Sofia Vicoveanca
"M-am dus printre flori, în crâng/ S-adun mirozne și să plâng"
"Cunoașteți povestea mea: m-am născut lângă Toporăuți, dincolo de «sârma ghimpată» care taie în două inima Bucovinei, una din cele mai frumoase provincii istorice românești. Când familia noastră a pornit în refugiu, mama mă ținea încă în brațe. Am venit cu toții aici, la o mătușă din Vicovul de Sus, cu gândul că ne vom reîntoarce degrabă la casa noastră din Toporăuți. Dumnezeu a vrut altfel. Noi am rămas pentru totdeauna aici și averile noastre acolo, pe pământurile ocupate de ruși. Bărbatul mătușii Sofia (îi port numele) avea o spinare de deal acoperit de fâneață. Vicovul este la poale de deal și pădure, iar nădejdea oamenilor sunt vitele, așa că ei pregătesc cu grijă hrana animalelor pentru iarnă. Fânețele sunt cosite după un calendar respectat din străbuni. Acum, în iulie, fâneața se coace, iarba e apoi cosită și lăsată să se usuce, făcută polog, apoi strânsă în stog și adusă acasă, unde se pune în șură sau în poclizi. Copilă fiind, pentru mine era o mare bucurie să mă duc la greblat și la strâns, pentru că mă mai furișam prin alunișul de la marginea pajiștei, ca să găsesc alune, fragi sălbatici și rugi cu mure. Aromele fânețelor și culorile florilor care împestrițau iarba mă făceau să zbor, îmi dădeau așa, o stare de extaz. Chimia aceasta a fânețelor s-a impregnat atât de mult în fibra mea interioară, că nici nu mi-am dat seama când s-au așezat așa, straturi-straturi, în sufletul meu, verile acelea inundate de mireasma fânului fierbinte ca lava și de glasul de toacă al coaselor bătute pe bolovani. Nici nu-mi închipuiam că am să le păstrez, că am să reactualizez aceste amintiri cu atâta drag, că am să-mi doresc atât de mult să le retrăiesc. Pentru că după 50 de ani, am revenit acolo, pe fâneața unde hălăduiam ca fătucă, și n-am cutezat să mă duc singură, ci am luat o nepoată de-a mea ca însoțitoare, pentru că m-am temut să nu-mi stea inima în loc de atâta frumusețe și emoție. Și s-a întâmplat că în ziua în care am mers, a fost soare și frumos după o săptămână întreagă de ploaie, iar eu am regăsit întocmai aromele fâneței din copilăria mea. Florile erau aceleași - sânziene, margarete, scânteioare și toporași, doar izvorul își schimbase un pic firul față de cum îl știam. Impresia a fost atât de puternică, încât de undeva, din adâncul memoriei, s-au înfiripat două versuri: «M-am dus printre flori, în crâng/ S-adun mirozne și să plâng». Pe mine mă leagă foarte mult acest plai. Întotdeauna când vreau să-mi hrănesc sufletul, să mi-l încarc de viață, mă-ntorc aici și-mi reamintesc imaginile copilăriei. Pământul acesta îmi dă puteri. Pe măsură ce timpul trece, mă simt tot mai legată de casă, de locurile copilăriei, de locul în care am văzut totdeauna soarele răsărind, unde am băut apă neîncepută, de izvor, și unde m-am îmbătat prima dată cu mireasmă de fân cosit."
ANGELICA STOICAN
"Cântecul fânului"
"E tare frumos la cosit, cu țăranii mei din Munții Mehedințiului. Vara, natura e atât de darnică cu noi, că frumusețea din jur te lasă fără grai. La noi, la vremea cositului, oamenii muncesc «cu împrumutul», adică se face o clacă - se adună mai mulți cosași, prieteni și rubedenii, care merg de la unii la alții, până ce-și termină fiecare pajiștile de cosit. Acolo sunt niște poieni foarte mari, care trebuie cosite odată, pentru că altfel se scutură floarea fânului și nu mai este așa de hrănitor pentru animale și nici așa de puternic ca leac.
Mergeam cu părinții mei la cosit, încă din copilărie. Mă trimitea mama la izvor să aduc apă proaspătă și rece pentru cosași. Cu ochii pe sus, la păsări și la copaci, cântam de răsuna pădurea, iar oamenii se uscau de sete, până-mi aminteam eu după ce plecasem. Când eram foarte mică, mi se părea că dacă fierul coasei culcă florile și iarba, n-or să mai cânte păsările, n-o să se mai audă cântecul ierbii, foșnetul ei și țârâitul greierilor-cosași. Îmi era ciudă și mă-ntristam când vedeam poiana rasă, dar mă bucuram când mijea iarăși firul ierbii. Când am mai crescut, mi-au trecut temerile acestea romantice și, pe la 16 ani, am luat eu însămi coasa în mână și am cosit în rând cu bărbații. La noi, femeile sunt mai bărbătoase, cosesc, călăresc, sunt băcițe la oi, viața la munte e destul de aspră, așa că fac tot felul de munci. Și dragostea se lega mai repede atunci. Chiar după cosit, în drum spre casă, fetele și feciorii se rătăceau în plimbări romantice, prin lunci și pe dealuri. Cine n-a dormit o noapte în fân nu știe de ce a trăit în lume. Fânul are un anume cântec, o anume muzică a lui, o energie extraordinară, pe care omul le preia fără să-și dea seama, călcând desculț prin iarbă. Cu fân adormitor își fac muntenii mei și astăzi patul și pernele, încărcând saltelele cu floare proaspăt cosită. Toate câte sunt ale fânului erau știute de bătrânele satului, culese și puse în scăldătoarea fetelor mari și a copiilor mici (sânziene, rozmarin, busuioc sălbatic, cicoare), spre a fi feriți de boli, de deochi și de farmece, și a fi iubiți în lume. Acum, dacă Dumnezeu m-a rupt de acolo de unde mi-a fost atât de bine, când mi-e greu, fug repede în satul natal, mai fur un picur de energie și iar mă întorc, gata de noi bătălii. Săptămâna viitoare mă duc la fân. Abia aștept să ajung în poienile înflorite din munte, mai aproape de mine și mult mai aproape de Dumnezeu."
Foto: VICTOR MERCEA (3)