În fânul de curând cosit...

- Suntem în mijlocul verii, şi în satele de la munte s-a dez­legat anotimpul cositului. Mireasma florilor ameţeşte pă­mân­tul. Cine se îmbată cu ea o singură dată, e rob pe viaţă, fânului de curând cosit. Două mari cântăreţe de muzică populară dea­pănă amintiri -

Sofia Vicoveanca
"M-am dus printre flori, în crâng/ S-adun mirozne şi să plâng"

"Cunoaşteţi povestea mea: m-am născut lângă To­porăuţi, dincolo de «sâr­ma ghimpată» care taie în două inima Buco­vi­nei, una din cele mai fru­­moa­se pro­vincii isto­rice ro­mâ­neşti. Când fa­mi­lia noas­tră a por­nit în re­fu­giu, mama mă ţinea încă în braţe. Am venit cu toţii aici, la o mătuşă din Vi­covul de Sus, cu gândul că ne vom reîn­toarce de­grabă la casa noastră din To­po­răuţi. Dumnezeu a vrut altfel. Noi am ră­mas pen­tru totdeauna aici şi averile noastre acolo, pe pă­mân­turile ocupate de ruşi. Băr­ba­tul mă­tuşii Sofia (îi port nu­mele) avea o spinare de deal acoperit de fâ­neaţă. Vi­co­vul este la poale de deal şi pădure, iar nă­dej­dea oa­me­nilor sunt vitele, aşa că ei pregătesc cu grijă hrana animalelor pentru iarnă. Fâneţele sunt co­site după un calendar respectat din străbuni. Acum, în iulie, fâ­neaţa se coace, iarba e apoi co­sită şi lăsată să se usu­ce, făcută polog, apoi strânsă în stog şi adusă acasă, unde se pune în şură sau în poclizi. Copilă fiind, pen­tru mine era o mare bucurie să mă duc la greblat şi la strâns, pentru că mă mai furişam prin alunişul de la marginea pajiştei, ca să gă­sesc alune, fragi sălbatici şi rugi cu mure. Aromele fâneţelor şi culorile florilor care împestriţau iarba mă făceau să zbor, îmi dădeau aşa, o stare de ex­taz. Chimia aceasta a fâne­ţelor s-a impregnat atât de mult în fibra mea inte­rioară, că nici nu mi-am dat seama când s-au aşezat aşa, straturi-straturi, în sufletul meu, verile acelea inundate de mi­reas­ma fânului fier­binte ca lava şi de glasul de toacă al coaselor bătute pe bolovani.Nici nu-mi închi­puiam că am să le păstrez, că am să reactualizez aceste amintiri cu atâta drag, că am să-mi doresc atât de mult să le retrăiesc. Pentru că după 50 de ani, am revenit acolo, pe fâ­neaţa unde hălăduiam ca fătucă, şi n-am cutezat să mă duc sin­gură, ci am luat o nepoată de-a mea ca însoţitoare, pen­tru că m-am temut să nu-mi stea ini­ma în loc de atâta frumuseţe şi emo­ţie. Şi s-a întâmplat că în ziua în care am mers, a fost soare şi frumos după o săp­tă­mână întreagă de ploaie, iar eu am re­găsit în­toc­mai aromele fâneţei din co­pi­lăria mea. Florile erau aceleaşi - sân­­­zie­ne, mar­ga­rete, scânteioare şi to­po­raşi, doar izvorul îşi schimbase un pic fi­rul faţă de cum îl ştiam. Impresia a fost atât de pu­ternică, încât de un­de­va, din adân­cul memoriei, s-au înfi­ri­pat două ver­suri: «M-am dus printre flori, în crâng/ S-adun mirozne şi să plâng». Pe mine mă leagă foarte mult acest plai. Întot­deauna când vreau să-mi hră­nesc su­fle­tul, să mi-l încarc de viaţă, mă-n­torc aici şi-mi rea­min­tesc ima­gi­­nile copi­lă­riei. Pă­mântul acesta îmi dă pu­teri. Pe mă­sură ce timpul trece, mă simt tot mai legată de casă, de locurile copi­lă­riei, de locul în care am văzut tot­dea­­una soa­rele răsărind, unde am băut apă neîn­cepută, de izvor, şi unde m-am îm­bătat prima dată cu mi­reasmă de fân cosit."

ANGELICA STOICAN
"Cântecul fânului"

"E tare frumos la cosit, cu ţăranii mei din Mun­ţii Mehedinţiului. Vara, natura e atât de darnică cu noi, că frumuseţea din jur te lasă fără grai. La noi, la vremea cositului, oamenii muncesc «cu împru­mu­tul», adică se face o clacă - se adună mai mulţi cosaşi, prieteni şi rubedenii, care merg de la unii la alţii, pâ­nă ce-şi ter­mină fie­care pa­jiştile de cosit. Acolo sunt nişte poieni foarte mari, care tre­buie cosite odată, pen­tru că altfel se scutură floarea fâ­nului şi nu mai este aşa de hră­ni­tor pentru animale şi nici aşa de pu­ternic ca leac.
Mergeam cu pă­rinţii mei la cosit, încă din copi­lărie. Mă trimitea mama la izvor să aduc apă proas­pătă şi rece pentru co­saşi. Cu ochii pe sus, la păsări şi la copaci, cântam de ră­su­na pădurea, iar oamenii se uscau de sete, până-mi amin­team eu după ce ple­casem. Când eram foar­te mică, mi se părea că da­că fierul coasei culcă florile şi iarba, n-or să mai cânte pă­­să­rile, n-o să se mai audă cântecul ierbii, foş­ne­tul ei şi ţârâitul greierilor-cosaşi. Îmi era ciudă şi mă-ntristam când vedeam poiana rasă, dar mă bucu­ram când mijea iarăşi firul ierbii. Când am mai cres­­cut, mi-au trecut te­merile acestea romantice şi, pe la 16 ani, am luat eu însămi coasa în mână şi am cosit în rând cu băr­baţii. La noi, femeile sunt mai bărbătoase, co­sesc, călăresc, sunt băciţe la oi, viaţa la munte e des­tul de aspră, aşa că fac tot felul de munci. Şi dragostea se lega mai repede atunci. Chiar după cosit, în drum spre casă, fetele şi feciorii se rătăceau în plim­bări romantice, prin lunci şi pe dealuri. Cine n-a dor­mit o noapte în fân nu ştie de ce a trăit în lume. Fânul are un anu­me cântec, o anume mu­zică a lui, o energie ex­tra­ordinară, pe care omul le preia fără să-şi dea seama, călcând desculţ prin iarbă. Cu fân ador­mitor îşi fac mun­tenii mei şi astăzi patul şi pernele, în­cărcând saltelele cu floare proaspăt cosită. Toa­te câte sunt ale fâ­nului erau ştiute de bă­trânele satu­lui, culese şi pu­se în scăl­dătoarea fete­lor mari şi a copiilor mici (sân­­ziene, roz­ma­rin, bu­suioc sălbatic, cicoare),spre a fi feriţi de boli, de deochi şi de far­mece, şi a fi iubiţi în lume. Acum, dacă Dumne­zeu m-a rupt de acolo de unde mi-a fost atât de bine, când mi-e greu, fug repede în satul natal, mai fur un picur de ener­gie şi iar mă întorc, gata de noi bă­tă­lii. Săp­tămâna viitoare mă duc la fân. Abia aştept să ajung în poienile în­flo­rite din munte, mai aproape de mine şi mult mai aproape de Dum­nezeu."

Foto: VICTOR MERCEA (3)