CAINI CARE AU FACUT ISTORIE

- Au strabatut mii de kilometri pentru a ajunge acasa, au salvat vieti omenesti, au luptat in razboaie si au fost medaliati, au fost in cosmos, au facut politica alaturi de celebrii lor stapani, au oferit dragoste, prietenie si loialitate. Fara a pune conditii, fara a sta pe ganduri. Pentru ei si pentru actele lor eroice, s-au ridicat, peste tot in lume, zeci de monumente -

Din antichitate si pana in zilele noastre, cainele a fost martor la unele dintre cele mai importante evenimente din istorie. Labutele lui au lasat amprente in amintirea oamenilor, fie ca vorbim despre Egiptul sau China antica, despre Primul Razboi Mondial sau despre perioada contemporana.

Laika - martirul cosmonaut

Numele Laika (in traducere libera "Ham-ham") este unul dintre cele mai populare ale secolului XX. Catelusa a parasit Pamantul pe data de 3 noiembrie 1957, imbarcata in naveta spatiala sovietica Sputnik II, si nu s-a mai intors niciodata. Atat ea, cat si alti cativa caini maidanezi, atent selectionati de pe strazile Moscovei, au fost propulsati in spatiu, pentru a testa efectele mediului cosmic asupra fiintelor vii. Satelitul Sputnik II era dotat cu apa, mancare si oxigen, dar nu a fost niciodata proiectat pentru a se intoarce pe Pamant. Astfel, catelusa Laika a fost de la bun inceput sacrificata; soarta ei fiind pecetluita in capsula navei Sputnik. Pentru acest zbor, Laika s-a antrenat luni in sir. Capsula navei avea doar 80 de centimetri, astfel ca bietul patruped trebuia sa se adapteze la o asemenea "inchisoare". Laika a fost tinuta succesiv in custi a caror marime era micsorata treptat. Acest antrenament, in ritm nemilos de accelerat, i-a provocat o deteriorare a starii generale de sanatate. De asemenea, ea trebuia sa se obisnuiasca si cu salopeta de cosmonaut, care era prinsa cu bretele de peretii interiori ai capsulei.
Si a sosit si ziua lansarii. Cu ghinion pentru Laika inca de la inceput, intrucat, datorita aparitiei unor probleme tehnice, Laika a trebuit sa petreaca trei zile in capsula, inainte de lansare. Potrivit declaratiilor ulterioare ale secretarului Academiei Sovietice de Stiinte, in timpul lansarii, bataile inimii cainelui au crescut ingrijorator de mult. Abia la trei ore dupa ridicarea de la sol starea catelusei a revenit la normal. La scurt timp, autoritatile sovietice au anuntat public: "E vie! Victorie!". O saptamana mai tarziu, Uniunea Sovietica a declarat ca Laika va fi eutanasiata, pentru ca animalul sa nu sufere. Multe tari din lume au numit-o atunci "martirul stiintei". Doar 40 de ani mai tarziu, dupa prabusirea Uniunii Sovietice, am aflat adevarul. Laika murise doar la cateva ore dupa lansare, din cauza socului si a caldurii insuportabile din interiorul capsulei. Oricine isi poate inchipui ca experienta pe care a trait-o in cosmos nu a fost cea mai fericita. Echipata intr-un costum greoi, legata de perete, hranita printr-un tub, catelusa Laika a murit cel mai probabil in suferinta. Totul pentru om. Si pentru stiinta. In cinstea ei, la Moscova s-a ridicat o statuie.

Malcik - paznicul de la metrou

Cand iesi din statia de metrou Mendeleev, din Moscova, vei intalni o statuie neobisnuita: un caine maidanez sculptat in bronz. Monumentul, intitulat "Compasiune", simbolizeaza respectul si mila pentru orice fiinta vie. Cainele imortalizat in bronz a fost victima cruzimii umane.
S-a intamplat in ajunul sarbatorilor de iarna, in 2001. O poveste aparent banala: un caine maidanez a fost ucis de o tanara. Pe strazile Moscovei, ca si pe cele ale oraselor din Romania, patruleaza sute de caini fara stapan. Multi dintre ei, dupa perioade lungi de infometare, se transforma in adevarate animale salbatice. Ataca in grupuri organizate, terorizand la propriu oamenii. Problema este delicata si controversata. Dar eroul povestii ce urmeaza a fost cu totul nevinovat.
Malcik era un caine bland, ce se pripasise langa statia de metrou din capitala rusa. Era foarte jovial, cu un farmec aparte si foarte devotat. A fost rapid "adoptat" de gardienii de la metrou si "inrolat" in randurile lor. De multe ori, facea servicii de paza si pentru doamnele din cartier, insotindu-le politicos, dupa caderea serii, catre casa. Nu era deloc agresiv, isi cunostea locul si isi indeplinea constiincios atributiile de serviciu: alunga de langa statie betivii, cersetorii si toti cainii maidanezi. Nu sarea niciodata la "cainii insotiti de stapan", doar scotea un latrat demn, semnalandu-si prezenta.
Timp de cinci ani, Malcik a trait la metrou o viata linistita si placuta. Pana intr-o seara de iarna, cand Iulia Romanov, o tanara de 22 de ani, impreuna cu cainele ei, un Bull Terrier fioros, se indrepta catre casa, prin fata statiei Mendeleev. Malcik dormea, lafaindu-se la locul lui, la cativa metri de paznicii metroului. Trecand pe langa el, tanara si-a asmutit, fara nici un motiv, cainele impotriva linistitului Malcik. Apoi a scos din poseta un cutit de bucatarie si l-a injunghiat. Fara mila. De sase ori. Malcik a murit cateva minute mai tarziu, in bratele unuia dintre paznici. La interogatoriul ce a urmat, Iulia Romanov a declarat cu un aer triumfator: "Mi-am aparat copilul (Bull Terrierul) de fiara aceea. Pentru el, fac moarte de om, ce conteaza o javra!". Ulterior, s-a descoperit ca tanara avea o lunga istorie de violente impotriva animalelor si fusese sub tratament psihiatric.
In 2007, Malcik s-a intors la locul lui, la metrou. Statuia sa in marime naturala strajuieste intrarea statiei Mendeleev, asa cum a facut Malcik, timp de cinci ani.

Sergentul american Stubby

Stubby a fost cel mai decorat caine al Primului Razboi Mondial si singurul din istorie care a fost avansat la gradul de sergent. In anul 1917, John Conroy, soldat in armata americana, a gasit intamplator, in campusul Universitatii Yale, un caine ce parea a fi din rasa Pit Bull. L-a luat din mila si l-a invatat sa marsaluiasca alaturi de ceilalti soldati si chiar sa salute in pozitie regulamentara de drepti. Cand unitatea lui Conroy a fost trimisa sa lupte in Franta, Stubby a fost strecurat clandestin de catre soldatii americani la bordul navei "SS Minnesota". Astfel, a ajuns sa serveasca infanteriei 102, Divizia de Yankei. A luptat in transeele din Franta, timp de 18 luni, si a participat la 4 ofensive militare si 17 batalii. In aprilie 1918, in timpul atacului de cucerire al unui oras din regiunea Lorraine, Stubby a fost ranit de o grenada aruncata de trupele germane in retragere. Dupa ce si-a revenit din convalescenta, curajosul caine s-a intors la lupta.
Stubby invatase sa detecteze gazele otravitoare si isi avertiza la timp unitatea de astfel de atacuri. Localiza cu usurinta orice soldat ranit si il tara pana la un adapost. Datorita auzului sau deosebit, detecta primul atacurile de artilerie cu obuze si-si alarma imediat "fratii de arme". El singur a reusit chiar sa prinda un spion german. Intr-o zi, statea de paza, ca de obicei, cand a auzit un zgomot suspect din spatele unor tufisuri. S-a dus vigilent sa investigheze zona si, intr-adevar, a gasit acolo un soldat ce nu parea sa fie de-al lui. Neamtul a luat-o la fuga si Stubby a inteles imediat cu cine are de-a face, l-a fugarit, l-a prins de pantaloni si l-a doborat. A inceput sa latre insistent catre camarazii sai, care au aparut in scurt timp. Cand au vazut neamtul capturat de Stubby, toti au inceput sa aplaude si sa-l aclame pe bravul caine. Asa a ajuns Stubby sergent in armata americana si a fost decorat cu peste 10 medalii. Singurul caine sergent din istorie. In memoria lui, s-a ridicat o statuie, iar pe placa sa funerara sta scris: "Cainele-erou al Primului Razboi Mondial, Sergentul Stubby".

Impreuna si dupa moarte

La jumatatea secolului al XIX-lea, John Gray, un gradinar, impreuna cu familia lui, a sosit in actuala capitala a Scotiei, in cautare de lucru. Vremea era cumplit de rece, pamantul inghetat, astfel ca slujbele legate de gradinarit nu prea erau disponibile. Totusi, la putin timp, el a reusit sa se angajeze in cadrul politiei orasului, ca jandarm de strada. Conditia principala era sa fie insotit de un caine, astfel ca John a cumparat un terrier si l-a numit Bobby. La vremea accea, Bobby era porecla pentru orice jandarm de strada. Timp de doi ani, cei doi au fost nedespartiti, patruland strazile si asigurand linistea orasului Edinburgh. Din nefericire, John Gray s-a imbolnavit de tuberculoza galopanta si in cateva luni a murit. El a fost inmormantat in cimitirul din curtea Bisericii Greyfriars.
In urmatorii 14 ani, Bobby a pazit cu sfintenie mormantul stapanului sau, fara sa se indeparteze decat pentru a manca. Asta se intampla o singura data pe zi, cand orologiul din turla bisericii batea ora 13. Atunci Bobby se ridica de pe mormant, isi scutura blana plouata, ninsa ori plina de praf si se indrepta in graba catre restaurantul din apropiere. Acolo obisnuise pe vremuri sa ia masa cu stapanul sau. Desi de-a lungul timpului restaurantul isi tot schimbase proprietarii, Bobby era servit in fiecare zi cu un castron de mancare. Ultimul proprietar care-l hranise pe caine facuse chiar un fel special de mancare, doar pentru Bobby. Castronul pe care sta inscriptionat "Cina lui Bobby" poate fi vazut, in zilele noastre, la Muzeul din Edinburgh.
Ingrijitorii cimitirului Greyfriars incercasera de mai multe ori sa-l goneasca pe bietul caine, dar, in final, s-au dat batuti in fata caracterului hotarat al lui Bobby. In 1867, la noua ani de la moartea lui John Gray, s-a dat o lege conform careia orice caine trebuia sa fie inregistrat de un stapan, altfel era omorat. Bobby se gasea intr-o situatie aparent fara iesire. Dar Sir William Chambers, primarul din Edinburgh, l-a salvat, platindu-i autorizatia de caine cu stapan si inregistrandu-l sub numele de "Greyfriars Bobby".
Locuitorii orasului l-au ingrijit pe credinciosul Bobby timp de 14 ani, cat a vegheat mormantul stapanului sau. Acolo a si murit, in 1872, si tot acolo a fost ingropat, iar peste cativa ani, la intrarea in cimitir, i s-a ridicat o statuie. Pe piatra funerara a cainelui sta scris: "Greyfriars Bobby - mort la 14 Ianuarie 1872, la varsta de 16 ani. Fie ca loialitatea si devotamentul lui sa fie o lectie pentru noi toti!".

Franklin Roosevelt si Fala

Fala este numele celui mai vestit caine de la Casa Alba. Terrierul scotian i-a stat alaturi presedintelui Franklin Roosevelt intre 1940 si 1945, cei doi fiind nedespartiti. Practic, Fala devenise parte din imaginea publica a Presedintelui. A fost martor, in 1941, la semnarea Cartei atlantice, dintre Roosevelt si Churchill, a fost in vizita la Presedintele Mexicului si a participat la Acordul secret de la Quebec, organizat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Fala primea cate un os in fiecare dimineata, adus pe tavita de argint cu care se servea micul dejun presedintilor. Primea si o cina consistenta, in fiecare seara. Dar, ca orice catel, in timpul zilei, cat stapanul era ocupat cu treburile politice, Fala cersea la intrarea in bucatarie. Era atat de simpatic catelusul negru terrier, incat toti angajatii il hraneau. Astfel ca in scurt timp sarmanul Fala s-a imbolnavit si a ajuns la spital. Descoperind ca toata lumea la Casa Alba ii oferea cu generozitate gustari, presedintele a emis un ordin intern sever: "Fala nu va primi nici macar o firimitura de la nimeni, decat de la Presedinte".
Terrierul Fala a ramas in istoria Americii prin discursul Presedintelui Roosevelt din campania electorala din 1944, numit si "Discursul Fala". In acelasi an, Fala si Roosevelt fusesera impreuna intr-o vacanta in insulele Aleutine, din preajma statului Alaska. Oponentii sai politici, republicanii, raspandisera zvonul ca Fala fusese uitat pe insula si ca presedintele cheltuise cateva milioane de dolari din banii contribuabililor pentru recuperarea pretiosului caine. Presedintele a raspuns printr-un discurs tinut in fata sindicalistilor republicani, aparandu-si terrierul: "Acesti lideri republicani nu s-au multumit cu atacurile asupra familiei mele, a mea, a sotiei si a baietilor. Nu, ei acum il vorbesc de rau si pe micutul meu caine, Fala. Eu si familia mea nu le-am luat-o in nume de rau, dar Fala, da. Fala este un caine scotish-terrier si sufletul lui de scotian nu a indurat o asemenea insulta. De cand a auzit acuzele, parca nu mai e acelasi. Am inghitit fel de fel de jigniri, insa acum nu mai pot indura. Am dreptul sa ma ridic si sa resping asemenea acuzatii calomnioase, in apararea dragului meu prieten!". Aceste cateva fraze au constituit momentul de varf al discursului, cotat a fi unul de succes, si care se pare ca l-a ajutat pe Roosevelt sa castige alegerile prezidentiale.
In 1945, presedintele Roosevelt a murit si Fala a asistat la ceremoniile de inmormantare, alaturi de intreaga familie. A trait apoi in compania doamnei Roosevelt, insa nu s-a readaptat niciodata la traiul monoton al vaduvei presedintelui. Isi astepta zilnic stapanul, la usa cabinetului in care acesta obisnuise sa-si petreaca dupa-amiezile, iar cand auzea sirenele politiei sarea, crezand ca s-a intors. Fala a murit sapte ani mai tarziu si a fost inmormantat alaturi de stapanul sau, in gradina de trandafiri de la Springwood, din New York. In Washington s-a ridicat o statuie care il infatiseaza pe Roosevelt alaturi de Fala, cel mai iubit animal de companie de la Casa Alba.