Distins și elegant, totdeauna "la patru ace", în redingota lui neagră, cu lavalieră la gât, ai fi zis că descinde dintr-o veche familie de nobili occidentali. Plecat în Franța, la studii, după moda vremurilor de atunci, la întoarcerea în țară, tânărul poet Vasile Alecsandri era mai rafinat și mai sigur pe sine, un veritabil european. Ușor cărunt și cu început de calviție, compensa prin noblețe, prin tinerețea spiritului și printr-un entuziasm contagios. Iar inima - inimă de poet! - era gata-gata să se înfierbânte, de cum apărea vreo grație feminină prin preajmă. În ciuda imaginii sale îmbătrânite, din manualele noastre, Alecsandri a fost un june prim toată viața. A trăit și a iubit intens, cu aceeași ardoare exclamativă, în ciuda destinului, care i-a scos și multă suferință în drum.
Dridri și trandafirul Marechal Nil
"Când apărea pe scenă, frumoasă și costumată cu gust, de o grație desăvârșită, de o drăgălășenie fără seamăn, era atâta entuziasm în sală, atâta frenezie de aplauze, atâtea ovațiuni și strigăte de bravo, care țineau minute întregi, că tot publicul părea exaltat. După fiecare scenă, aplauzele reîncepeau zgomotoase și nesfârșite, după fiecare act, lungi ovațiuni, flori cu grămada, valeți de-ai teatrului ce-i duceau pe tave prezenturi de preț... Fermecase tot Parisul... Pentru un tânăr de talia și modestia mea de avere, ar fi fost curată nebunie a mă gândi s-o cunosc și să-i cer prietenia... Într-o seară, câțiva studenți care făceau coadă la casa de bilete o zăriseră sosind la teatru și-i opriseră cupeul galben cu calul alb ca să o ovaționeze. Amestecându-mă și eu printre ei și apropiindu-mă de ușa cupeului, îi aruncai prin geamul deschis un trandafir Marechal Nil, pe care mi-l pusese la butonieră gazda mea. Apoi, intrat în sală, mai fericit ca oricând, care îmi fu mirarea neașteptată când, peste jumătate de oră, văzui pe Dridri ieșind pe scenă în rolul ei de fată evaporată, cu trandafirul meu pe piept? Surpriza aceasta mă aruncă deodată în al nouălea cer. Toată noaptea n-am închis ochii, ca prins de friguri. În schimb, am scris un imn regal, închinat ei, pe care a doua zi, nici mai mult, nici mai puțin, i l-am lăsat în plic acasă și la care, altă minune și mai neașteptată, avui un răspuns de aprobare chiar în seara aceea. «Îmi plac versurile dumneavoastră, continuați», scria ea pe o mare carte de vizită cu antetul: «Totul sau nimic!». Ce-mi cerea ea, versuri, era singurul dar de care puteam fi prodig. Am continuat și, după două sau trei bucăți mai înfierbântate, fui invitat la dânsa acasă. Ea era abia de 19 ani, «l'enfant divin», copilul dumnezeiesc, cum am numit-o, de un natural și de o frumusețe mai uimitoare... Văzând-o înaintea mea, îmi venea să mă pipăi ca să mă încredințez dacă sunt eu...".
Nostalgii pariziene
După revoluția din 1848, la care a participat cu înfierbântare, în 1885, când e numit ministru plenipotențiar la Paris, post pe care îl acceptă numai și numai la rugămințile Regelui Carol, Vasile Alecsandri e trecut bine de 60 de ani. Lasă cu greu tabieturile și liniștea conacului de la Mircești: depășise și vârsta teribilismelor revoluționare, și vârsta orgoliilor funcțiunilor publice. E tot mai cufundat în scris, ceața lăptoasă a nostalgiei coborâse ușor, ușor, peste toamna vieții poetului. Cine știe, poate și de-asta îi venise atât de greu să se întoarcă la Paris... Căci nu e colț de stradă, nu e bancă în parc, nu e pod peste Sena care să nu-i trezească amintirile cele mai vii din anii tinereții. Iată, până și trandafirii aceștia galbeni, de pe masa frumos pregătită în seara asta de soția lui, Paulina, pentru colegii de legație, până și trandafirii aceștia îl duc cu gândul departe, departe, în trecut. Ora mesei se scurge greu, de-abia dacă poate gusta ceva. Așteaptă ca Paulina să strângă masa și-apoi îl cheamă deoparte, în salon, pe Nicu, tânărul secretar al legației și bunul său confident. Ia cu el trandafirii, îi miroase îndelung și-i pune pe gheridonul de lângă fotoliu, în care se așeză încet, prețios, ridicându-și poalele redingotei.
- Ai băgat de seamă cât e de special mirosul trandafirilor Marechal Nil? E în ei o lume întreagă... Orient și Occident... Poate și pentru că sunt legați de tinerețea mea...
"În rară memorie tinerețea a trăit mai încântată ca în a lui Alecsandri! O singură aluzie ce făcea cineva la trecut, automat îl deștepta, îl ademenea...", își amintește Nicolae Petrașcu, în evocările anilor de la Paris, în care avusese plăcerea să asculte cele mai intime povești din viața prietenului Alecsandri. De cum îl văzuse pe poet cu ochii fixați pe trandafiri, știa că urmează o nouă destăinuire! Și iată-l acum în salon, departe de urechea încă geloasă, după atâția ani, a Paulinei, ascultând încă una dintre savuroasele, dar, vai!, atât de adesea, dramaticele povești de tinerețe ale marelui poet...
"Trandafirii aceștia Marechal Nil îmi aduc aminte de Dridri, artista de la Théâtre des Variétés", suspină Alecsandri, oftând. "Bunătatea ei, dragostea de poezie, spiritul și veselia ei erau nemărginite... Câte zile frumoase petrecute cu dânsa și câte lucruri nostime și incidente, uneori tragi-comice, cu cei ce o urmăreau după reprezentații până acasă! O florărie de pe Bulevardul italienilor îi trimise luni întregi, din ordinul unui lord englez ce nu-și da decât o singură literă din nume, în fiecare dimineață, la nouă ore precis, câte un buchet alcătuit din cele mai frumoase flori ale zilei...".
După doar un an de idilă, însă, tânărul Alecsandri este chemat acasă de către tatăl său. Lucrurile se schimbaseră în țară, Moldova avea nevoie de el! De la Paris, Dridri îl imploră să se întoarcă, nu poate trăi fără el! Dar Alecsandri nu putea nici chip să-i poată ieși din vorbă tatălui său! Amână să-i răspundă actriței, până când, disperată, minunea de Dridri cade în brațele englezului bogat care-i făcea curte de atâta amar de vreme, și ajunge la Londra. "O! Pentru ce destinul ne face să gustăm încântătoarele fericiri depline, dacă este ca mai târziu să le pierdem pentru totdeauna? Pentru ce te-am întâlnit eu pe tine în viața mea, dacă nu mi-a fost permis să mor înainte de-a cunoaște amarul despărțirii?", îi scrie Dridri. Tulburat, Alecsandri fuge la Paris cu prima ocazie. De cum ajunge în oraș, fuge la prima cunoștință comună să afle vești. Dar răspunsul e cutremurător: la puține zile după ce-i scrisese ultima scrisoare, Dridri fugise din Londra și revenise la Paris, unde avea să moară peste alte câteva zile, singură, visând, în agonia bolii, la revederea cu tânărul poet român care-i sculptase în versuri nemuritoare o statuie de veritabilă regină...
"Sub o cruce tristă/ Tânăra artistă/ Odihnește-acuma singură-n mormânt/ Singură, tăcută/ De-a pururi pierdută/ Într-un colț din lume/ Sub negrul pământ...", scrie poetul impresionat de mormântul plin de florile miilor de admiratori ai frumoasei Dridri. "Parcă e un blestem!", îi scrie, din Italia, Nicolae Bălcescu, prieten drag al lui Vasile Alecsandri, când află noua dramă din viața grațiosului poet moldav. Fusese el însuși, cu doar câțiva ani înainte, martor nemijlocit al unei alte minunate povești cu final tragic din viața lui Alecsandri...
"Iubesc și sunt iubit!"
Bălcescu și Alecsandri se cunoscuseră în anii 1840, la faimoasele serate ținute la conacul de la Mânjina, de către Costache Negri, sufletul viitorului grup de revoluționari din Moldova și Țara Românească. Aici veneau Kogălniceanu, Negruzzi, Rolla, Alecu Russo, Ion Ghica sau Filipescu, aici aveau loc petreceri de pomină, cu hore vesele, jucate de țărani și țărance, mână în mână cu boierii și cu damele din saloanele celor două capitale românești. Aici, Alecsandri dănțuiește pentru prima oară cu distinsa Elena, sora "fratelui" Costache Negri. Versurile scrise în prima noapte de îndrăgostitul bard nu lasă nici urmă de îndoială că Alecsandri își găsise adevărata muză! "Elena, un drăcușor plin de duh, încântător, ironic, inimă de înger, închipuire arzătoare și nobilă. Pare a avea plăcere să stea de vorbă cu mine și să-mi asculte entusiasmul pentru Veneția, Roma, Florența... La jocurile de societate sunt osândit să improvizez versuri în cinstea ei. Îi recit din memorie un poem de-ale mele, ea replică prin strofa următoare, căci știa pe de rost întreaga mea poezie!".
Elena Negri, foarte talentată, și ea, era una dintre primele admiratoare ale versurilor scrise în românește de tânărul Alecsandri. Îi știa toate poemele și le recomanda, ca și piesele de teatru, pretutindeni pe unde o duceau pașii, în înalta societate ieșeană. În 1845, când se revăd la Mânjina, Elena e femeie liberă, proaspăt divorțată. Alecsandri celebrează reîntâlnirea cu muza sa prin versuri de neuitat: "Veniți, năluciri scumpe, dorinți, visuri mărețe/ Ca păsări călătoare la cuibul înflorit/ Veniți de'ngânați vesel a mele tinerețe/ Căci steaua fericirii în ochi-mi au lucit.../ Iubesc și sunt iubit". Fiică a unei boieroaice renumită în toată Moldova pentru frumusețea ei răpitoare și soră lui Costache, Elena Negri ridica saloanele ieșene în picioare când își făcea apariția, mereu elegantă, sigură pe ea și pe gusturile ei. Un portret din anul când s-a cunoscut cu Alecsandri ne-o înfățișează cu zulufi scurți, după moda timpului, cu două cărări în mijloc, pieptănătura "en-coeur", păr negru, mătăsos, și ochi mari, mângâioși și negri. Elena și Vasile Alecsandri se făgăduiesc unul celuilalt din prima zi! Elena îl ia la întinsa ei moșie de la Blânzi, unde petrec zile minunate, în desfătarea muzicii, a poeziei și-a lecturilor. În serile de primăvară, ies pe cai și se plimbă, lăsând frâiele pe coame până noaptea târziu, prelungind până spre zori plăcerea acelor ceasuri.
Toamnă la Veneția
"Poezia aceea, cu «iubesc și sunt iubit», am scris-o chiar acolo, la Blânzi, afară, într-o grădină de argint, sub un măr cu flori trandafirii ce-mi presărau umerii... Trecusem de la viața de conțopist de la Iași la raiul de la Blânzi, cu dimineți cu un aer plăcut și cu o lumină neînchipuit de dulce. E mult de-atunci și parcă a fost ieri... Lumea se schimbă, dar în mintea mea ea parcă stă. Văd Blânzii de atunci, cu tot ce era acolo: liniștea și pacea aceea, intimitatea naturii de la țară, leagănul de lângă poarta curții învârtindu-se încărcat de perechi tinere chiuind, horile mari de alăturea și, pe deasupra tuturor, minunea cerească de lângă mine, cu zâmbetu-i care era o lume întreagă de fericiri...".
Dar liniștea nu are prea mult răgaz cu cei doi iubiți de la Blânzi. Elena trebuie să plece numaidecât în Italia, într-un loc cu climă caldă, pentru a-și trata boala de plămâni de care suferea de un timp. Pleacă în mai, spre Veneția, iar Alecsandri renunță la toate responsabilitățile sale din țară și, în septembrie, e lângă ea! Destinul îi rupsese din raiul de la Blânzi, dar tot destinul le îngăduise revederea în cel mai romantic decor, cel mai potrivit pentru iubirea lor, în Veneția, despre care poetul îi povestise cu atâta patimă, mai demult, la Mânjina. "Fericiți cei ce iubesc! Și mai fericiți cei ce se ascund de lume și pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor, pe acela al Veneției!".
"Ninita", cum o alintă poetul, e instalată într-una dintre camerele somptuosului Palazzo Benzon. Puși pe șotii, cât e ziua de lungă, cei doi amorezi își trec pe ușa căsuței de corespondență "Doamna și domnul Alecsandri". De altfel, își propun să se căsătorească de îndată ce revin în țară! Se și pun pe făcut planuri, râd cu lacrimi, fabulând despre cum să-i așeze pe la mese pe orgolioșii lor prieteni din lumea politică și literară. Dar, mai presus de planuri, mai presus de viitor, trăiesc clipa! Sunt departe de ochii indiscreți din Moldova, sunt liberi, doar ei doi, plimbându-se înlănțuiți prin Piața San Marco, sunt liberi, doar ei și-un gondolier cu capul în nori, ce le cântă canțonete vechi, sub clar de lună, în timp ce-i poartă pe canale secrete, doar de el știute.
"Aici începe cu adevărat vieața noastră în doi, fără piedici, fără griji, absorbiți cu totul de fericirea noastră, de nebuniile noastre copilărești. Toate visările pe care le pot simți două imaginații ardente, toate marile aventuri pe care le pot încerca două suflete, toată încântarea ce o pot cunoaște două inimi strâns legate la vârsta impresiilor celor mai vii le-am încercat, le-am simțit, le-am cunoscut în timpul minunatelor noastre plimbări în gondolă prin lagune. Șederea noastră de două luni la Veneția valorează cât o viață întreagă de fericire, căci visul cel mai frumos al tinereții noastre, speranțele cele mai luminoase ale dragostei noastre s-au realizat zi cu zi, oră cu oră", scrie poetul în jurnalul său.
"Ne-am obișnuit atât de mult cu acest frumos colțișor, unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, că ne întristăm numai la gândul de a-l părăsi. Aici este canapeaua pe care, seara, făceam partidele noastre vesele de domino și micile supeuri pe la ceasurile după miezul nopții. Colo, biroul în jurul căruia ne-am fugărit de atâtea ori, ca niște copii, râzând în hohote. Dincolo, cele două balconașe ale noastre, în care am admirat Palatul Foscari, luminat de cele din urmă raze ale soarelui și mișcarea gondolelor lunecând spre mal".
Doar două luni pot sta tinerii iubiți la Veneția. Venirea iernii îi alungă spre sud, spre Palermo, în fieful bunului lor prieten Nicolae Bălcescu, care le și aranjează șederea la Vila Delfina. Inspirat de prezența Elenei și de prietenia cu Bălcescu, Alecsandri se așterne la scris pe terasa plină de mandarini. Seara, în timp ce cei doi prieteni își citesc creațiile de peste zi, Vezuviul scapără stele de foc în fundal... Trei luni trec pe nebănuite, până când sunt treziți din reverie de boala Elenei care se agravează. Aproape că uitaseră de ea, în lunile acestea de intensă fericire... Alertat, Costache Negri le pornește în cale, să-i aștepte la Constatinopole. Cu lacrimi în ochi, "fratele" Bălcescu se desparte în port de tânărul cuplu. Familia hotărâse că Elena trebuia adusă de urgență în țară! Dar nobila moldoveancă nu mai ajunge să-și vadă Moldova, nu mai ajunge nici să-și vadă fratele: la capătul unei nopți de chin, "Ninita" se stinge rapid, în brațele lui Vasile Alecsandri, pe când vaporul suna intrarea în Cornul de Aur...
"Iubita noastră Elena Negri e înmormântată în ograda bisericii grecești din Pera. Mormântu-i e acoperit cu o lespede simplă, de marmură. Când vei merge la Stambul să vizitezi acel mormânt, care cuprinde cea mai scumpă și cea mai bogată parte a vieții mele, să depui câteva flori din partea mea...", îi scrie din Moldova, cu inima sfâșiată de durere, Vasile Alecsandri, lui Nicolae Bălcescu.
"Mărgărita": lacrimi și versuri
Loviturile vieții îl rănesc, dar nu-l doboară pe Vasile Alecsandri. Se întoarce și el, grav bolnav, de la Istanbul, după pierderea Elenei. Luni întregi își caută de sănătate prin sanatorii. Și odată cu timpul, i se înzdrăvenește și inima, mereu în căutare de noi iubiri și suspine.
Poți urmări povestea vieții sentimentale a lui Vasile Alecsandri doar citindu-i, în ordinea scrierii, ciclurile de poezii. Așa afli ușor că după Elena, după Dridri, apare, la un moment dat, o oarecare Mărgărita. Poeziile din "Mărgăritărele", nuvela "Mărgărita" și legenda "Mărioara Florioara" o au în prim-plan pe această tânără, a cărei identitate Alecsandri alege, cu noblețea unui gentleman, să o ascundă sub un pseudonim. Întâlnirea sa cu Mărgărita e o poveste în sine: Vasile Alecsandri se întorcea dintr-o misiune când, rătăcind drumul, pe o ploaie infernală, de la Mihăileni spre Iași, se trezește, la lăsarea serii, pe moșia unei mari boieroaice. E primit cu multă căldură de boieroaică și de fiica ei, superba "Mărgărita", colegă de pension cu sora lui Alecsandri. Urmează o seară minunată, cu muzică în surdină, la pian, cu povești pariziene, cu dezbateri aprinse despre literatura franceză. Inspirat de fiica gazdei, poetul lasă o impresie deosebită. La ora culcării, târziu în noapte, toată lumea ar mai fi stat să continue poveștile... "Ah, ce impresie extraordinară mi-a făcut gingășia și distincția Mărgăritei atunci! Când mă retrăsei în camera mea, la miezul nopții, parcă nu călcam pe pământ. Mi se părea că zburam! Mă așezai într-un fotoliu și mă întrebam ce misterioasă întâmplare m-a dus să rătăcesc și să ajung acolo? Cum au putut să se atragă atât de tare sufletele noastre, ca să se poată întâlni atunci?".
Târziu, dimineața, când se trezește înaltul oaspete, toate împrejurimile moșiei sunt acoperite sub zăpadă albă, reavănă. Peste noapte, venise iarna! Poetul e tratat cu ceaiuri calde și cu bunătățuri moldovenești, apoi e invitat la o plimbare cu sania, prin feeria primei zile de iarnă. Dar scurta ieșire a lui Alecsandri în natură, alături de cele două boieroaice, e plină de peripeții. O haită de lupi hulpavi se năpustește asupra saniei. Noroc că tânărul revoluționar de la '48 e dedat cu armele de foc. Descarcă pe loc un revolver, iar lupii fug, speriați, în pădure. Aura de salvator îi vine de minune junelui de la Mircești, care schimbă ocheade dulci cu Mărgărita. La plecare, stăpâna moșiei îl sărută cu drag, iar Mărgărita îi întinde mâna, pe care poetul o strânge a promisiune de curândă revedere. Cei doi se văd la Iași, se iubesc cu patimă, iar Alecsandri o cere în căsătorie. Numai că planurile familiei sunt cu totul altele. Un nobil mai înstărit decât poetul pașoptist avea bună trecere la familia Mărgăritei. În zadar încearcă fata să stea de-a curmezișul destinului! Fusese deja promisă. Zdrobit de durere, Vasile Alecsandri e obligat să asiste la nuntă, căci eticheta nu-i permitea să refuze invitația primită de la mama miresei, o boieroaică de rang.
"Întors acasă, am plâns tot restul nopții, înspre ziuă i-am scris versuri cu lacrimile pe obraz", îi mărturisește Alecsandri lui Nicolae Petrașcu, secretarul său de la Ambasadă. O nouă seară de toamnă plină de destăinuiri de-abia ce începuse în cabinetul poetului de la Paris... Alecsandri face o pauză, își pregătește pedant o țigare, apoi cade din nou pe gânduri. "Eminescu mă numește «veselul Alecsandri». Dacă, într-adevăr, am fost senin în fața lumii e numai și numai datorită putinței mele de a îndura, de a suferi în tăcere", spune, nostalgic, Alecsandri.
*
După mai multe eșecuri sentimentale, Alecsandri se căsătorește cu tânăra Paulina Lucașievici, fostă... hangiță la Târgul Frumos. "Tare îmi vine s-o fur și s-o duc la Mircești", ar fi spus Alecsandri prima oară, când a văzut-o pe frumoasa slujnică poloneză. Zis și făcut! Frumoasa servitoare a ajuns la Mircești, ca să aibă grijă de casă, și a rămas alături de poet, până ce moartea i-a despărțit. După ce i-a născut o fată, poetul a luat-o de nevastă pe Paulina. La anii senectuții, Alecsandri își lua consoarta în toate deplasările lui. Fosta servitoare, care altădată spăla podelele hanului de la Târgu Frumos, a ajuns să-l însoțească pe Vasile Alecsandri la întâlnirile cu Regele Carol și Regina Elisabeta și să facă parte din corpul diplomatic de la Paris...