei de mireasa, ca un camin cald, un sot iubitor si un copil sau doi vor fi implinirea suprema pe lumea asta. Nu stiu cum e. Nu am ajuns sa ma casatoresc. Nici copii nu am inca, dar stiu ca mi-e tot mai greu sa fac acest pas. Desi stiu sa cos si sa calc, gatesc dumnezeieste, imi tratez regeste musafirii, iar ordinea si curatenia sunt nelipsite in casa mea, fac parte din generatia careia i s-a ivit sansa de a demonstra ceva pe plan profesional. Am treizeci si unu de ani, lucrez in relatii publice si imi place foarte mult ce fac. Ma pasioneaza si ma implineste. Dar nu-mi lasa timp pentru mine. Am un iubit de multi ani, dar relatia noastra... s-a transformat. Am devenit oarecum indisponibili afectiv. Ne-am instrainat. Fiecare avem sufletul in alta parte. As fi putut fi tot pentru acel barbat. Si umar, si ureche, si povata, si soata, si prietena, si iubita. Am luat indelung masura iubirii lui. Am invatat pe de rost ritmul inimii lui, stiu ce-l multumeste si ce-l intriga, ce-i trebuie. Frumos si liber, usor salbatic, acest barbat indelung dedulcit de mine s-a instrainat, absorbit de o profesie care il acapareaza complet. Care ii ofera putere si bani. Acuma sau niciodata! Am ajuns sa-l obosesc, sa-l plictisesc la telefon. Nu mai avea timp pentru nimicurile mele. Si-atunci, ca sa-l pot intelege si sa-l pot sprijini, m-am aruncat si eu in munca. Si mi-a placut. Si-am reusit. Si-acum... eu sunt cea care nu are timp sa fie blanda, sa-l asculte si sa fie tandra. Sunt ocupata non-stop. De parca lumea s-ar opri in loc daca as frana un pic.
De doi ani, locuim separat si ne vedem doar la sfarsit de saptamana. Amandoi avem profesii creative, care cer multa seriozitate si daruire. Si totodata, avem nevoie de spatiu, de intimitate. Nimic grav pana aici, s-ar putea spune. Sunt o multime de cupluri care aleg asa. Locuiesc separat sau chiar daca locuiesc impreuna ezita sa faca pasul catre familie, catre casatorie.
Dilemele sunt multe. La fel si pretentiile. Si provocarile. Devenim pe zi ce trece mai carcotasi, mai perfectionisti. Ne biciuim vointa si rezistenta fizica si intelectuala. Nu ne mai multumim cu putin. Avem rate la tot: la case, la mobila, la masini. Ne propunem teluri tot mai mari si mai indepartate. Vrem sa avem destine, cariere si vieti personale, exact asa cum am visat: perfecte. Pentru asta ne ingropam in birouri, muncim de crapam, iar seara, la culcare, in loc de rugaciune, ne facem in gand planul de bataie pentru a doua zi. Noaptea ne trezim tremurand, cu inima zvacnind in piept, panicati si bantuiti de cosmaruri. Nu mai avem timp pentru dragoste, pentru familie, pentru copii. Asta, pe noi, femeile, ne-ar scoate din circuit, pentru unul sau doi ani. Si nu ne putem permite asta acum, cand indelung asteptatul tren al reusitei profesionale suiera in gara. Nu mai punem iubirea mai presus de orice. Acum o negociem. Ca pe o afacere. Ne programam viata si pasii de urmat. De parca ar fi o strategie de razboi. Am devenit cu totii strategi, tacticieni. Teoretizam si analizam totul. Vorbim mult si traim putin. Totul se deruleaza pe repede inainte in vietile noastre. Pentru treburi casnice platim pe cineva si suntem fericiti ca s-au inventat cardurile de plata a facturilor prin Internet. Ne facem declaratii de dragoste prin sms si ne potolim dorul privind o fotografie. Suntem mereu in garda, de parca sentimentele ne-ar schilodi, ne-ar face mai slabi si mai vulnerabili, si nu mai frumosi... Unde sunt acele femei, fericite ca au calcat fara cuta camasa barbatului? Odata ce am apucat sa sorbim din cupa succesului, cand viata noastra ajunge sa se suprapuna perfect pe profesia aleasa, iar pasiunea pentru ceea ce facem e mai dulce decat parfumul de pe camasa iubitului, atunci echilibrul s-a rupt. Si nu exista cale de mijloc. Poate pentru unele femei pare scandalos ce spun, dar stiu sigur ca altele inteleg exact despre ce vorbesc.
Zilele trecute m-am trezit cu un gand: credinta cauta, speranta da aripi si iubirea gaseste. Eu inca sper ca iubirea va izbandi. Dumneavoastra ce ziceti?
Cu drag,
LUIZA
Ancheta "Formula AS"
De ce ne e teama sa spunem "DA"? (I)
"Expresia: "pana moartea ne va desparti" nu mai are nici un sens"
Nici nu stiu daca ne e teama de casatorie sau, pur si simplu, am inceput sa gandim in termeni de eficienta si in ceea ce priveste viata personala. Cele mai multe cupluri aplica metoda "perioadei de proba". Locuim mai intai impreuna, testam viata de zi cu zi, potriviri, nepotriviri si nervi pe care ni-i facem reciproc, apoi, la un moment dat, daca vedem ca merge, eventual cand hotaram ca am vrea si un copil, ne casatorim (chiar daca asta nu mai aduce de fapt nici o noutate in cuplu, in afara de niste inele in plus pe degete). Si cred ca procedam asa, pentru ca in jurul nostru cuplurile se tot formeaza si apoi se desfac, o multime de casatorii sfarsesc in divort sau intr-o platitudine cotidiana ucigatoare. Statisticile pe tema amorului nu suna bine, romanele si filmele cu femei de 30 de ani, realizate, independente si singure, aduc averi, tocmai pentru ca sunt atat de multe cele care se regasesc si se consoleaza sau dispera la gandul ca fac parte dintr-o vasta comunitate. Ne e teama de casatorie fiindca nu mai credem in ea. Aproape totul in jur demonstreaza ca expresia "pana cand moartea ne va desparti" nu mai are nici un sens, iar iubirea absoluta, fara indoieli si fara rezerve, dureaza cam cat ceremonia din biserica...
Auzim asa de des ca "dragostea nu mai e ce-a fost", ca nu mai e ca pe vremea parintilor, cand casatoriile durau o viata. Dar cred ca e o falsa analiza: iubirile mor mai repede, si pentru ca nu mai suntem dispusi sa acceptam compromisuri. Tot mai multi oameni incep sa spuna: "Asta e, nu mai merge, ne vedem fiecare de viata lui". Suntem independenti financiar si ne permitem. Suntem mai cinici si mai pretentiosi. Avem mai mult curaj. Si sufletul zdreanta.
Dar este si un cerc vicios: pentru ca nu mai credem in casatorie si aproape ne-am resemnat cu ideea ca fericirea conjugala a apus, asta ne subrezeste cumva asteptarile inca de la inceput. Adica, pornim in viata cu un fel de certitudine amara, cu teama ca iubirea se va sfarsi la un moment dat ("iubirea trece repede, conteaza sa se transforme in respect si prietenie") si tocmai indoielile, spaimele acestea subtiaza temeliile unei relatii. Si am senzatia trista ca tocmai pentru ca eu nu mai cred in asta, imi anulez singura sansele ca povestea minunata a casatoriei implinite sa mi se intample. O solutie nu am, altfel as aplica-o... Pe de alta parte, nu cred ca lucrurile au fost vreodata perfecte: amanti si amante au fost dintotdeauna, drame din amor la fel. Cred ca diferenta e una singura: nu mai acceptam asa de usor sa ramanem casatoriti doar de ochii lumii. Divortam si o luam de la capat. Nu stiu daca e mai bine sau mai rau. Imi face insa bine sa vad, chiar daca foarte rar, batranei care merg tinandu-se de mana, dupa zeci de ani de viata petrecuti alaturi. Oricati bani sau succese profesionale ai avea, oricat de intensa ti-ar fi viata sociala, cred cu tarie ca daca nu ai familie nu ai de fapt nimic.
George, jurnalist, 25 de ani
"Daca voi intalni o fata care sa inteleaga nevoia de libertate in cuplu,
atunci poate ma voi gandi la verighete"
Mi-e teama sa ma casatoresc, pentru ca experienta mi-a aratat ca femeile devin extrem de posesive dupa ce intra in cuplu. Din sarmante si libere, asa cum le cunosti la inceput, devin niste mici monstri, dragalasi ce-i drept, care incep sa-ti faca ordine in viata. "Iti sta mai bine cu albastru, nu mai purta blugi largi, nu mai iesi cu prietenii aia ai tai, sunt neciopliti, nu stai destul cu mine, de ce fumezi, cine te-a sunat, cu cine stai de vorba pe messenger, de ce nu mi-ai vorbit niciodata de ea, nu ma mai iubesti ca la inceput, de ce nu esti mai tandru?" Si altele la fel, pe care intai le suporti cu stoicism, ca, deh, n-ai vrea s-o ranesti. Apoi o infrunti direct, sperand ca va intelege ca o relatie nu inseamna decat coabitarea inteligenta a doi oameni care se iubesc. Apoi, satul de crize si lacrimi, n-o mai infrunti, gandindu-te mai degraba la metode de esapare. Iti vezi prietenii pe ascuns, nu-i mai spui ca ai o noua colega la birou, o anunti ca pleci in delegatie si de fapt te duci la baut, fiindca simti ca nu mai suporti. Curand vine si ziua cand te simti claustrofobic. Nu mai suporti nimic. Nu mai vrei s-o vezi si nu intelegi cum s-a ajuns aici, cand de fapt o iubeai la nebunie. Nu mai suporti casa in care stati, patul. Nimic. Ai, brusc, senzatia ca viata e de rahat si ca, daca nu faci nimic, ai sa innebunesti. Asa ca o dai afara. Si apoi stai si-ti lingi ranile in singuratate. Plangand, desi esti barbat in toata firea, ca n-ai stiut sau n-ai putut sa faci sa fie altfel. Sunt impotriva casatoriei, pentru ca nimic nu ma mai convinge ca poate fi si altfel. Dar stiu ca daca voi intalni o fata care sa inteleaga nevoia fiecaruia de libertate in cuplu, care sa stie sa fie afectuoasa, fara sa sufoce, care sa stie sa ma sustina, fara sa ma cicaleasca, care sa nu vrea sa ma schimbe, ci sa ma iubeasca asa cum sunt, atunci poate am sa ma gandesc si la verighete.
Alex, profesor, 26 de ani
"Nu mai suntem dispusi la compromisuri"
Dragostea nu dureaza o vesnicie si nu a durat niciodata o vesnicie. A durat casnicia, pentru ca asa mergeau lucrurile. Chiar daca iubirea disparea, chiar daca femeia era batuta sau inselata sau insela ea insasi, relatia tinea de dragul copiilor, pentru ca "asa trebuia". Dar azi traim in secolul 21, suntem mai deschisi la minte decat pe vremuri. Avem personalitate si nu ne place sa ne fie ingradita. Nu mai acceptam sa ne casatoreasca parintii. Avem libertate de exprimare si manifestare si vrem sa ne fie respectate. Cand se intampla ca ceva sa nu mearga, nu mai suntem dispusi la compromisuri. Incercam sa reparam, sa o luam de la capat o data, de doua ori. Dar daca nu se poate, mai bine punem capat si trecem mai departe. In ce ma priveste, mi-e greu sa spun daca sunt sau nu adeptul casatoriei. Cred ca depinde foarte mult de varsta la care faci acest pas. Eu n-as putea sa o fac decat dupa o relatie de cativa ani, in care sa imi dau seama cum este cu adevarat persoana de langa mine. Uneori, s-ar putea ca nici acest interval sa nu fie suficient. Insa, chiar daca o sa ajung sa ma casatoresc, iar lucrurile o sa se schimbe pe parcurs si dragostea o sa fie inlocuita cu o banala obisnuinta, atunci pot spune ferm ca sunt adeptul divortului. Declaratiile de iubire neconditionata rostite pe banca din fata blocului, in primii ani de facultate, imi par acum tare puerile. Timpul te schimba, mediul te schimba, munca te schimba... Idealurile mi-au devenit altele si am alte pretentii de la mine si de la cei de langa mine...
Ancheta realizata de DIA RADU
Foto:PHOTOLAND STOCK
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
07.02.2008, 07:05Kalo Kalo
Sunt un individ "mai de moda veche" daca pot sa zic asa. M-am casatorit relativ tarziu cu sotia mea. Nici ea nu mai era chiar adolescenta cand ne-am casatorit. N-a fost chiar o dragoste la prima vedere. Am pus insa la temelia reletiei respectul reciproc. Si, nu ne pare rau. Suntem casatoriti de sapte ani si jumatate si nu se pune problema despartirii. As minti sa spun ca am avut numai "lapte si miere" in casnicie insa este o casnicie buna. Mai buna decat multe altele.
Relativ la tinerii din ziua de azi, eu as incerca sa intreb pe cei care-i "judeca" (poate ca nu este cel mai potrivit cuvant) despre ceea ce le ofera viata acestor tineri. Ce anume le ofera viata? Mediul in care traiesc, ce le ofera? TENTATII!! Toate pe credit. Case, masini, vacante, celulare, etc. Si uite-asa fantasticul vis al civilizatiei moderne a patruns si in Romania. Si, in cateva vorbe, viata moderna nu este decat o goana dupa bani ca sa-ti platesti cardul de credit. Nu te mai bucuri ca e soare afara, nu te mai bucuri ca ninge, nu te mai bucuri de nimic. Casnicia, apare cam ca o notiune veche de pe vremea bunicilor. E interesant cum societatea romaneasca a evoluat din anii 80 incoace. Declinul a inceput atunci cand familiile au inceput sa aibe un singur copil. Doar incepuse penuria alimentara (un copil cere mancare, nu poti sa-l cresti cu un pachetel de unt pe luna). Dupa revolutie a inceput sa se puna problema locuintelor. Cum sa te si gandesti sa faci un copil daca nu ai casa? Si uite-asa copii au devenit o amintire. Dupa care tinerii au constatat ca e mai usor sa evite casatoria. Sub diverse motive. Pana cand, a devenit o obisnuinta. Copiii? Nici nu se mai vorbeste de asa ceva. Oare cine va mai intra in scoli peste 10 ani? Dumnezeu stie....
07.02.2008, 21:21Marta Danciu
Eu sint casatorita de aproape 15 ani,... sigur ca viata de familie nu e pefecta, ca poate oi fi fost si eu cicalitoare pentru barbatul meu dornic de libertate, dar sa stii ca m-a iubit si ma iubeste intr-adevar de nu m-a dat afara pina acum... Glumesc! Dar ceea ce descrii tu nu e dragoste, e atractie datorata hormonilor, zic eu.Mai e mult pina sa intelegi ce inseamna sa iubesti un om daca nu-i tolerezi fleacurile astea. Sau poate iti esti suficient tie insuti, caz in care n-ai nevoie sa dai nimanui dragoste ta, n-ai nevoie sa te " justifici" nimanui pentru prea maruntele tale portii de libertate...
Alina
08.02.2008, 11:53S Elena
Oamenii fac alegeri, mereu.
Desi nu sunt de acord cu ideea de "moarte a casatoriei", intr-adevar, de multe ori in ziua de azi, alegerile se fac pur si simplu in favoarea bunastarii trupului: bani, mancare, distractie, placeri, confort. Oamenii uita ca au un suflet, cauta mereu sa fie "liberi", sa nu "depinda". Libertatea aceea atat de ravnita si vanata, scuza eterna pentru o viata lipsita de responsabilitati, dar si de satisfactii reale... este, de fapt, inexistenta. Toti cei care alearga disperati dupa asa ceva sunt, de fapt, niste prizonieri si niste sclavi. Prizonieri intr-un cerc fara iesire- munca, bani, distractie, iarasi munca s.am.d. Sclavi ai banului care "face totul sa se invarta". Fara munca nu exista ban, fara ban nu exista asa-zisa "libertate". Punct si de la capat. Si alearga asa, la nesfarsit, pana la sfarsit... Pana la moarte, sau pana la pensie, sa zicem.
Cu ce raman, totusi? Cu banii? Cu placerile sau amintirea placerilor de tot felul experimentate de-a lungul anilor? Le luam cu noi in mormant? O viata avem si pe aceea sa o traim cat "mai bine"?
Cred ca de fapt, toti cei care vorbesc atat de superficial despre casatorie sunt oameni care nu s-au maturizat suficient, oameni slabi care sunt usor "furati" de stralucirea lumii acesteia.
Nu cred ca nu exista cale de mijloc. De fapt, nu e vorba doar de o cale de mijloc, viata se poate trai pe ma multe planuri, care se intrepatrund. Este mai greu, dar credinta si iubirea iti dau suficienta putere, discernamant, rabdare, sa poti sa muncesti si sa poti sa si iubesti in acelasi timp. Sa construiesti o casatorie, dar si o cariera. Dar pentru ca este mai greu, foarte multi prefera sa adopte un singur plan.
Casatoria nu este un vis, ci o realitate, si in niciun caz nu se pregateste sa moara, cel putin nu atata timp cat cat va exista iubirea... Dumnezeu are grija de toate.
08.02.2008, 16:38Maria T
Pentru LUIZA: Te-as intreba, mai intai, “Visul carei persoane din jurul tau il traiesti acum?� Din ceea ce ai relatat mi se pare ca tu ai fost crescuta sa faci lucrurile ca la carte: intr-o familie cu frica lui Dumnezeu, crescuta sa vorbesti politicos, sa cunosti arta si sa ai un simt al esteticului rafinat, sa vorbesti limbi straine, sa muncesti bine si frumos si sa te comporti frumos cu cei din jur. Toate aceste atribute ale vietii tale mi se par izvorate din dorinta celor din jur de a creste o fiica sau nepoata care sa reuseasca cat mai bine in societate. Acum te intreb: “Crezi ca dragostea adevarata si casatoria vine la cei care sunt obisnuiti sa traiasca intr-o cusca, metaforic vorbind?� Nu cred. Nu te cunosc ca persoana dar pot sa spun un singur lucru din ceea ce am citit, acela ca nu ti-ai permis niciodata sa te aventurezi in necunoscut. Sa iti dau un exemplu: Ai luat vreodata, sa zicem, decizia de a renunta la serviciu pentru cinci zile si de a pleca, neplanificat, intr-o excursie undeva doar ca sa crosetezi sau sa citesti o carte? Doar asa… Dragostea si casatoria nu vor veni la tine pana cand nu vei invata ce este libertatea si ce presupune sa nu traiesti totul ca la carte. Pentru ca ti-ai oranduit lucrurile ca la carte de cand esti mica dar dragostea adevarata nu functioneaza dupa aceste legi. Dragostea adevarata poate sa inceapa cu surasul unui strain atunci cand nu ai nevoie de el, in vacanta in care te-ai dus doar ca sa crozetezi. Dragostea adevarata te ia atat de ‘pe nepregatite’ ca NU poti sa o controlezi. La fel si casatoria care se naste din dragoste adevarata. Pana nu vei invata sa deschizi usa la cusca pe care ti-ai contruit-o singura, dragostea adevarata si implicit si casatoria nu vor veni.
Pentru MAIA: Este valabil ce am spus mai sus si in cazul ‘casatoriilor moderne’. Oamenii din ziua de azi traiesc un ideal care nu este al lor si care le aduce o boala sufleteasca. Eu traiesc intr-unul dintre cele mai ‘carieriste’ orase din lume si pot sa iti spun ca acelasi lucru se intampla si aici. Procentul persoanelor care nu sunt dispuse sa renunte la propriile valori este mai mare insa si exista foarte multe casatorii adevarate la persoanele din jurul meu. Totul depinde, cred, de un singur lucru: Cat anume suntem dispusi sa credem in acest vis al societatii moderne, potrivit caruia totul trebuie sa fie perfect? Din pacate, lectia este ca nu exista acest vis!
Pentru GEORGE: George, din pacate tu nu cred ca ai nici o idee despre ce inseamna dragostea si casatoria. Stiu ca ai vrea o iubita si/sau sotie care sa nu iti umble prin calculator atunci cand ai niste ‘chestiuni personale’ de rezolvat, dar tu vezi in casatorie o relatie unidirectionala: ea sa iti acorde libertate, dar tu sa ai controlul! Hmm, nu prea merge asa… pentru ca daca ea iti acorda libertate, la fel de firesc este ca ea sa vina acasa, dupa 3 zile, cu fusta sifonata si sa iti spuna ca si-a trait un ‘moment de libertate’. Ai vrea acest lucru? Gandeste-te bine… O casatorie nascuta din dragoste adevarata inseamna ca te pierzi pe tine insuti in acea casatorie… Te transforma atat de mult incat nici nu mai esti persona care erai inainte sa o cunosti! Citeste ce am scris mai sus si gandeste-te la prima intrebare. De cele mai multe ori trebuie sa renunti la ideile care se gasesc in revistele pentru barbati, la stereotipurile despre casatorie gasite pe Internet si la tot felul de idei preconcepute ale persoanelor din jur inainte sa pasesti intr-o casatorie pentru ca o casatorie presupune un nou drum ‘de atunci inainte’ si nu un drum ‘pana acolo si de acolo inainte’. Ceea ce este pana cand vei intalni o dragoste adevarata va ramane in trecut si ceea ce va incepe din acel moment va fi o ‘revolutie’ care te va schimba profond.
Maria, Washington DC, Statele Unite
08.02.2008, 23:51Maria Maria
Trec printr-o perioada din viata mea, din care nu mai stiu ce sa inteleg...
Ma simt vinovata pentru ca atunci cand baiatul de langa mine mi-a propus sa ne casatorim, am respins ideea, din teama de a nu imi pierde libertatea, simteam ca mai am multe de facut si ca asta ma va impiedica sa imi implinesc cariera.
Acum imi dau seama ca cel mai pretios lucru pe lumea asta este iubirea, omul de langa tine.
Cateodata ma regasesc in ceea ce spunea George, adica un "monstru dragals", acum as schimba, dar din pacate e prea tarziu....
Alteori ma gandesc la ce spunea Alina, ca daca iubesti cu adevarat un om, ii poti tolera anumite defecte pe care de altfel fiecare le avem.
Nu stiu ce sa mai cred, practic ce vad in jurul meu ca se intampla, ma duce spre deznadejde.
Imi doresc din suflet sa am pe cineva alturi care sa ma iubeasca si cu care sa raman o viata!
Maria, 28 de ani
09.02.2008, 02:01Rusneac Teodora
Tinerii asteapta acum prea mult sa-si intemeieze o familie.Toate mijloacele mass-media din actuala Romanie ii ajuta la asta.Nu e important sa ai familie sa iubesti pe cineva sau sa fi iubit.Important este sa-ti faci o CARIERA! Sa ai bani!
Dar ceea ce banuiam se adevereste tot mai mult prin aceste articole.Nu poti fi fericit orice cariera ai avea daca nu esti realizat ca si 'om' ca si fiinta vie pe acest pamint.Am vazut multi oameni cu Cariera de invidiat dar cumplit de nefericiti, simtindu-se nerealizati, singuri, uzati imbatriniti inainte de vreme in suflet...Insa am cunoscut oameni cu familii minunate, care se considera realizati, sunt fericiti si nu ar da nimic din ceea ce au pe nici o cariera sau pe nici un job foarte bine platit...Concluzia?Nu le poti avea pe toate in viata! De tine depinde ce vrei sa alegi!
Teodora
10.02.2008, 02:21Sebastian Mocanu
Intr-o relatie exista multe riscuri, pentru ca pe celalalt il cunosti destul de putin la inceput . Insa asa e viata, cine nu risca nu castiga. Daca nu risti si nu mergi astfel inainte vei ramane mereu un ezitant care da mereu lectii la altii , dar din teorie, nu din practica. adica din ce crede el sau ce a vazut la altii, nu din ce i s-a intamplat lui.
Parerea mea este ca cel care nu vrea sa se casatoreasca de fapt nu vrea sa isi asume un risc, acela de a cunoaste mai bine o persoana, de a imparte cu ea �bucuriile si amarul acestei vieti�
Casatoria inseamna de fapt ca tu esti de acord sa mergi pana la capat cu persoana respectiva, pe plan sentimental , social, sau chiar spiritual
Casnicia, la fel ca viata, este frumoasa daca stii cum s-o traiesti!
11.02.2008, 17:52Diana M
Majoritatea tinerilor din zilele noastre au crescut in familii in care parintii nu trebuia sa divorteze, desi atmosfera era de nesuportat, certurile despre lipsa banilor si lipsa educatiei emotionale de unde abuzurile fizice si verbale isi puneau amprenta asupra copiilor care au invatat din asta ca pe primul plan este cariera, apoi dragostea.
Eu am fost un copil crescut intr-o astfel de familie si am ajuns sa cred ca nu este atat de sumbra realitatea casatoriilor mai putine. Suntem norocosi sa traim intr-o lume bombardata de informatii, in care copilul trebuie sa vada si apoi sa aleaga.
Inainte, regulile erau stricte: o femeie avea un singur barbat toata viata. Daca fiica era batuta de sot si se ducea sa planga pe umarul mamei, mama o trimitea inapoi la barbat.
Ceea ce e trist nu e ca moare casatoria, ci ca nu moare acolo unde trebuie. Se stie ca in Romania procentul abuzurilor in familie este inca foarte mare. Probabil ca in scoli ar trebui sa ne educam nu doar civic si religios, ci si emotional. Sa existe o materie numita "Educatie Emotionala" in care sa invatam sa ne deschidem iubirii si sa ne tratam traumele copilariei si ideile preconcepute. Poate ca fiind traumatizati de ceea ce am vazut ca inseamna o familie, nu mai suntem capabili sa credem in iubire si sa ne hranim cu iubirea.
12.02.2008, 10:38Ana Maria
Pana acum cativa ani si eu credeam la fel: ca daca m-as casatori mi-as pierde libertatea.....Drept pentru care m-am casatorit tarziu, la 31 de ani. Adevarul e undeva la mijloc, daca nu esti suficient de matur sa-ti cunosti propriile nevoi, sa stii exact ce inseamna de fapt libertatea pt. tine, te vei simti ingradit intr-o casnicie. Dar daca ai ajuns sa intelegi cine esti si sa te respecti ( si daca, binenteles ai sansa sa-ti gasesti perechea) nu te vei mai simti altfel decat fericita langa omul pe care-l iubesti....Pe urma ar mai fi si consideratiile de ordin religios (si aici iar vorbesc din experienta): inainte de cununia religioasa am locuit impreuna cativa ani - ne certam foarte des- dupa ce ne-am casatorit lucrurile au inceput sa devina din ce in ce mai profunde si mai frumoase.....si asa au trecut deja 5 ani
Ana
13.02.2008, 12:40Oana Monica Isarii
Eu cred ca intre a alege sa fii singur si sa fii singur in doi, e o alegere de bun simt sa fii singur.
Societatea a evoluat si evolueaza, dependentele afective si materiale ale partenerilor se estompeaza din ce in ce mai mult si casatoria devine o alegere mai mult rationala. Astfel incat devine din ce in ce mai rara. E un fenomen firesc. Si benefic.Caci la cat de schilodita moral este societatea romaneasca un baby boom ar fi catastrofal , ar reproduce cu o propensitate mai mare aceleasi personaje frustrate si obtuze pe care le vedem in viata de zi cu zi.
Paradoxul este ca tinerii nu se casatoresc dar au tendinta de a crea replici palide ale unui potential mariaj pe care se incapataneaza sa in aduca la indeplinire. Si asta e si mai trist.
Exista doua tendinte contradictorii, prima e tendinta maladiva a mamelor sa isi impinga fetele spre casatorie caci scopul si incununarea ultima a vietii de femeie este ... sa fii la casa ta.... cu barbatul tau....iar a doua a societatii care franeaza duplicitar aceasta tendinta. Ipocrita ipostaza.
Exista multe forme de uniune,comuniune si procreare viabile alternative casatoriei.Casatoria nu e un vis, e un compromis pe care avem posibilitatea sa il refuzam in functie de nevoile noastre afective. Iar asta e o binecuvantare.
15.02.2008, 04:36Carmen Topa
Draga mea, ai varsta copiilor mei. Inteleg exact ce ai incercat sa sintetizezi in randurile, frumos scrise.
Cu atuurile unei mame, incerc analizez un pic situatia ta, care, din pacate, e a unei generatii.
Insirand seria succeselor, a aspiratiilor, a tuturor visurilor implinite nu inseamna ca esti fericit. Omul este o fiinta sociala si sociabila. El e facut sa traiasca in cuplu.
Problema nu este in cariera care nu iti permite sa ai o familie ci in tine care nu ai pus si asta in planul de viata. Cariera nu opreste nimic. Munca nu dauneaza existentei in cuplu daca exista dragoste.
Cunosc familii de tineri care au si cariera si viata de familie cu copii si tot ce decurge din asta. Muncesc si ei zi-lumina dar incearca sa se bucure de viata asa cum timpurile de azi o permit. Nu vor totul sau nimic nici...acum sau niciodata. Merg cu timpul si timpul cu ei, traind reusite profesionala dar si bucurii familiale.
In Franta, de exemplu, tara cu natalitate pozitiva in Europa, femei cu deosebite performante profesionale (PDG de mari companii, politiciene de renume ca Segolenne Royale, candidat la presedintie, care are 4 copii etc) au familii, unele mai reusite, altele mai putin, si copii numerosi iar de cariera...ce sa mai vorbim!
Din pacate in Romania s-a zguduit din radacini ceva, un echilibru care, de bine, de rau, exista. Parintii au devenit mai indulgenti cu viata intima a tinerilor si poate asta i-a dus spre relatii care...fiind neimportante, i-au abatut de la alegerea cea buna.
Media afisaza tot felul de indivizi, unii mai daruiti, altii mai putin, cu fel si fel de retete de succes. Chiar daca timpul nu va permite sa consumati "souri" tv, admosfera generala iti intra in sange. Masini luxoase, case de vis, prosperitate, iata care e reteta fericirii. Tinerii viseaza cu ochii deschisi si viata trece pe langa ei. Nu conteaza cat e de moral conteaza sa fie "cool"!
Tot felul de experte in ale fericirii dau sfaturi tinerelor si totul se rezuma la sex. Nimeni nu mai concepe sa se casatoreasca si sa o ia "de la lingura" cum era odata!
Si totusi, indiferent de cariera, succese , izbanzi, femeia are un timp al procreerii. Ea simte momentul in care TREBUIE sa faca un copil, sa aiba un cuib. Ceasul biologic suna pe noptiera oricarei femei.
Daca lucrurile nu ii sunt clare in cap, corpul are o mare suferinta. Cu barbatul nu e acelas lucru. Pe un barbat femeia il face sa stie sa fie tata. El e razboinicul, vanatorul, cel care...abia dupa ce are copii intelege asta.
Tristetea cu care trece o femeie, alflata la vremea procreerii, singura, nefericita in cuplu, nu poate fii vindecata cu nici o reusita profesionala, cu nici o masina, nici o casa, nici o piscina si nicidecum cu sfaturi à la Mihaela Tatu!
Sunt dureri care sapa adanc, care lasa urme.
O alta problema ar fi ca sunteti si prea pretentiosi cu dragostea! Dragostea nu este un obiect ci o traire pe care trebuie sa o aperi cu toate fortele, sa o sporesti, sa o intensifici.
Cauti in partener perfectiunea? Eroare! Nimeni nu e perfect.
Incerca sa cultivi lucrurile ce va unesc si sa le imbunatatesti pe cele ce va despart.
Invatati sa iubiti zilnic, sa va reindragostiti - nu de altcineva ci de cel pe care il aveti alaturi!
Inainte de a pretinde tandrete, oferiti-o.
Munciti, aveti aspiratii? Foarte bune! Faceti ca toate astea sa fie spre binele comun. Nu intrati in concurenta: care e mai bun.
Invatati sa renuntati la orgolii pentru a pastra iubirea.
Cred ca azi e prea multa vorba despre iubirea fizica si prea putina atentie pentru dragostea sufleteasca. Nu incepeti cu sexul caci e gresit din start: performantele sexuale se pot modifica din varii motive iar dragostea te salveaza si in astfel de cazuri!
Prea mult nonconformist se plateste deaceea te sfatuiesc sa nu stergi de pe lista de prioritati casatoria.
E o prostie sa spui ca e desuet, demodat sa te casatoresti. Lucrurile trebuiesc facute cum trebuie. Stii, in urma cu 20 de ani faceam "pateu" din pipote de pui dar...nu era de fapt decat "pipoteu" deci ...altceva!
Poate parea patetic ce am scris aici. Este insa experienta mea de viata, o viata de femeie oarecare pe care dragostea si o casatorie fericita au facut-o un om implinit. Eu am mizat pe iubire si sa stii, nu am gresit caci iubirea...nu greseste NICIODATA!
Draga Luiza, scri la un moment dat ca, in loc de rugaciune, seara faceti planuri de bataie pt a doua zi.
Frumos... dar trist.
Ce ar fi sa incepi cu rugaciunea? Nu te lasa sedusa de ideea ca doar babele se roaga. E rautacios si fals.
Poate ca , prin ruga, dragostea iti va da sansa sa prinzi trenul care sa te poarte acolo unde fericirea se masoara in trairi unice!
Cred ca ai si forta si educatia sa izbutesti.
Eu iti doresc succes si ma rog - pentru tine si pentru toti tinerii ca tine - sa puteti gasi calea cea buna!
ps uneori iubirea e mai aproape decat credem!
25.11.2008, 18:51Elena Tudorica
DESI INCA NU SUNT CASATORITA,IMI DORESC SA MA CASATORESC.DIN MOTIVE DE SUFLET:VREAU SA IMPART TOTUL CU CINEVA PENTRU CA DOAR ASA MA SIMT IMPLINITA CU ADEVARAT.NU SUNT INSA DE PARERE CA FEMEILE NU POT FACE CARIERA.ACEASTA ESTE DOAR O SCUZA.