Povesti de dragoste prin scrisori
"Unde sunt acele femei, fericite ca au calcat fara cuta camasa barbatului?"
Draga doamna Sanziana Pop,
Va scriu sa va spun povestea mea. Sunt o femeie... frumoasa, se spune, deschisa si vesela, abila si curajoasa. Libera, dar constiincioasa si responsabila. Am crescut intr-o familie catolica, am invatat limbi straine, iar anii de balet din copilarie m-au disciplinat si mi-au educat simtul estetic. Am calatorit mult si am invatat mult. Am vrut de mica "sa ajung cineva", vorba bunicii. Dumnezeu a fost foarte bun cu mine. Cand am crescut, mi-a deschis multe drumuri. Am cunoscut culmile, dar si abisurile iubirii, pana la uitare de sine. O vreme am crezut, ca orice fata vrajita de mirajul rochiei de mireasa, ca un camin cald, un sot iubitor si un copil sau doi vor fi implinirea suprema pe lumea asta. Nu stiu cum e. Nu am ajuns sa ma casatoresc. Nici copii nu am inca, dar stiu ca mi-e tot mai greu sa fac acest pas. Desi stiu sa cos si sa calc, gatesc dumnezeieste, imi tratez regeste musafirii, iar ordinea si curatenia sunt nelipsite in casa mea, fac parte din generatia careia i s-a ivit sansa de a demonstra ceva pe plan profesional. Am treizeci si unu de ani, lucrez in relatii publice si imi place foarte mult ce fac. Ma pasioneaza si ma implineste. Dar nu-mi lasa timp pentru mine. Am un iubit de multi ani, dar relatia noastra... s-a transformat. Am devenit oarecum indisponibili afectiv. Ne-am instrainat. Fiecare avem sufletul in alta parte. As fi putut fi tot pentru acel barbat. Si umar, si ureche, si povata, si soata, si prietena, si iubita. Am luat indelung masura iubirii lui. Am invatat pe de rost ritmul inimii lui, stiu ce-l multumeste si ce-l intriga, ce-i trebuie. Frumos si liber, usor salbatic, acest barbat indelung dedulcit de mine s-a instrainat, absorbit de o profesie care il acapareaza complet. Care ii ofera putere si bani. Acuma sau niciodata! Am ajuns sa-l obosesc, sa-l plictisesc la telefon. Nu mai avea timp pentru nimicurile mele. Si-atunci, ca sa-l pot intelege si sa-l pot sprijini, m-am aruncat si eu in munca. Si mi-a placut. Si-am reusit. Si-acum... eu sunt cea care nu are timp sa fie blanda, sa-l asculte si sa fie tandra. Sunt ocupata non-stop. De parca lumea s-ar opri in loc daca as frana un pic.
De doi ani, locuim separat si ne vedem doar la sfarsit de saptamana. Amandoi avem profesii creative, care cer multa seriozitate si daruire. Si totodata, avem nevoie de spatiu, de intimitate. Nimic grav pana aici, s-ar putea spune. Sunt o multime de cupluri care aleg asa. Locuiesc separat sau chiar daca locuiesc impreuna ezita sa faca pasul catre familie, catre casatorie.
Dilemele sunt multe. La fel si pretentiile. Si provocarile. Devenim pe zi ce trece mai carcotasi, mai perfectionisti. Ne biciuim vointa si rezistenta fizica si intelectuala. Nu ne mai multumim cu putin. Avem rate la tot: la case, la mobila, la masini. Ne propunem teluri tot mai mari si mai indepartate. Vrem sa avem destine, cariere si vieti personale, exact asa cum am visat: perfecte. Pentru asta ne ingropam in birouri, muncim de crapam, iar seara, la culcare, in loc de rugaciune, ne facem in gand planul de bataie pentru a doua zi. Noaptea ne trezim tremurand, cu inima zvacnind in piept, panicati si bantuiti de cosmaruri. Nu mai avem timp pentru dragoste, pentru familie, pentru copii. Asta, pe noi, femeile, ne-ar scoate din circuit, pentru unul sau doi ani. Si nu ne putem permite asta acum, cand indelung asteptatul tren al reusitei profesionale suiera in gara. Nu mai punem iubirea mai presus de orice. Acum o negociem. Ca pe o afacere. Ne programam viata si pasii de urmat. De parca ar fi o strategie de razboi. Am devenit cu totii strategi, tacticieni. Teoretizam si analizam totul. Vorbim mult si traim putin. Totul se deruleaza pe repede inainte in vietile noastre. Pentru treburi casnice platim pe cineva si suntem fericiti ca s-au inventat cardurile de plata a facturilor prin Internet. Ne facem declaratii de dragoste prin sms si ne potolim dorul privind o fotografie. Suntem mereu in garda, de parca sentimentele ne-ar schilodi, ne-ar face mai slabi si mai vulnerabili, si nu mai frumosi... Unde sunt acele femei, fericite ca au calcat fara cuta camasa barbatului? Odata ce am apucat sa sorbim din cupa succesului, cand viata noastra ajunge sa se suprapuna perfect pe profesia aleasa, iar pasiunea pentru ceea ce facem e mai dulce decat parfumul de pe camasa iubitului, atunci echilibrul s-a rupt. Si nu exista cale de mijloc. Poate pentru unele femei pare scandalos ce spun, dar stiu sigur ca altele inteleg exact despre ce vorbesc.
Zilele trecute m-am trezit cu un gand: credinta cauta, speranta da aripi si iubirea gaseste. Eu inca sper ca iubirea va izbandi. Dumneavoastra ce ziceti?
Cu drag,
LUIZA
Ancheta "Formula AS"
De ce ne e teama sa spunem "DA"? (I)
Maia, manager de firma, 27 de ani
"Expresia: "pana moartea ne va desparti" nu mai are nici un sens"
Nici nu stiu daca ne e teama de casatorie sau, pur si simplu, am inceput sa gandim in termeni de eficienta si in ceea ce priveste viata personala. Cele mai multe cupluri aplica metoda "perioadei de proba". Locuim mai intai impreuna, testam viata de zi cu zi, potriviri, nepotriviri si nervi pe care ni-i facem reciproc, apoi, la un moment dat, daca vedem ca merge, eventual cand hotaram ca am vrea si un copil, ne casatorim (chiar daca asta nu mai aduce de fapt nici o noutate in cuplu, in afara de niste inele in plus pe degete). Si cred ca procedam asa, pentru ca in jurul nostru cuplurile se tot formeaza si apoi se desfac, o multime de casatorii sfarsesc in divort sau intr-o platitudine cotidiana ucigatoare. Statisticile pe tema amorului nu suna bine, romanele si filmele cu femei de 30 de ani, realizate, independente si singure, aduc averi, tocmai pentru ca sunt atat de multe cele care se regasesc si se consoleaza sau dispera la gandul ca fac parte dintr-o vasta comunitate. Ne e teama de casatorie fiindca nu mai credem in ea. Aproape totul in jur demonstreaza ca expresia "pana cand moartea ne va desparti" nu mai are nici un sens, iar iubirea absoluta, fara indoieli si fara rezerve, dureaza cam cat ceremonia din biserica...
Auzim asa de des ca "dragostea nu mai e ce-a fost", ca nu mai e ca pe vremea parintilor, cand casatoriile durau o viata. Dar cred ca e o falsa analiza: iubirile mor mai repede, si pentru ca nu mai suntem dispusi sa acceptam compromisuri. Tot mai multi oameni incep sa spuna: "Asta e, nu mai merge, ne vedem fiecare de viata lui". Suntem independenti financiar si ne permitem. Suntem mai cinici si mai pretentiosi. Avem mai mult curaj. Si sufletul zdreanta.
Dar este si un cerc vicios: pentru ca nu mai credem in casatorie si aproape ne-am resemnat cu ideea ca fericirea conjugala a apus, asta ne subrezeste cumva asteptarile inca de la inceput. Adica, pornim in viata cu un fel de certitudine amara, cu teama ca iubirea se va sfarsi la un moment dat ("iubirea trece repede, conteaza sa se transforme in respect si prietenie") si tocmai indoielile, spaimele acestea subtiaza temeliile unei relatii. Si am senzatia trista ca tocmai pentru ca eu nu mai cred in asta, imi anulez singura sansele ca povestea minunata a casatoriei implinite sa mi se intample. O solutie nu am, altfel as aplica-o... Pe de alta parte, nu cred ca lucrurile au fost vreodata perfecte: amanti si amante au fost dintotdeauna, drame din amor la fel. Cred ca diferenta e una singura: nu mai acceptam asa de usor sa ramanem casatoriti doar de ochii lumii. Divortam si o luam de la capat. Nu stiu daca e mai bine sau mai rau. Imi face insa bine sa vad, chiar daca foarte rar, batranei care merg tinandu-se de mana, dupa zeci de ani de viata petrecuti alaturi. Oricati bani sau succese profesionale ai avea, oricat de intensa ti-ar fi viata sociala, cred cu tarie ca daca nu ai familie nu ai de fapt nimic.
George, jurnalist, 25 de ani
"Daca voi intalni o fata care sa inteleaga nevoia de libertate in cuplu,
atunci poate ma voi gandi la verighete"
Mi-e teama sa ma casatoresc, pentru ca experienta mi-a aratat ca femeile devin extrem de posesive dupa ce intra in cuplu. Din sarmante si libere, asa cum le cunosti la inceput, devin niste mici monstri, dragalasi ce-i drept, care incep sa-ti faca ordine in viata. "Iti sta mai bine cu albastru, nu mai purta blugi largi, nu mai iesi cu prietenii aia ai tai, sunt neciopliti, nu stai destul cu mine, de ce fumezi, cine te-a sunat, cu cine stai de vorba pe messenger, de ce nu mi-ai vorbit niciodata de ea, nu ma mai iubesti ca la inceput, de ce nu esti mai tandru?" Si altele la fel, pe care intai le suporti cu stoicism, ca, deh, n-ai vrea s-o ranesti. Apoi o infrunti direct, sperand ca va intelege ca o relatie nu inseamna decat coabitarea inteligenta a doi oameni care se iubesc. Apoi, satul de crize si lacrimi, n-o mai infrunti, gandindu-te mai degraba la metode de esapare. Iti vezi prietenii pe ascuns, nu-i mai spui ca ai o noua colega la birou, o anunti ca pleci in delegatie si de fapt te duci la baut, fiindca simti ca nu mai suporti. Curand vine si ziua cand te simti claustrofobic. Nu mai suporti nimic. Nu mai vrei s-o vezi si nu intelegi cum s-a ajuns aici, cand de fapt o iubeai la nebunie. Nu mai suporti casa in care stati, patul. Nimic. Ai, brusc, senzatia ca viata e de rahat si ca, daca nu faci nimic, ai sa innebunesti. Asa ca o dai afara. Si apoi stai si-ti lingi ranile in singuratate. Plangand, desi esti barbat in toata firea, ca n-ai stiut sau n-ai putut sa faci sa fie altfel. Sunt impotriva casatoriei, pentru ca nimic nu ma mai convinge ca poate fi si altfel. Dar stiu ca daca voi intalni o fata care sa inteleaga nevoia fiecaruia de libertate in cuplu, care sa stie sa fie afectuoasa, fara sa sufoce, care sa stie sa ma sustina, fara sa ma cicaleasca, care sa nu vrea sa ma schimbe, ci sa ma iubeasca asa cum sunt, atunci poate am sa ma gandesc si la verighete.
Alex, profesor, 26 de ani
"Nu mai suntem dispusi la compromisuri"
Dragostea nu dureaza o vesnicie si nu a durat niciodata o vesnicie. A durat casnicia, pentru ca asa mergeau lucrurile. Chiar daca iubirea disparea, chiar daca femeia era batuta sau inselata sau insela ea insasi, relatia tinea de dragul copiilor, pentru ca "asa trebuia". Dar azi traim in secolul 21, suntem mai deschisi la minte decat pe vremuri. Avem personalitate si nu ne place sa ne fie ingradita. Nu mai acceptam sa ne casatoreasca parintii. Avem libertate de exprimare si manifestare si vrem sa ne fie respectate. Cand se intampla ca ceva sa nu mearga, nu mai suntem dispusi la compromisuri. Incercam sa reparam, sa o luam de la capat o data, de doua ori. Dar daca nu se poate, mai bine punem capat si trecem mai departe. In ce ma priveste, mi-e greu sa spun daca sunt sau nu adeptul casatoriei. Cred ca depinde foarte mult de varsta la care faci acest pas. Eu n-as putea sa o fac decat dupa o relatie de cativa ani, in care sa imi dau seama cum este cu adevarat persoana de langa mine. Uneori, s-ar putea ca nici acest interval sa nu fie suficient. Insa, chiar daca o sa ajung sa ma casatoresc, iar lucrurile o sa se schimbe pe parcurs si dragostea o sa fie inlocuita cu o banala obisnuinta, atunci pot spune ferm ca sunt adeptul divortului. Declaratiile de iubire neconditionata rostite pe banca din fata blocului, in primii ani de facultate, imi par acum tare puerile. Timpul te schimba, mediul te schimba, munca te schimba... Idealurile mi-au devenit altele si am alte pretentii de la mine si de la cei de langa mine...
Ancheta realizata de DIA RADU
Foto:PHOTOLAND STOCK