Un tramvai numit dorinta

Povesti de dragoste

Ca sa intelegeti de ce va scriu dumneavoastra, cititorilor celei mai dragi reviste a sufletului meu, trebuie mai intai sa imi ascultati marturisirea. Numai asa veti putea judeca intamplarile pe care le-am trait si veti putea, poate, sa-mi dati un sfat. De fapt, daca ma gandesc bine, in acest moment, dupa atatia ani de la acele evenimente, nici judecata si nici sfatul cuiva nu ma mai pot ajuta. Cel mult, pot sa cred ca experienta mea ar putea fi de folos cuiva, in sensul ca cineva care ar trai intamplari asemanatoare ar putea lua o decizie poate mai buna decat am luat eu.
Am sa incep cu momentul in care am ajuns, eu si sotul meu, la terminarea facultatii, in orasul in care locuiesc si acum - oras universitar, intins pe coline domoale, care renaste la fiecare inceput de toamna, odata cu intoarcerea studentilor din vacanta. Au trecut de atunci mai bine de patruzeci de ani, iar ultimii cincisprezece sunt martorii tacuti ai povestii pe care am trait-o.
Cand am coborat din trenul care ne aducea ca proaspeti absolventi, nu cunosteam pe nimeni in oras. N-aveam prieteni cu care sa petrecem serile libere, n-aveam pe nimeni caruia sa-i cerem ajutorul in caz de nevoie, dar, tineri fiind, am depasit toate greutatile inceputului, cu entuziasm, rabdare si naivitate. Au trecut cateva luni pana cand ne-am obisnuit cu colegii de serviciu, cu strazile si cartierul in care locuiam. Izolarea aceea de la inceput a fost de bun augur pentru noi. Nu eram doar tineri absolventi, eram si tineri casatoriti si faptul ca am trait primele noastre luni impreuna, departe de oricine care ne-ar fi putut deranja, ne-a ajutat pe amandoi sa ne cunoastem nestingheriti, liberi, sa ne obisnuim unul cu celalalt, sa descoperim acele secrete care ne-au tinut apoi intr-o relatie stransa, de mare prietenie, ce insotea ca o aureola dragostea noastra. Am trait primii ani de casnicie netulburati de griji mari, si legatura dintre noi s-a intarit odata cu nasterea primului copil, urmat, la un an, de al doilea. As vrea sa va fac sa intelegeti ca am avut o relatie foarte buna cu barbatul meu, ca ne-am respectat unul pe altul si ca nu ne-am abatut de la juramintele de fidelitate rostite in fata lui Dumnezeu. Timpul nostru se impartea intre obligatiile de la serviciu, gospodarie, care era modesta, dar bine chivernisita, si copiii pe care-i luam cu noi la plimbare, ori de cate ori aveam ragaz. La sfarsit de saptamana ne urcam cu totii in autobuzul care ne scotea la marginea orasului si porneam in drumetii, pe dealurile impadurite din apropiere. Acum, cand ma gandesc la trecut, cred ca acea perioada din viata noastra a fost cea mai fericita, ca un abur cald de paine proaspata.

Ucenicul

Parea ca toate se vor scurge linistit pana la adanci batraneti, ca-n povesti. Erau departe de noi furtunile aducatoare de suparare, dar, ca intr-un vis urat, lucrurile au luat o intorsatura pe care nimic nu o putea prevesti. Sa va spun: intr-una din zile, barbatul meu l-a invitat acasa pe un coleg de serviciu, mult mai tanar decat el, pe care trebuia sa-l instruiasca, sa-l initieze intr-un proiect la care lucrau impreuna. In timp, mi-am dat seama ca era un tanar cu mult bun simt, glumet, cu mult umor. Dar atunci cand l-am vazut pentru prima oara intrand in casa noastra, am avut un soc.Va repet, aveam o relatie foarte buna cu barbatul meu, eram casatoriti de multi ani si nu avusesem pana in acel moment nici un motiv de suparare si, totusi, atunci cand l-am vazut pe tanarul acela pentru prima oara, am simtit ca mi se taie picioarele, ca-mi pierd rasuflarea. Crezusem ca in ceea ce priveste sentimentele, viata sufleteasca, lucrurile erau aranjate pe un fagas sigur in viata mea, dar am gresit, pentru ca, va spun cu toata sinceritatea, m-am indragostit nebuneste de el. A fost ca un fulger care a trezit in mine lucruri pe care le crezusem inexistente. Un fulger care a trasat clar alte limite ale vietii mele, care a despartit ceea ce traisem pana atunci de ceea ce urma sa traiesc sau de ceea ce credeam eu ca era normal si firesc sa mi se intample la varsta pe care o aveam. "Ucenicul", pe care barbatul meu il instruia si-l chema la noi de doua, trei ori pe saptamana, a continuat sa ne viziteze luni de-a randul. M-a tulburat mai mult decat imi puteam imagina, mult mai mult decat as fi accceptat eu pana in momentul in care l-am cunoscut si mult mai mult decat era normal pentru o femeie care traia intr-o familie echilibrata si fericita. Devenise o obsesie si nu puteam accepta ca va trebui sa pastrez la nesfarsit secretul tulburarii care pusese stapanire pe mine, din momentul in care l-am vazut. Nu era in aceasta tulburare nevoia unei apropieri fizice intre mine si acel tanar. Cel putin asa au fost lucrurile, atunci, la inceput. Era altceva, mult mai periculos: descoperisem in el un suflet pereche, descoperisem asemanari, afinitati, potriviri in vorbe, judecati, comentarii pe care nu le intalnisem pana la el. Chiar daca am stat putin de vorba, eram convinsa ca mintile noastre, gandurile, reactiile, se potriveau perfect. De asta imi era frica, pentru ca am inteles imediat ca pericolul vine tocmai din aceasta potrivire pe care am intuit-o inca de la primele conversatii. Din spaima mea ca imi doream sa impartasesc cu el timpul pe care-l traiam.

Torentul

La cateva zile de la acea prima intalnire, care s-a desfasurat in tonul unui protocol civilizat, fara efuziuni prea mari si fara alte exagerari, m-am uitat cu mai mare atentie in oglinda si am descoperit cu stupoare primele fire albe de par. Atat de mult ma tulbura prezenta lui, atat de mult m-am gandit la el, incat am inceput sa incaruntesc. Va rog sa ma credeti ca in nici un moment din timpul acelei prime intalniri si nici in cele care au urmat, nimic din comportamentul meu sau al lui nu a fost deplasat. Nici un gest nu a trecut de bariera bunei cuviinte, nici o vorba nu a tradat tulburarea in care traiam. Mi se parea nedrept sa fiu pusa la incercare in acest fel, nu stiu de cine si de ce, atata timp cat relatia cu barbatul meu era una foarte buna. Ma zbuciumam zilnic, gandindu-ma ca poate nu sunt normala, ca ceva nu este in regula cu mine, daca atata vreme cat imi iubeam barbatul, ma puteam indragosti de un tanar ce-mi putea fi copil. Nu era dragostea asezata, sigura, datatoare de certitudini si putere, pe care o traiam de la inceput langa barbatul meu. Era altceva, mult mai salbatic si mult mai imprevizibil. Simteam ca drumul vietii mele a fost intersectat de un torent pe care nu aveam cum sa-l controlez, pentru ca nu stiam si pentru ca ma opuneam lui din toate puterile, chinuindu-ma zilnic sa ma comport normal, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat in sufletul meu. Ca si cum n-ar fi existat urmele furtunii devastatoare care ma incerca si pe care le ascundeam cum puteam de cei de langa mine.
Va povestesc aceste lucruri acum, dupa atatia ani, cu detasarea pe care mi-a dat-o tocmai trecerea vremii, dar nu doresc nimanui sa traiasca calvarul prin care a trebuit sa trec atunci.
N-am fost o femeie usuratica, am pus intotdeauna mai presus de orice valorile cinstei, omeniei, adevarului. Mi-am iubit familia si am luptat pentru a crea o atmosfera in care copiii sa creasca impliniti. Nu-mi puteam permite sa distrug printr-un gest necugetat echilibrul care a facut din ei oameni deosebiti, cu rezultate profesionale ravnite de altii. Ce-mi ramanea, daca incalcam legatura dintre mine si ei?
Si totusi, intr-o dimineata, am staruit mai mult in fata oglinzii, am pus mai multa culoare in obraji, am potrivit mai atent esarfa peste taiorul tomnatic si am iesit in oras, cu gandul sa-l intalnesc pe ucenic, asa ii spuneam eu, si sa-i marturisesc tulburarea in care traiam. Credeam ca, odata rostite, incertitudinile dintre noi se vor lamuri. Credeam ca daca aveam puterea sa-i spun ce se intampla cu mine, voi scapa de chinul presupunerilor si al aproximarilor.
De-abia in tramvaiul care ma ducea spre locul in care urma sa-l intalnesc, am inceput sa ma trezesc din ameteala care parca ma cuprinsese in ultima vreme. Ce faceam? Unde ma duceam? Ce urma sa-i destainuiesc eu acelui tanar, cu care nu schimbasem pana atunci decat fraze politicoase? Mi-am aranjat cu atentie parul, mi-am strans esarfa la gat si mi-am incheiat strans haina, pentru ca brusc mi se facuse frig. Am ramas lipita de scaunul pe care sedeam, nu am coborat in statia in care imi dadusem intalnire cu el, nu am coborat nici in urmatoarea, am facut intreg traseul tramvaiului si am ramas pe acelasi scaun si la al doilea traseu, sub privirile mirate ale vatmanului, care s-a oprit la capat de linie. Am inteles in calatoria aceea, care parca nu se mai sfarsea, ca in drumurile vietilor noastre se ivesc multe statii, multe locuri in care ai putea sa te opresti, sa te bucuri de iarba verde, de o floare, de un chip, de o vorba spusa de cineva, dar ca fiecare oprire te face sa pierzi din vedere altceva, sa amani, sa intarzii intr-un loc in care, sigur, esti asteptat. Si-am mai inteles ca, daca ai pornit pe un drum, e bine sa nu te lasi furat de bucurii egoiste, care nu te lasa sa mergi pana la capatul lui.
M-am intors acasa dupa cateva ceasuri, dupa cateva ture facute cu tramvaiul prin tot orasul, cu bucuria regasirii raiului pierdut. M-am intors acasa ca la un liman mult visat. M-am intors cu bucuria ca am avut puterea sa fiu inteleapta. Dar m-am intors, in acelasi timp, cu o lumina secreta pe chip, cu o bucurie straina de mine, cu o duiosie suava, pe care o simteam cand ma gandeam ca inima mea n-a obosit, ca a fost capabila sa mai infloreasca o data, in plina iarna. Si bucuria aceea o mai am si acum, e bucuria ca am putut sa supravietuiesc frigului care s-a lasat apoi, pentru o vreme, ca am renascut mai puternica dupa aceasta intamplare si ca pot sa va spun povestea aceasta ca pe o eliberare, fara pacat si fara prihana sufleteasca.
De fiecare data cand imi aduc aminte de intamplarile acestea pe care vi le-am povestit, ma imbrac frumos, ma urc intr-un tramvai si ma plimb din nou prin oras. Par acum o bunicuta care se indreapta spre aniversarea nepotilor ei. Dar numai eu stiu cata splendoare este in ceea ce visez cat dureaza drumul. Ceea ce v-am povestit nu sunt fanteziile unei femei lipsite de discernamant, nu sunt inchipuirile unei minti bolnave. Repet: mi-am iubit familia, nu mi-am tradat promisiunile fata de ai mei, dar am inteles ca uneori viata iti scoate in cale si intamplari neobisnuite, in fata carora esti doar tu singur, si ca aceste intamplari iti sunt puse in fata tocmai pentru a te face sa te cunosti mai bine, pentru a te lasa sa visezi si pentru a te invata sa cobori in statia potrivita. Sau poate doar pentru a te ajuta sa infloresti atunci cand crezi ca in jurul tau nu este decat rutina, oboseala, plictiseala, desert si uscaciune.
Desi l-am mai vazut de multe ori dupa aceea, nu i-am spus niciodata acelui tanar cat am fost de tulburata de intalnirea cu el. Credeti ca am gresit?

ELA