Un cires pentru lumea de dincolo

Cand dorul de parinti naste monstri

Comuna Deleni, judetul Iasi, anul 2006. Elena Suculiuc lucra la magazinul din sat, vanzatoare. Castiga in jur de trei milioane pe luna. Astia erau toti banii din casa. Sotul ei lucrase in invatamant, profesor suplinitor, dar postul a fost ocupat de un titular si a ramas fara munca. Aveau impreuna un copil, Razvan, de 10 ani. Era saracie mare, asa ca femeia s-a hotarat sa plece in Italia, sa munceasca acolo, in locul unei surori care abia se intorsese acasa. Macar cat sa-i poata cumpara copilului un calculator, ca prea il chinuia supararea ca toti au, numai el nu. Asa ca femeia a plecat, lasandu-si sotul cu grijile casei. Dupa vreo trei saptamani, pe 27 martie, Razvan a vrut s-o sune pe maica-sa. Ii era deja dor, prea mult dor de ea. Pariase chiar cu un coleg ca o va aduce acasa, in cel mult doua zile. Tatal insa i-a explicat ca nu mai are cartela de telefon si nici 200.000 ca sa cumpere una noua. Resemnat, copilul a iesit sa joace fotbal cu niste prieteni. Dupa vreo ora s-a intors acasa. Tatal lui era in pat, dormea. Copilul a luat repede un cui, un ciocan si o sfoara si-apoi, tiptil, s-a dus in sura casei. Acolo a batut cuiul intr-un perete, a legat sfoara de el, a incolacit-o in jurul gatului si s-a lasat asa, cu tot corpul, sa atarne de ea. Si gata. L-a gasit taica-sau mai tarziu. Apoi, a doua zi, spre seara, a venit si mama din Italia. Ca sa-l inmormanteze. Razvan castigase pariul.
Botosani, iulie 2006. Adica doi ani de cand Claudia Presnac plecase in Italia, la munca. Femeia era divortata si visul ei era sa stranga bani pentru o casa in Botosani. Cea in care stateau era o darapanatura, gata oricand sa cada. In ruina aia de casa l-a lasat pe Claudiu, baiatul ei de 15 ani, sa aiba grija de cei doi frati mai mici. Sa se lase de scoala si sa indure toate grijile si saracia. Doi ani s-a tot amagit copilul cu speranta ca intr-o zi mama lor se va intoarce cu o sacosa de bani si ca vor lua o casa ca lumea, unde vor trai linistiti impreuna. Dar intr-o zi, speranta asta a lui a disparut asa, dintr-o data, ca si cum nici n-a fost. Iar mai spre seara, l-au gasit niste vecini. Zacea spanzurat de grinda casei.
Uricani, 26 februarie 2007. Constantin Jitaru, un baietel de 8 ani, tocmai s-a intors de la scoala. Mama lui plecase de o luna sa munceasca in Germania, iar tatal, ramas fara o mana in urma unui accident de mina, se chinuia din rasputeri sa castige o paine. Baiatul era abatut de cateva zile, dorul de mama il chinuia tare. A intrat in camera si n-a mai iesit de-acolo mult timp. Pana cand s-a dus sora lui sa vada ce-i cu el. Si-atunci, tipatul ei a infiorat tot blocul. Constantin se spanzurase cu o sfoara de manerul unui sifonier.
Trei povesti din Romania de azi. O Romanie in care aproximativ 170 de mii de copii au cel putin un parinte plecat la munca in strainatate. Dintre ei, 35 de mii sunt ramasi singuri, fara tata, fara mama. Sunt crescuti de bunici sau de cine o mai putea. Si daca nimeni nu poate, inseamna ca sunt abandonati si sunt luati la o casa de copii. In situatia asta sunt cam 3000. Dorul de parinti este cosmarul cel mai greu pentru orice copil. Atat de greu, incat unii din ei nu-l mai suporta. Asa cum nici Stefanita, un baietel istet si firav de langa Curtea de Arges, nu l-a mai suportat. Iar asta ar fi, deci, o a patra poveste. Deocamdata.

Oamenii si bunul Dumnezeu

Printre mesterii lui Manole, cei care au inaltat frumoasa manastire a Argesului, era si unul, Dan, cam cel mai iscusit dintre toti. Iar dupa ce au ispravit lucrul si li s-au luat scarile ca sa nu mai poata cobori niciodata, fiecare din ei si-a facut aripi din sindrila de brad si-apoi au zburat care incotro. Dan a luat-o spre apus si unde a cazut el s-a nascut un izvor, apoi o vale prin care izvorul si-a facut drum catre raul Arges. Valea asta s-a numit Valea lui Dan, iar mai tarziu Valea Danului, adica satul in care astazi traiesc vreo 3000 de suflete. Cam asta ar trebui sa afle turistul curios, atunci cand calca hotarul acestor meleaguri. Din pacate insa, oamenii de-aici par mult prea mohorati. Mandria lor pentru legendele locului a pierit de mult, ca si rabdarea de-a le mai spune. In locul lor, ei ingana astazi la nesfarsit o poveste trista, groaznic de trista, care a dus faima locului cum nici o legenda n-a reusit s-o faca vreodata.
De cum intri in sat si dai buna ziua, oamenii cam stiu ce-i cu tine pe-acolo si ce vrei de la ei. Unii ridica din umeri si, mormaind posaci, merg mai departe. Dar cei mai multi sunt amabili si nu te lasa pana nu-si varsa, acolo, in drum, tot naduful. Ca-s vremuri grele, ca la putere nu-s decat hoti, ca pe spinarea lor garbovita huzuresc guvernantii, ca disperarea e mare si de-aia se intampla ororile astea... Usor, usor, nervii se incing. "Cum dracu', domnule, vine treaba asta, sa ni se spanzure copiii prin copaci?" Barbatul din fata mea scrasneste puternic din dinti. "Poti sa-mi spui dumneata cum se poate una ca asta? Sa ma duc in gradina sa iau o rosie, ceva, si sa-l vad pe micut cum sta atarnat acolo, de-o craca? Pai asta nu inseamna ca vine sfarsitul lumii?" Omul tine in mana o sacosa ticsita cu paine. O desface si vad acolo, printre franzele, si-o punga cu napolitane, si un borcan cu gem, si niste biscuiti, si-o sticla cu suc roz. Si-atat. Asta e tot ce-a luat pe-o zi de munca. S-a dus si-a zugravit la cineva acasa. Doua sute de mii, atat a luat. Totul pentru copil. Si asta-i o zi buna! De obicei, prajitura casei e mamaliga cu zahar. Barbatul scrasneste iar din dinti si o porneste pe drum, bodoganind mai departe in voia lui, ca un nebun batut de soarta si neinteles.
E ora pranzului, cand copiii ies de la scoala. Unii se inghesuie in fata chioscului. Aduna maruntisul din buzunare si cumpara tot felul de fleacuri. L-au cunoscut pe Stefan, au fost colegi de scoala. Era cam bataus, dar nu se batea decat cu aia rai atunci cand il suparau cu ceva. Sau cand se luau de vreunul mai mic. Da, le lua mereu apararea. Era cam suparat ca maica-sa statea tot timpul prin Italia. D-aia a si ramas repetent, ca n-avea nimeni grija de el. Si ei au parintii plecati. Asta mic, cu hanorac rosu, o are pe mama in Spania. Dar el nu-i suparat deloc. Ba chiar e mai bine, ca le trimite de toate, haine, mancare, bani... Uite, tot ce-are pe el e de la mama.Ei, ii e si-un pic de dor, dar o sa-i treaca. La vara vine acasa sau poate pleaca el acolo, la ea. Si-aia blonda, cu codite, il are pe taica-sau in Germania. Ii e cam dor, nu l-a vazut de doi ani. Si ala cu ochelari si breton are ambii parinti in Italia. Sta cu sora lui la bunici. Nu-i rau deloc, o duc si ei mai bine, au jucarii, au dulciuri, au haine. Isi pot cumpara pufuleti. Femeia de la chiosc isi numara banii si ii arunca in sertar. A ghicit, da, caut familia Ciurea. Adica pe mama copilului care s-a spanzurat. Pai ce-as putea sa vorbesc eu cu ea? E o femeie cu care n-ai ce discuta. Toata ziua umbla de colo-colo si copiii cerseau prin vecini o bucata de paine. Asta mic, Stefanita, a venit de si-a luat niste napolitane de la chiosc, chiar cu vreo ora inainte sa se omoare. Pe datorie, ca asa lua mereu. Ca ma-sa aia nu-i dadea nimic. Ce sa mai, era un copil suparat, nu se juca cu nimeni, statea mai mult singur. Langa mine apare o femeie la vreo 50 de ani, cu basma alba pe cap. Vrea sa cumpere niste paine. Despre ce-i vorba, cumva despre Ciurea, astia cu copilu' mort? Pai aia nu-s parinti, niste panarame de oameni. Ei l-au omorat. Copiii traiau singuri, care cum putea. Fata n-are inca 16 ani si deja traieste cu unu' la Curtea de Arges. A lasat scoala, a lasat tot. Femeia scoate banii din portofel si ofteaza. Da, e pocaita, merge la o biserica din aia. Si le-a zis de nu stiu cate ori si lor, parintilor Ciurea, hai mai, oameni buni, veniti si voi acolo, ca o sa va fie mai bine. Dumnezeu e mare si nu va lasa, totul e sa veniti la biserica, sa va rugati. N-avea cu cine vorbi, radeau de ea. Ehe, au ras ei si uite unde s-a ajuns! Ca Dumnezeu e mare si vede tot ce faci si nu-i place deloc sa vada cum rade cineva de el. Femeia ofteaza din nou si pune painea in sacosa. Of, uite la ce nenorociri se ajunge pentru niste panarame de oameni. Ea toata ziua pe coclauri, el toata ziua in carciuma, in loc sa se intoarca si ei cu fata la Dumnezeu, ca Dumnezeu e milostiv si nu te lasa sa mori de foame daca stii sa ... Vocea femeii se pierde in zarva unor copii care se apropie de chiosc. Iar eu, nauc, dau ziua buna si plec.

O lume rea si-un cires

Ceea ce vad de-a lungul drumului nu sunt palate sau vile de lux, asa cum m-as fi asteptat sa gasesc intr-un sat unde sute de oameni muncesc de ani buni in tari mai prospere. Sunt doar case vechi, mostenire de la niste parinti gospodari, adaptate insa la traiul nostru modern. Ici, colo, cerdace de piatra sau lut invelite, ca intr-o veranda, in termopane albe, imaculate; un chiosc rosu cu sezlonguri randuite frumos pe o suvita de curte plina de buruiana; un grajd secular, transformat intr-o mandrete de garaj; soproane ornate cu tubulete metalice agatate de sfoara care revarsa clinchete la fiecare adiere de vant; porti stramosesti deasupra carora atarna tot felul de becuri cu senzori care se-aprind, ziua-n amiaza mare, cand trec prin dreptul lor. Si, pe alocuri, prin curti sau la poarta, chipuri amortite care ma iscodesc cu privirea. La fel cum iscodeau poate si peste gardul familiei Ciurea, atunci cand Stefanita plangea de dorul mamei. Putin mai incolo, vad o casa din caramida, netencuita. Deasupra usii atarna o panza neagra. Aici trebuie sa fie. Dincolo de gard, un catel ca un arici ma ameninta cu un marait subtire si-apoi explodeaza intr-un latrat furibund. Agitatie mare. La fereastra, cineva misca perdeaua. Apoi, prin geam se arata un chip de fetiscana trezita parca din somn. Furia catelului e de necontenit. Fac doi pasi inapoi, dar asta il intarata si mai tare. La usa casei apare o femeie cam de vreo 40 de ani, imbracata in doliu. Se-apropie buimaca de poarta, strigand la caine sa taca.Nu, nu da nici un interviu. De cate ori a dat, ea a zis una, ziarele au scris alta. Ce vina are ea ca i s-a omorat copilul? De ce se uita lumea la ea ca la o criminala? Nu, nu mai vrea sa stea de vorba cu nimeni. Eu totusi insist, o inteleg, ii sunt solidar, o compatimesc. Ma pofteste in cele din urma in casa. Nu-i prima oara cand dau buzna in casa si sufletul unui om lovit de o nenorocire. Tot timpul am facut-o cu o uriasa jena. Cu ce drept scormoneste ticalosul de mine in viata bietilor oameni? Acum insa, in mod ciudat, culpa asta ma lasa in pace. Ma asteptam poate sa gasesc o mama desfigurata de cumplite chinuri si remuscari. Nu-mi pare deloc asa. Femeia asta e parca prea linistita. Nu-si asuma nimic, nici o vina, nici o greseala. Durerea ei cea mai mare pare sa fie doar indignarea fata de-o lume ostila, care o infiereaza fara mila. Intram intr-o camera mica, friguroasa. Pe o masuta, un televizor vechi emana in surdina armonii triste de manele. Pe un pat ingust, invelita cu doua paturi groase, sta tolanita fetiscana pe care-am vazut-o la geam. Somnoroasa si fatis iritata de prezenta mea. E sora lui Stefanita. Imi cer scuze de deranj si ma asez cu grija pe un fotoliu rupt. Femeia isi face loc langa fata, pe pat. Ramane apoi cu privirea pierduta si ofteaza adanc. Nu intelege de unde atata ura pe oameni, sa o condamne, ca si cum ea l-ar fi omorat. Nu mai poate sa iasa pe strada, toata lumea se uita la ea ca la diavol. A fost o mama buna, ca i-a mai dat o palma, doua, orice mama mai face asta cu copiii ei. Asa, uite, si fetei i-a mai ars cate una. Fata, cu chipul botit de somn, da alene din cap aprobator. Femeia ramane mai departe cu privirea pierduta. Si totusi, se simte putin vinovata. In dimineata aia, baiatul s-a dus pana la chiosc si cand s-a intors, nu stie ce a apucat-o sa-i spuna ca numai prostii raman repetenti. Si el, saracu', nu era prost deloc. Da, poate nu trebuia sa-i spuna asta. Ea a venit pe 27 august din Italia. Avea de gand sa ramana vreo luna si ceva si-apoi sa se intoarca din nou acolo, la munca. Baiatul a rugat-o sa nu mai plece, ca taica-sau il bate mereu. Chestia asta, zice ea, a cam pus-o pe ganduri, si parca n-ar mai fi plecat de-acasa. Si totusi... Era 30 septembrie, dimineata. Mai erau cateva zile si ea urma sa-si faca bagajele. Baiatul s-a dus pana la chiosc. Cand s-a intors, femeia i-a zis sa mearga cu ea pana in deal, sa ia de la cineva niste porumbei. N-a vrut sa mearga, ca n-are chef, ca-i obosit. Asa ca a ramas singur acasa. Ea nici n-a ajuns bine acolo, ca a sunat-o o vecina. Sa vina repede devale, ca e belea mare. N-a vrut sa zica ce. Cand a ajuns acasa, puhoi de lume la poarta. Nimeni nu i-a spus nimic. Avea insa o presimtire urata. A intrat in curtea vecinilor si a intrebat pe cineva de baietel, de Fanica. "E acolo, la rau." "Unde, ce face?" N-a vrut nimeni sa-i zica. A alergat pana acolo, la garla. Baiatul era intins pe iarba si-un politist il intorcea de pe-o parte pe alta. Tocmai il daduse jos din copac. Nu-si aminteste decat de-o voce: "A murit Stefanita, s-a spanzurat in cires". Pe urma, nu-si mai aminteste ce s-a intamplat. Femeia ofteaza. De unde sa stie ea ce-avea el de gand? De unde sa stie ca e asa suparat, daca el n-a zis niciodata nimic? A aflat mai tarziu, din biletul pe care i l-a gasit in buzunar. Se ridica si scoate dintr-un caiet o hartie sifonata. O deschid si vad litere strambe, scrise de-o mana tremuranda. "Va iubesc, va voi iubi si imi pare rau ca ne-am despartit certati. Cu inmormantarea mea nu o sa aveti probleme, pentru ca vine omul ala cu banii pe lemne. Soru-mea, tine-te de scoala. Mama, ai grija de casa ca lumea e rea. Frate, tine-te de munca. Tata, ai grija de tine. Ma gasiti la rau. Si inca ceva, mama. Acum nu o sa-ti mai ceara nimeni nimic, ca te plangeai ca iti cer numai tie. Va rog sa aveti grija de catelul meu." Citesc din nou, uluit. E un bilet de adio, scris de un copil de 12 ani, inainte de a-si pune streangul de gat. Ce ganduri si sentimente macabre au putut chinui in asa hal un copil, incat sa poata face un asemenea gest, cu-atata hotarare si sange rece? Fetiscana din pat se ridica brusc si da televizorul mai tare. Vocea unduioasa a unui baiat zguduie difuzoarele. Fata rade si fredoneaza si ea refrenul. "M-am indragostit de-o femeie rea, si-astazi nu mai pot sa stau fara ea". E melodia ei preferata. Femeia isi incrunta privirea si inchide televizorul. Nu, nu intelege de ce a facut baietelul ei asa ceva. N-a dat nici un semn, niciodata. Intr-adevar, taica-sau il cam batea, ca venea mereu beat, de-aia nu-l prea avea la inima. Si poate se temea ca ea o sa plece din nou in Italia si o sa-l lase cu el. Ce era sa faca? Sa nu mai plece? Pai tot pentru ei facea asta, sa aiba cu ce trai. Cand s-a intors acasa, au sarit toti pe ea sa-i ceara bani. Stefanita voia tot timpul sa-i cumpere de la chiosc, sa-i ia bicicleta, haine...N-avea de unde, ca n-a venit cu cine stie ce. E adevarat, i-a zis baietelul intr-o zi ca daca mai pleaca si-l lasa singur, el o sa fuga de-acasa si n-o sa se mai intoarca niciodata. Asta a zis, nu ca se omoara. Si diriginta i-a spus la o sedinta cu parintii, chiar in prima zi de scoala, ca baiatul are probleme. Ramasese repetent si era mereu foarte suparat. Tot din cauza asta, ca a ramas cu taica-sau, care venea mereu beat si-l batea. Dar de unde sa stie ea ca e asa de grav, ca poate sa se ajunga la o asa mare nenorocire? Afara se-aude un latrat. Femeia se ridica la fereastra si da perdeaua la o parte. Asta-i el. Nu, nu sotul, ca nu-s luati. Nu-i nici macar concubin, ca nu mai stau impreuna. Ce-o vrea? O fi beat? Pai daca-l latra cainele, asa s-ar parea, ca-l simte imediat javra asta. Furioasa, femeia ii face semne prin geam sa plece. Fata din pat e de aceeasi parere, ca ar fi mai bine sa le lase in pace. Gata, hai ca pleaca. Ma ridic si vad iesind pe poarta un barbat maruntel, pricajit, cu o barba buruienoasa si haine ponosite. El este tatal lui Stefanita, un omulet umil, de care copilul inteleg ca se temea cel mai tare. Aparitia lui pare s-o cam infurie pe fetiscana din pat. Ce-o mai vrea? Bani? Sa se duca la munca. Nu, ea nu-i fata lui. Ea si cu celalalt frate sunt cu alt barbat. Da, pai cam asta-i povestea lor. Ce sa mai zica? Si-asa, s-au jurat sa nu mai dea interviuri. S-au saturat sa vada in ziare numai minciuni. Ea o sa vada, poate o sa plece din nou, daca o mai putea sa-si aranjeze ceva de munca pe-acolo. Ca aici n-are ce face. Da, n-are ce face. Oricum, aici, in sat, toata lumea o besteleste. Mai bine sa plece. Fata e destul de mare, baiatul la fel, se descurca ei si singuri. Nu-i asa, mama? De sub paturile groase, fata maraie plictisita ca da. Asadar, cam asta-i situatia, n-au incotro, cumva trebuie sa traiasca si ei. Frigul din camera mi-a patruns in toate incheieturile. Ma ridic incetinel din fotoliu si, spre bucuria fetiscanei, o pornesc spre iesire. Femeia ma insoteste bodoganind mai departe despre viata lor grea. Si macar eu sa scriu adevarul, ca ceilalti au fost niste ticalosi. Ajung in curte si catelul ala ca un arici ma latra din nou. Femeia il repede amenintandu-l cu un bat. Taci, ma! Despre el era vorba in biletul lui Stefanita. Deodata, din casa incep sa rasune acorduri stridente de tambal. Apoi, o voce smiorcaita lalaie inceputul unei manele. Ies in drum si pornesc spre cimitirul satului. Prin curti sau la porti, chipuri amortite ma iscodesc cu privirea.

Povestea unui pui de brad

L-am intalnit pe drum, aproape de biserica satului. Il cheama Dan Gherasimescu, are aproape 60 de ani si e unul din cei mai vestiti cioplitori in lemn din tara. S-a oferit sa ma ajute sa-l caut pe preot. Aici s-a nascut, aici a cioplit primul ciot de lemn. Avea vreo sase ani cand a gasit un pui de brad uscat in curtea cimitirului. L-a luat acasa si a inceput sa-l ciopleasca cu un briceag. Ce mai cearta a luat de la maica-sa! "Ce-ai facut, baiatule, ai luat bradutul de la mormantul copilului!" Atunci a aflat ca asa erau inmormantati copiii, ca li se agata de cruce un pui de brad intors cu varful spre pamant. Asta inseamna ca doar atat i-a fost dat copilului sa creasca si sa vietuiasca, precum puiul de brad, iar acum toata bucuria lui s-a dus in pamant, la fel cum varful bradutului sta aproape infipt in tarana de la capatul mormantului. Ce mai cosmar a visat in noaptea aia! Era intuneric si mergea prin padure, tinand in brate un pui de brad cand, deodata, a auzit un planset de copil. S-a intors sa vada ce e. A lasat putin privirea in jos si, din pamant, printre frunzele uscate, a vazut iesind o mana. O mana mica, tot de copil. A iesit brusc, s-a prins de bradutul din bratele lui si a tras de el pana i l-a smucit. Apoi a disparut din nou in pamant, printre frunzele moarte, cu tot cu bradut, iar plansul s-a stins usor, ca un ecou. A fost, poate, primul lui cosmar. Oricum, e primul de care isi aminteste. A doua zi, s-a trezit speriat rau. S-a imbracat degraba, a luat bradutul din curte si a rupt-o la fuga spre cimitir. Si cum se apropia el de gardul cimitirului, a auzit iar parca plansul ala din vis.Nu-si aminteste sa fi fost vreodata mai speriat ca atunci. Nici acum nu poate sa inteleaga cum de-a avut totusi curajul sa mearga mai departe, sa sara gardul si sa duca bradutul la locul lui, langa morminte. Asta se intampla acum cincizeci si ceva de ani. Intram pe poarta cimitirului. E acelasi cu cel din amintirile lui, doar ca acum e de vreo zece ori mai mare. Pe-aici trebuie sa fie. O luam pe o alee, printre cateva morminte ticsite de buruieni si cruci putrezite. Undeva, mai departe, in decorul cenusiu, un rosu strident iti fura privirea. Da, acolo e. Jerbe si flori proaspete stau gramada pe un maldar de pamant. De cruce sta legat un pui de brad cu varful in jos. Ciurea Stefan Andrei, nascut la 26.05.1995, decedat la 30.09.2007. Adica 12 ani, atat a trait. Omul imi explica din nou ce inseamna bradutul asta, ca a luat cu el in pamant toata bucuria si joaca copilariei. Apoi ofteaza si lasa privirea pierduta in jos, spre mormant. "Ce-ar putea sa fie in mintea si-n sufletul unui copil care s-a hotarat sa faca asa ceva?" Nu am curaj sa-i raspund. Nimeni pe lumea asta n-ar putea sa inteleaga. Pornim tacuti spre iesire si acolo, langa poarta, ne intalnim cu Vasile Ilina, preotul satului. Un baiat tanar, de vreo 30 de ani, cu un zambet mereu concesiv. Nu ezit, intru direct in subiect. Cum a fost posibil asa ceva? E poate singurul om care-ar putea da un raspuns. Intr-adevar, n-a stat prea mult pe ganduri, ca si cum de mult voia sa spuna cuiva toate astea. Ca gestul copilului e o palma grea pentru familie, dar si pentru noi, toti. Ca ne place, nu-i asa, sa trambitam despre drepturile copilului, democratie, libertate. Toate-s doar vorbe goale si-o nepasare criminala. Da, noi romanii ne-am pierdut parca simtamintele omenesti. Lasam batranii sa zaca pe strada, copiii sa cerseasca. Televiziunile ne arata atatea orori, incat ne-am obisnuit prea lesne cu ele. Baietelul asta, Stefan, s-a maturizat prea devreme, n-a mai avut rabdare sa fie copil. Si? A clatinat oare pe cineva nenorocirea asta? A tras cineva vreo invatatura? E ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Doar niste articole in ziare, cu-atata ne-am ales. Si alea tembele si agresive. Sa ne ajute bunul Dumnezeu, ca numai el ne mai poate ajuta sa iesim din marasmul asta. Atat a avut de spus preotul Ilina. Si-atat am avut de spus si eu.

Epilog

La plecare, mi-am adus aminte de legenda mesterului Dan, care a cazut cu aripile sale din sindrila de brad pe aceste meleaguri. Iar acum inteleg foarte bine de ce pentru oamenii de-aici, povestea asta, cu care altadata se mandreau, e astazi doar o vorba goala.