Veselul Alecsandri şi tristele sale iubiri

Poveşti de dragoste ale literaturii române

Distins şi elegant, totdeauna "la patru ace", în redingota lui neagră, cu lavalieră la gât, ai fi zis că descinde din­tr-o veche familie de nobili occidentali. Plecat în Franţa, la studii, după moda vremurilor de atunci, la întoar­cerea în ţară, tânărul poet Vasile Alecsandri era mai rafinat şi mai sigur pe sine, un veritabil eu­ro­pean. Uşor cărunt şi cu început de calviţie, com­­pensa prin nobleţe, prin tinereţea spiritului şi printr-un entuziasm contagios. Iar inima - inimă de poet! - era gata-gata să se în­fier­bânte, de cum apă­rea vreo graţie femi­nină prin preajmă. În ciuda ima­ginii sale îmbătrâ­nite, din manualele noastre, Alec­sandri a fost un june prim toată viaţa. A trăit şi a iu­bit intens, cu aceeaşi ardoare ex­clamativă, în ciuda destinului, care i-a scos şi multă suferinţă în drum.

Dridri şi trandafirul Marechal Nil

"Când apărea pe scenă, frumoasă şi cos­tumată cu gust, de o graţie desăvârşită, de o drăgălăşenie fără seamăn, era atâta entuziasm în sală, atâta frene­zie de aplau­ze, atâtea ovaţiuni şi strigăte de bravo, care ţineau minute întregi, că tot publicul părea exaltat. După fiecare scenă, aplauzele reînce­peau zgomo­toa­se şi nesfârşite, după fiecare act, lungi ovaţiuni, flori cu gră­ma­da, valeţi de-ai tea­trului ce-i duceau pe tave prezenturi de preţ... Fermecase tot Parisul... Pentru un tânăr de talia şi modestia mea de ave­re, ar fi fost curată nebunie a mă gândi s-o cunosc şi să-i cer prie­tenia... Într-o seară, câţiva studenţi care făceau coadă la casa de bilete o zăriseră sosind la teatru şi-i opriseră cupeul galben cu calul alb ca să o ovaţioneze. Amestecându-mă şi eu printre ei şi apropiin­du-mă de uşa cupeului, îi aruncai prin gea­mul deschis un trandafir Ma­rechal Nil, pe care mi-l pusese la butonie­ră gazda mea. Apoi, intrat în sală, mai fericit ca oricând, care îmi fu mirarea neaştep­tată când, peste jumă­tate de oră, văzui pe Dridri ie­şind pe scenă în rolul ei de fată eva­porată, cu tran­dafirul meu pe piept? Surpriza aceas­ta mă aruncă deodată în al nouălea cer. Toată noap­tea n-am închis ochii, ca prins de friguri. În schimb, am scris un imn regal, închinat ei, pe care a doua zi, nici mai mult, nici mai puţin, i l-am lăsat în plic acasă şi la care, altă minune şi mai neaşteptată, avui un răspuns de aprobare chiar în seara aceea. «Îmi plac versurile dumneavoastră, continuaţi», scria ea pe o mare car­te de vizită cu antetul: «Totul sau nimic!». Ce-mi cerea ea, versuri, era singurul dar de care puteam fi prodig. Am continuat şi, după două sau trei bucăţi mai înfierbântate, fui invitat la dânsa acasă. Ea era abia de 19 ani, «l'enfant divin», copilul dumneze­iesc, cum am numit-o, de un natural şi de o frumu­seţe mai uimitoare... Văzând-o înaintea mea, îmi ve­nea să mă pipăi ca să mă încredinţez dacă sunt eu...".

Nostalgii pariziene

După revoluţia din 1848, la care a participat cu înfierbântare, în 1885, când e numit ministru pleni­potenţiar la Paris, post pe care îl acceptă numai şi numai la rugăminţile Regelui Carol, Vasile Alec­sandri e trecut bine de 60 de ani. Lasă cu greu tabie­turile şi liniştea conacului de la Mirceşti: depăşise şi vârsta teribilismelor revoluţionare, şi vârsta orgo­liilor funcţiunilor publice. E tot mai cufundat în scris, ceaţa lăptoasă a nostalgiei coborâse uşor, uşor, peste toamna vieţii poetului. Cine ştie, poate şi de-asta îi venise atât de greu să se întoarcă la Paris... Căci nu e colţ de stradă, nu e bancă în parc, nu e pod peste Sena care să nu-i trezească amintirile cele mai vii din anii tinereţii. Iată, până şi trandafirii aceştia galbeni, de pe masa frumos pregătită în seara asta de soţia lui, Paulina, pentru colegii de le­gaţie, până şi trandafirii aceştia îl duc cu gândul de­parte, departe, în trecut. Ora mesei se scurge greu, de-abia dacă poate gusta ceva. Aşteaptă ca Paulina să strângă masa şi-apoi îl cheamă deoparte, în salon, pe Nicu, tânărul secretar al legaţiei şi bu­nul său confident. Ia cu el trandafirii, îi miroase îndelung şi-i pune pe gheridonul de lângă fotoliu, în care se aşeză încet, preţios, ri­dicându-şi poalele re­din­gotei.
- Ai băgat de seamă cât e de special mirosul trandafirilor Marechal Nil? E în ei o lume întreagă... O­rient şi Occident... Poa­te şi pentru că sunt legaţi de ti­ne­reţea mea...
"În rară memo­rie tine­re­ţea a trăit mai încântată ca în a lui Alecsandri! O sin­gură aluzie ce făcea cineva la trecut, auto­mat îl deştepta, îl a­de­me­nea...", îşi amin­teşte Nicolae Pe­traş­cu, în evocările anilor de la Paris, în care avu­sese plăcerea să asculte cele mai in­time poveşti din viaţa prietenului Alec­san­­dri. De cum îl văzuse pe poet cu ochii fixaţi pe trandafiri, ştia că urmează o nouă des­tăinuire! Şi iată-l acum în salon, de­parte de urechea încă geloa­să, după atâţia ani, a Paulinei, ascultând încă una dintre savuroasele, dar, vai!, atât de adesea, dra­ma­ticele poveşti de tinereţe ale ma­relui poet...
"Trandafirii aceştia Marechal Nil îmi aduc a­min­te de Dridri, artista de la Théâtre des Varié­tés", suspină Alecsandri, oftând. "Bunătatea ei, dragos­tea de poezie, spiritul şi veselia ei erau nemărgi­nite... Câte zile frumoase pe­tre­cute cu dânsa şi câte lucruri nosti­me şi inci­dente, uneori tragi-comice, cu cei ce o urmăreau după repre­zen­taţii până aca­­să! O florărie de pe Bu­levardul italienilor îi trimise luni în­tregi, din ordinul unui lord englez ce nu-şi da decât o singură literă din nume, în fiecare dimi­neaţă, la nouă ore precis, câte un buchet alcătuit din cele mai fru­moase flori ale zilei...".
După doar un an de idilă, însă, tânărul Alec­sandri este chemat acasă de către tatăl său. Lucrurile se schim­baseră în ţară, Moldova avea nevoie de el! De la Paris, Dridri îl imploră să se întoarcă, nu poate trăi fără el! Dar A­lec­sandri nu putea nici chip să-i poată ieşi din vorbă tatălui său! Amână să-i răspundă ac­tri­ţei, până când, disperată, minunea de Dridri cade în bra­ţe­le englezului bogat care-i făcea curte de atâta amar de vreme, şi ajunge la Londra. "O! Pen­tru ce destinul ne face să gustăm încântă­toarele fe­riciri depline, dacă este ca mai târziu să le pierdem pentru totdeauna? Pentru ce te-am întâl­nit eu pe tine în viaţa mea, dacă nu mi-a fost permis să mor înainte de-a cunoaşte amarul despărţirii?", îi scrie Dridri. Tulburat, Alecsandri fuge la Paris cu prima ocazie. De cum ajunge în oraş, fuge la prima cunoş­tinţă comună să afle veşti. Dar răspunsul e cutre­mu­rător: la puţine zile după ce-i scrisese ulti­ma scri­soare, Dridri fugise din Londra şi revenise la Pa­ris, unde avea să moară peste alte câteva zile, sin­gură, visând, în agonia bolii, la revederea cu tâ­nărul poet român care-i sculptase în versuri nemu­ritoare o statuie de veritabilă regină...
"Sub o cruce tristă/ Tânăra artistă/ Odihneşte-acuma singură-n mormânt/ Singură, tăcută/ De-a pururi pierdută/ Într-un colţ din lume/ Sub negrul pământ...", scrie poetul impresionat de mormântul plin de florile miilor de admira­tori ai frumoa­sei Dridri. "Parcă e un bles­tem!", îi scrie, din Italia, Nicolae Băl­cescu, prieten drag al lui Vasile Alec­san­dri, când află noua dramă din viaţa graţiosului poet moldav. Fusese el în­suşi, cu doar câţiva ani înainte, martor nemij­locit al unei alte minunate po­veşti cu final tragic din viaţa lui Alecsandri...

"Iubesc şi sunt iubit!"

Bălcescu şi Alecsandri se cunoscuseră în anii 1840, la faimoasele serate ţinute la co­nacul de la Mânjina, de către Costache Ne­gri, sufletul viitorului grup de revoluţionari din Moldova şi Ţara Româ­nească. Aici ve­neau Kogălniceanu, Negruzzi, Rolla, Alecu Russo, Ion Ghica sau Filipescu, aici aveau loc petre­ceri de pomină, cu hore vesele, ju­cate de ţărani şi ţărance, mână în mână cu boierii şi cu damele din saloanele celor două capitale româ­neşti. Aici, Alec­sandri dănţuieşte pentru prima oară cu distinsa Elena, sora "fratelui" Cos­ta­che Negri. Versurile scri­se în prima noapte de îndră­gostitul bard nu lasă nici urmă de îndoială că Alec­sandri îşi găsise adevărata muză! "Elena, un drăcu­şor plin de duh, încântător, ironic, inimă de înger, închipuire arză­toare şi nobilă. Pare a avea plăcere să stea de vor­bă cu mine şi să-mi asculte entusias­mul pentru Vene­ţia, Roma, Florenţa... La jocurile de societate sunt osândit să improvizez versuri în cinstea ei. Îi recit din memorie un poem de-ale mele, ea replică prin strofa următoare, căci ştia pe de rost întreaga mea poezie!".
Elena Negri, foarte talentată, şi ea, era una dintre primele admiratoare ale versurilor scrise în româ­neşte de tânărul Alecsandri. Îi ştia toate poemele şi le recomanda, ca şi piesele de teatru, pretutindeni pe unde o duceau paşii, în înalta societate ieşeană. În 1845, când se revăd la Mânjina, Elena e femeie liberă, proaspăt divorţată. Alecsandri celebrează reîn­tâlnirea cu muza sa prin versuri de neuitat: "Ve­niţi, năluciri scumpe, dorinţi, visuri măreţe/ Ca pă­sări călătoare la cuibul înflorit/ Veniţi de'ngânaţi vesel a mele tinereţe/ Căci steaua fericirii în ochi-mi au lucit.../ Iubesc şi sunt iubit". Fiică a unei boieroaice renumită în toată Moldova pentru fru­mu­seţea ei răpitoare şi soră lui Costache, Elena Negri ridica saloanele ieşene în picioare când îşi făcea apariţia, mereu elegantă, sigură pe ea şi pe gusturile ei. Un portret din anul când s-a cunoscut cu Alecsandri ne-o înfăţişează cu zulufi scurţi, după moda timpului, cu două cărări în mijloc, pieptă­nătura "en-coeur", păr negru, mătăsos, şi ochi mari, mângâioşi şi negri. Elena şi Vasile Alecsandri se făgăduiesc unul celuilalt din prima zi! Elena îl ia la întinsa ei moşie de la Blânzi, unde petrec zile minu­nate, în desfătarea muzicii, a poeziei şi-a lecturilor. În serile de primăvară, ies pe cai şi se plimbă, lă­sând frâiele pe coa­me până noap­tea târziu, pre­lun­gind până spre zori plăcerea acelor cea­suri.

Toamnă la Veneţia

"Poezia aceea, cu «iubesc şi sunt iubit», am scris-o chiar acolo, la Blânzi, afară, într-o gră­dină de argint, sub un măr cu flori tran­dafirii ce-mi presărau umerii... Trecusem de la viaţa de conţopist de la Iaşi la raiul de la Blânzi, cu dimineţi cu un aer plăcut şi cu o lumină neîn­chipuit de dulce. E mult de-atunci şi parcă a fost ieri... Lumea se schim­bă, dar în mintea mea ea parcă stă. Văd Blânzii de a­tunci, cu tot ce era acolo: liniştea şi pacea aceea, intimitatea na­tu­rii de la ţară, leagănul de lângă poarta curţii învârtindu-se încărcat de perechi tinere chiu­ind, horile mari de ală­turea şi, pe deasu­pra tuturor, minunea ce­reas­că de lângă mine, cu zâmbetu-i care era o lume întreagă de fericiri...".
Dar liniştea nu are prea mult răgaz cu cei doi iubiţi de la Blânzi. Elena trebuie să plece numai­decât în Italia, într-un loc cu climă caldă, pentru a-şi trata boala de plămâni de care suferea de un timp. Pleacă în mai, spre Veneţia, iar Alecsandri renunţă la toate res­ponsabi­lită­ţile sale din ţară şi, în septem­brie, e lângă ea! Destinul îi rupsese din raiul de la Blânzi, dar tot destinul le îngăduise revederea în cel mai romantic decor, cel mai potrivit pentru iubirea lor, în Veneţia, despre care poe­tul îi povestise cu atâta patimă, mai demult, la Mânjina. "Fe­riciţi cei ce iubesc! Şi mai fericiţi cei ce se as­cund de lume şi pot să adauge, ca noi, la far­mecul amorului lor, pe acela al Vene­ţiei!".
"Ninita", cum o alintă poetul, e instalată într-una dintre camerele somptuosului Palazzo Benzon. Puşi pe şotii, cât e ziua de lungă, cei doi amorezi îşi trec pe uşa căsuţei de corespondenţă "Doamna şi dom­nul Alecsandri". De altfel, îşi propun să se căsăto­rească de îndată ce revin în ţară! Se şi pun pe făcut planuri, râd cu lacrimi, fabulând despre cum să-i aşeze pe la mese pe orgolioşii lor prieteni din lumea politică şi literară. Dar, mai presus de planuri, mai presus de viitor, trăiesc clipa! Sunt departe de ochii indiscreţi din Moldova, sunt liberi, doar ei doi, plim­bându-se înlănţuiţi prin Piaţa San Marco, sunt liberi, doar ei şi-un gondolier cu capul în nori, ce le cântă canţonete vechi, sub clar de lună, în timp ce-i poartă pe canale secrete, doar de el ştiute.
"Aici începe cu adevărat vieaţa noastră în doi, fără piedici, fără griji, absorbiţi cu totul de ferici­rea noastră, de nebuniile noastre copilăreşti. Toate visările pe care le pot simţi două imaginaţii arden­te, toate marile aventuri pe care le pot încerca două suflete, toată încântarea ce o pot cunoaşte două inimi strâns legate la vârsta impresiilor celor mai vii le-am încercat, le-am simţit, le-am cunoscut în timpul minunatelor noastre plimbări în gondolă prin lagune. Şederea noastră de două luni la Vene­ţia valorează cât o viaţă întreagă de fericire, căci vi­sul cel mai frumos al tinereţii noastre, speranţele cele mai luminoase ale dragostei noastre s-au rea­li­zat zi cu zi, oră cu oră", scrie poetul în jurnalul său.
"Ne-am obişnuit atât de mult cu acest frumos colţişor, unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, că ne întristăm numai la gândul de a-l părăsi. Aici este canapeaua pe care, seara, făceam partidele noas­tre vesele de domino şi micile supeuri pe la cea­surile după miezul nopţii. Colo, biroul în jurul căruia ne-am fugărit de atâtea ori, ca nişte copii, râzând în hohote. Dincolo, cele două balconaşe ale noastre, în care am admirat Palatul Foscari, lumi­nat de cele din urmă raze ale soarelui şi mişcarea gondolelor lunecând spre mal".
Doar două luni pot sta tinerii iubiţi la Veneţia. Venirea iernii îi alungă spre sud, spre Palermo, în fieful bunului lor prieten Nicolae Bălcescu, care le şi aranjează şederea la Vila Delfina. Inspirat de pre­zenţa Elenei şi de prietenia cu Bălcescu, Alecsandri se aşterne la scris pe terasa plină de mandarini. Seara, în timp ce cei doi prieteni îşi citesc creaţiile de peste zi, Vezuviul sca­pără stele de foc în fundal... Trei luni trec pe nebănuite, până când sunt treziţi din reverie de boala Elenei care se agravează. A­proape că uitaseră de ea, în lunile acestea de intensă fericire... Aler­tat, Costache Negri le porneşte în cale, să-i aştepte la Constati­no­pole. Cu lacrimi în ochi, "fratele" Bălcescu se desparte în port de tână­rul cu­plu. Familia hotă­râ­se că Elena tre­buia adusă de ur­genţă în ţară! Dar nobila mol­doveancă nu mai ajun­ge să-şi vadă Mol­dova, nu mai ajunge nici să-şi vadă fratele: la ca­pătul unei nopţi de chin, "Ni­nita" se stinge rapid, în braţele lui Vasile Alec­sandri, pe când vaporul suna intrarea în Cornul de Aur...
"Iubita noastră Elena Negri e înmormântată în ograda bisericii greceşti din Pera. Mormântu-i e acoperit cu o lespede simplă, de marmură. Când vei merge la Stambul să vizitezi acel mormânt, care cuprinde cea mai scumpă şi cea mai bogată parte a vieţii mele, să depui câteva flori din partea mea...", îi scrie din Moldova, cu inima sfâşiată de durere, Vasile Alecsandri, lui Nicolae Bălcescu.

"Mărgărita": lacrimi şi versuri

Loviturile vieţii îl rănesc, dar nu-l do­boa­ră pe Vasile Alecsandri. Se întoarce şi el, grav bolnav, de la Istanbul, după pier­derea Ele­nei. Luni întregi îşi caută de să­nă­tate prin sanatorii. Şi odată cu timpul, i se înzdră­ve­neşte şi inima, mereu în cău­tare de noi iubiri şi suspine.
Poţi urmări povestea vieţii sentimen­tale a lui Va­sile Alecsandri doar citin­du-i, în ordinea scrierii, ci­clurile de poezii. Aşa afli uşor că după Elena, după Dridri, apa­re, la un moment dat, o oarecare Mărgă­rita. Poeziile din "Mărgărită­rele", nuvela "Mărgărita" şi legenda "Mă­rioara Flori­oara" o au în prim-plan pe această tânără, a cărei identitate Alecsandri alege, cu no­bleţea unui gen­tleman, să o ascundă sub un pseu­donim. Întâlni­rea sa cu Mărgărita e o poveste în sine: Vasile Alec­sandri se în­torcea dintr-o misiune când, rătăcind drumul, pe o ploaie inferna­lă, de la Mihăileni spre Iaşi, se tre­zeşte, la lăsa­rea serii, pe mo­şia unei mari boieroai­ce. E primit cu multă căl­dură de boieroaică şi de fiica ei, superba "Măr­gă­rita", colegă de pen­sion cu sora lui Alecsandri. Ur­mea­ză o seară minu­nată, cu mu­zică în surdină, la pian, cu poveşti pari­ziene, cu dez­bateri aprinse despre litera­tu­ra fran­ceză. Inspirat de fiica gazdei, poetul lasă o impresie deosebită. La ora culcării, târziu în noapte, toată lumea ar mai fi stat să con­tinue poveştile... "Ah, ce impresie extra­or­dinară mi-a făcut gingăşia şi distincţia Mărgă­ri­tei atunci! Când mă retrăsei în camera mea, la mie­zul nopţii, parcă nu călcam pe pământ. Mi se părea că zbu­ram! Mă aşezai într-un fotoliu şi mă între­bam ce misterioasă întâm­plare m-a dus să rătăcesc şi să ajung acolo? Cum au putut să se atragă atât de tare sufle­tele noastre, ca să se poată întâlni atunci?".
Târziu, dimineaţa, când se trezeşte înaltul oas­pete, toate împrejurimile moşiei sunt acoperite sub zăpadă albă, reavănă. Peste noapte, venise iarna! Poetul e tratat cu ceaiuri calde şi cu bunătăţuri mol­do­veneşti, apoi e invitat la o plimbare cu sania, prin feeria primei zile de iarnă. Dar scur­ta ieşire a lui Alec­sandri în natură, alături de cele două boie­roai­ce, e plină de peripeţii. O hai­tă de lupi hulpavi se năpusteşte asupra saniei. Noroc că tânărul re­voluţionar de la '48 e dedat cu armele de foc. Des­­carcă pe loc un revolver, iar lupii fug, spe­riaţi, în pădure. Aura de salva­tor îi vine de mi­nu­ne junelui de la Mirceşti, care schimbă ochea­de dulci cu Măr­gărita. La pleca­re, stăpâna mo­şiei îl sărută cu drag, iar Mărgă­rita îi întinde mâna, pe care poetul o strân­ge a promisiune de curân­dă revedere. Cei doi se văd la Iaşi, se iu­besc cu patimă, iar Alecsandri o cere în căsă­torie. Numai că planurile familiei sunt cu totul altele. Un nobil mai înstărit decât poetul paşop­tist avea bună trecere la familia Mărgăritei. În zadar încearcă fata să stea de-a curmezişul des­ti­nului! Fusese deja promisă. Zdrobit de durere, Vasile Alec­sandri e obligat să asiste la nuntă, căci eticheta nu-i permitea să refu­ze invitaţia pri­mită de la mama miresei, o boie­roaică de rang.
"Întors acasă, am plâns tot restul nop­ţii, în­spre ziuă i-am scris versuri cu lacrimile pe obraz", îi mărturiseşte Alecsan­dri lui Nicolae Petraş­cu, secretarul său de la Ambasadă. O nouă seară de toamnă plină de destăinuiri de-abia ce în­cepuse în cabi­netul poe­tului de la Pa­ris... Alec­­sandri face o pauză, îşi pre­găteşte pe­dant o ţiga­re, apoi cade din nou pe gânduri. "Emi­nes­cu mă nu­meşte «vese­lul Alec­sandri». Dacă, într-ade­văr, am fost senin în faţa lumii e nu­mai şi numai da­torită putin­ţei mele de a în­dura, de a suferi în tăce­re", spune, nostalgic, Alec­sandri.

*

După mai multe eşe­curi sentimentale, Alec­san­dri se căsă­to­reşte cu tânăra Pau­lina Luca­şie­vici, fostă... hangiţă la Târgul Frumos. "Tare îmi vine s-o fur şi s-o duc la Mirceşti", ar fi spus Alec­san­dri prima oară, când a văzut-o pe frumoasa sluj­nică po­loneză. Zis şi făcut! Frumoasa servitoare a ajuns la Mirceşti, ca să aibă grijă de casă, şi a ră­mas ală­turi de poet, până ce moartea i-a despăr­ţit. După ce i-a născut o fată, poetul a luat-o de ne­vastă pe Pau­lina. La anii senectuţii, Alec­sandri îşi lua con­soarta în toate deplasările lui. Fosta servi­toa­re, care altădată spăla podelele ha­nu­lui de la Târ­gu Frumos, a ajuns să-l însoţească pe Vasile Alec­san­dri la întâlnirile cu Regele Carol şi Regina Elisabe­ta şi să facă parte din corpul di­plomatic de la Pa­ris...