- Bună dimineaţa! Ce faci, Andrei?
- Bună dimineaţa, Dia! Tocmai îmi pregăteam o omletă. Azi am un shooting foto, pentru un catalog al unui brand din Paris, şi va dura multe ore, aşa că nu-mi permit să plec nemâncat.
- Eşti nerăbdător să începi lucrul?
- Da, dimineaţa am chef de treabă. Deocamdată fac mental inventarul: să nu uit bateriile, să nu uit blenda, să nu uit cardurile etc.
- Fotografiezi pe film sau digital?
- Azi voi lucra digital, dar în general fotografiez pe film. În ultimii doi ani, toate campaniile de modă pe care le-am făcut au fost pe film. E ceva extrem de rar în România.
- De ce iubesc fotografii atât de mult fotografia pe film, nu e o tehnică depăşită?
- Filmul e ca vinilul pentru ascultătorii de muzică. Unii o fac că e cool, alţii pentru că vor să trăiască o stare pierdută, iar alţii, pur şi simplu pentru că iese mai bine. E şi la mine un pic de nostalgie. Mama mă poza mereu când eram copil cu un aparat pe film. Încă mai păstrez un film nedevelopat de când eram mic, sunt curios dacă mai poate fi salvat. E şi farmecul aşteptării, al developatului, plăcerea de a-ţi lăsa câteva zile distanţă până descoperi ce a ieşit. Dar totuşi motivul principal rămâne acela că filmul va oferi întotdeauna o calitate sporită. Dacă visezi să înrămezi vreodată o fotografie, trebuie să iei în calcul fotografia pe film.
- Tu tocmai ai făcut-o! Pentru expoziţia "Actor. Actori", care a avut loc recent în foaierul Teatrului de Comedie, ai înrămat 45 de portrete ale colegilor tăi de breaslă. Cum e să fii actorul fotograf?
- Faptul că sunt eu însumi actor, mă ajută să înţeleg stările celui din faţa mea, să-mi dau seama ce frici şi ce bariere are, dacă îşi pune sau nu o mască, dacă ţine sau nu să fie perceput într-un anumit fel. Mă ajută să mă conectez mai uşor cu el. În fond, ce vezi într-un portret e legătura dintre subiect şi fotograf.
- Ce aparat ai, Andrei?
- Am un Hasselblad şi un Mamiya pe film format mediu. Am şi un aparat clasic, de 35 mm, dar când fotografiez pentru mine, aproape întotdeauna fotografiez pe format mediu.
- Şi porţi tot timpul aparatul la tine?
- Nu, o făceam într-o vreme, acum nu mai fac asta, e incomod. Pentru lucrurile întâmplătoare, avem cu toţii telefoane mobile. Am acasă un Rollei 35, e cel mai mic aparat foto din lume, intră în buzunarul de la cămaşă. Dar e foarte greu de folosit pentru instantanee.
- Azi, toată lumea poate face o fotografie cu telefonul mobil. Tu ce urmăreşti când fotografiezi, ca să faci diferenţa?
- Ce vezi în faţa ta acum, Andrei?
- Sunt chiar în living, într-un colţ sunt fotografiile noastre din vacanţe, în alt colţ sunt fotografii de-ale mele şi desene ale Irinei (Marinescu, creatoare de modă n.r.).
- Irina desenează, tu fotografiezi. Aveţi şi proiecte împreună?
- Da, aproape toate. Într-un fel, ne-am devenit indispensabili. Suntem foarte prezenţi unul în procesul artistic al celuilalt, discutăm, ne inspirăm unul de la altul. Faptul că ne potrivim pe atât de multe planuri şi avem gusturi asemănătoare face ca Irina să fie primul om căruia îi cer sfatul.
- Şi studioul unde-l ai? Tot acasă?
- Studioul meu e într-o casă foarte frumoasă din Cotroceni. Dar tot ce ţine de postproducţia fotografiilor, prelucrare, scanare etc. fac în micul birou de aici.
- Ia-ne şi pe noi înăuntru... Ce putem vedea?
- Monitorul, scannerul, un afiş cu Batman, două desene cumpărate în Tokyo, o muzicuţă... Şi peretele ăsta cu fotografii, pe care în fiecare dimineaţă cad nişte raze de soare şi, pe rând, ba una, ba alta din ele primeşte atenţie.
- Andrei, ai câştigat olimpiada de informatică pe ţară, ai fi putut fi un foarte bun programator, de ce ai abandonat drumul ăsta?
- Nu mi se pare că l-am abandonat de tot, dovada e că în tot ce fac cu fotografia mă folosesc de abilităţile mele într-ale computerului. Par moduri de operare diferite, ele în fond sunt complementare. Echilibrul ăsta al universului ţine şi de matematică, şi de emoţie. Şi una fără cealaltă nu poate exista. Tocmai faptul că am câştigat olimpiada de informatică pe ţară (lucru care mi-a asigurat intrarea la facultate fără concurs) m-a făcut să mă relaxez şi, în loc să stau să învăţ pentru admitere, am jucat într-o piesă de teatru pentru liceeni şi am descoperit o pasiune care m-a dus mai departe. Dacă nu m-aş fi descurcat aşa bine la matematică, nu aş fi deprins prea uşor nici funcţionarea unui aparat foto. Dacă nu aş fi avut de mic în casă un computer, nu aş fi ştiut azi cum să construiesc un site sau să creez un afiş, lucruri care m-au ajutat în cariera de fotograf.
- Eşti actor, cronicar, fotograf. De ce ai nevoie de atâtea forme de exprimare? Nu te puteai opri la una?
- De jumătate de an m-am apucat şi de pian. N-am de gând să devin pianist sau să ţin concerte şi nici nu m-am apucat de pian pentru că nu mi-ar fi de ajuns fotografia, ci pentru că îmi face, pur şi simplu, plăcere. Cred că anumite note nu se pot cânta decât la anumite instrumente. Pianul solicită anumite părţi din mine pe care fotografia nu le poate atinge. Fiecare pasiune mă face să manifest laturi diferite ale mele şi să mă descopăr din alte şi alte unghiuri. Pare complicat, aşa, când explic, dar nu e. Esenţialul e să nu uiţi să te bucuri. Viaţa e dans şi muzică, cum spunea Alan Watts.
- Recent ai lansat şi o revistă, STORY OF, o platformă care pare să adune laolaltă aproape toate pasiunile tale: de la fotografie, la scris, la webdesign.
- Îmi doream foarte mult să creez un loc unde să poţi experimenta liber, o platformă care să sprijine creativitatea oamenilor şi să împrăştie printre ei o poftă contagioasă de a încerca lucruri noi. Am conceput-o în limba engleză, pentru că mi-aş dori să promovăm artiştii noştri şi în afară. Şi are la bază ideea de poveste, pentru că suntem cu toţii parte dintr-o poveste. Ăsta e, de altfel, şi motto-ul revistei noastre: o poveste făcută din poveşti.
- Ai apucat să-ţi bei cafeaua de când vorbeşti cu mine?
- Am apucat. Cafeaua e lucrul cu care încep ziua. Am şi eu micul meu ritual: fac cafeaua, hrănesc câinele şi pisica, le pun apă şi-apoi, dacă nu trebuie să fug la treabă, stau cu Irina şi facem planuri. Azi e chiar răcoare şi plăcut în Bucureşti.
- Dar dacă ai putea călători înapoi în timp, ce dimineaţă ţi-ai dori să retrăieşti?
- Cea de anul trecut, de ziua mea, din Tanger. Era prima zi acolo, în vila superbă a unui francez. Cântau cocoşii. Geamul era deschis, adia vântul şi se simţea miros de mare. Am deschis ochii şi Irina era deja la fereastră.
- Şi acum, la final, hai să ascultăm şi nişte muzică. La ce melodie dai play în dimineaţa asta de iulie?
- La "Giorgio by Moroder", de la Daft Punk. Am ascultat-o şi ieri, şi alaltăieri. Cred că o s-o ascult şi azi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
