Corina Grigoraş este una dintre cele mai talentate actriţe din trupa Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, trupă plină ochi de tineri actori, debordând de energie şi talent şi care n-au prejudecata provinciei. De curând, Corina şi-a împlinit un vis mai vechi: a ajuns, în sfârşit, să lucreze cu mult "râvnitul" regizor Radu Afrim, la un spectacol dulce-amar, despre singurătate pe un text scris chiar de el. Intitulat "Sub fiecare pas este o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine", textul dramatic a văzut lumina scenei acum, la finalul stagiunii, şi a fost deja selectat la Festivalul Naţional de Teatru.
"Îmi doresc de ani de zile să lucrez cu Radu Afrim"
- Joci un rol important în ultima premieră a lui Radu Afrim. Cum a fost întâlnirea cu acest regizor atât de preţuit?
- Fiecare personaj din spectacol este important, fiecare dintre noi, cei din spectacolul "Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine", suntem personaje principale, pentru că am avut norocul ca Radu Afrim să scrie un text pentru noi, pentru fiecare dintre noi, inspirat de fiecare dintre noi. Am citit un interviu făcut chiar de tine, cu Radu Afrim, în care vorbeaţi despre spectacolul lui, "Pasărea retro...", spectacol pe un text scris tot de el. Iar în interviul ăla spunea că i-a făcut un cadou trupei maghiare a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, scriind textul ăsta, şi că va mai face astfel de daruri şi altor trupe dacă-l vor iubi şi-l vor chema să lucreze cu ele. Asta înseamnă că s-a simţit iubit de trupa noastră din Piatra Neamţ, dacă a venit să lucreze cu noi. Şi ne-a făcut şi nouă un cadou. Mă bucur tare că o părticică din cadoul ăsta fain a fost şi pentru mine! După părerea mea, Radu este un regizor care oferă foarte mult actorului. Dar o face subtil, uneori nici nu-ţi dai seama pe moment.
Totul are un început: Scufiţa Roşie
- Cred că aşa l-am inspirat eu pe Radu, în direcţia aia. Mie îmi place mult să râd şi îmi place să-i fac şi pe alţii să râdă. Norocul meu a fost că l-am făcut şi pe el să râdă. Că a gustat umorul meu. Dincolo de asta, mie mi se pare că el e un foarte bun psiholog, vede pur şi simplu prin tine. M-a intuit imediat, aşa mi s-a părut. Şi m-am simţit liberă în lucrul cu el. Şi-apoi, nici nu ştiu cum s-au legat lucrurile, de am ajuns la personajul ăsta.
- Povesteşte-ne despre femeia pe care o joci.
- Joc pe doamna cu Chihuahua sau Cuchihuahua (că s-a transformat în nume la un moment dat). Aşa, la prima vedere, e o femeie care tot timpul are ceva de comentat, genul de femeie casnică, fără preocupări intelectuale sau scopuri măreţe, în schimb e autentică, nu se ascunde după norme şi politeţuri, ce-i în guşă-i şi-n căpuşă, chiar dacă de multe ori pare că dă cu bâta-n baltă. Dar de fapt, e şi ea destul de chinuită, locuieşte într-un spaţiu extrem de mărunt, cu mama, soţul şi căţeluşa chihuahua Van Gogha, singura care-i aduce, de fapt, bucurie în viaţă. Şi mama, şi soţul, par a nu fi deloc prezenţi. Trăiesc în amorţire, mama uitându-se toată ziua la televizor, pe "canaluri toxice", soţul moţăind în fotoliu ("singura chestie vie dân el e maţele care tânjeşte dupe salata dă biof"). Parcă sunt două contururi, atât, două siluete din carton, decupate. Dar care sufocă, ocupă foarte mult spaţiu.
- Cum te-a îmbogăţit întâlnirea cu Radu Afrim?
- Când eram în facultate, mergeam la toate reprezentaţiile spectacolului "De ce fierbe copilul în mămăligă". L-am văzut de cel puţin 15 ori, fără să exagerez. Şi mai apoi, am continuat să-i văd spectacolele, în măsura în care am putut să ajung prin locurile în care se jucau. Aşa că nu cred că o să te surprindă absolut deloc dacă îţi zic că îmi doresc de ani de zile să lucrez cu Radu şi că mă bucur enorm că am avut întâlnirea asta, care a fost una fericită pentru mine. Sper că şi pentru el. Cum m-a îmbogăţit întâlnirea cu Radu Afrim? Cu un spectacol cu care mergem în FNT, pe care publicul de la Piatra Neamţ deja îl îndrăgeşte, cu un personaj de care râdem, dar a cărui poveste, în adâncuri, e tristă, cu amintiri din perioada de lucru la spectacol, care mă fac să râd, cu faptul că mi-am depăşit frica de monoloage (Radu nu ştia asta, dar eu prinsesem frică de monoloage şi am observat că de câte ori mă tem să fac ceva pe scenă, în scurt timp sunt pusă faţă în faţă cu frica mea şi trebuie să o depăşesc), deci, încă o dată, se confirmă că Radu Afrim e regizorul care te scoate din zona de confort, te provoacă, te-ajustează, te ridică, te coboară, te suceşte, te-nvârteşte, te ţine în priză, te trece printr-un carusel emoţional, te vrea viu, proaspăt, maleabil!
"Dragostea la prima vedere, la mine a durat"
Experimente la Piatra Neamţ
- Mi-am dorit şi-am devenit! Asta e pe scurt. De la dorinţă până la îndeplinirea ei, a fost un drum interesant de vreo 10 ani. Întâi am fost studentă la ASE, abia apoi la actorie. După anul doi, am plecat în SUA şi am rămas acolo pentru trei ani, cu dorinţa de a studia actoria de teatru acolo. Era mult prea scump şi nu am reuşit să-mi îndeplinesc visul ăsta, aşa că într-o zi, după trei ani de lucrat într-un bar, mi-am făcut valiza şi-am plecat. Prietenii mei de-acolo nu m-au crezut. Au zis că e o toană. Abia când mi-a venit biletul de avion, au văzut că eu vorbeam serios. "Eu mă duc înapoi acasă, eu vreau să fac teatru." Şi am reluat facultatea, aveam 27 de ani când am terminat-o. Şi în luna în care am împlinit 28 de ani, m-am angajat la Teatrul Tineretului. Şi atunci am început să devin actriţă.
- De când ai simţit atracţia scenei?
- Eram în liceu, la Brăila, şi am început să merg la teatru, la "Maria Filotti", cu prietenii mei, şi m-am îndrăgostit la prima vedere de scenă, şi, deşi se zice că dragostea la prima vedere nu durează, la mine a durat. Mi-a înflorit aşa, uşor, în minte, dorinţa asta de a deveni actriţă. A fost ciudat pentru că nu am artişti în familie, ai mei sunt ingineri amândoi, iar eu mergeam pe un drum extrem de pragmatic, ca să zic aşa. Eram la liceu la clasă cu profil real, făceam foarte multă matematică, mă pregăteam să dau admitere la ASE. Şi a început să mi se înfiripe dorinţa asta cu teatrul şi nici măcar în mintea mea nu lăsam ideea să prindă contur, d-apoi s-o mai şi zic în gura mare! Şi la un moment dat, într-o după-masă, acasă cu ai mei, mi-a zburat aşa, pur şi simplu, din gură, parcă independent de voia mea, că eu aş vrea să fiu actriţă. S-au uitat ai mei ca la felul paişpe la mine. Mama mi-a zis: "Cum aşa? Nu te-am auzit niciodată până acum că îţi doreşti asta!". Ei bine, nici măcar eu nu mă auzisem. Şi mai sunt şi încăpăţânată. Dacă îmi doresc ceva cu adevărat, mă duc aşa, cu totul înainte, mă arunc, nu mai contează obstacolele. Asta nu e neapărat o calitate. Am un exemplu care exprimă cel mai bine treaba asta. Eu am făcut pelerinajul Camino de Santiago. Am mers 709 km pe jos, în vara lui 2011. Evident, când mergi atâta drum pe jos, e foarte important cu ce eşti încălţat. Eu, teoretic, aveam încălţămintea perfectă pentru o astfel de aventură, doar că avea un mic mare cusur: mă strângea. Şi eu ce-am făcut? Am mers înainte în căpoşenia mea, cu dureri incredibile.
În spectacolul lui Radu Afrim
- Ai amintiri de la primele tale exprimări artistice?
- Prima dată am jucat Scufiţa Roşie, când eram la grădiniţă. Dar nu-mi amintesc decât că aveam o fustiţă roşie cu buline albe şi o bluziţă albă foarte frumoasă, dar care îmi intra greu pe cap. Altfel, îmi amintesc că mergeam la cursuri de chitară în liceu şi plângeam, când mă punea să cânt cu vocea, pentru că ziceam că nu am voce. Şi ştiu că profu' de chitară a chemat-o pe mama şi i-a zis: "Nu ştiu, doamnă, ce să mă fac cu ea. E perfecţionistă. Cântă aşa de frumos şi ea plânge că n-are voce".
"Am legat ASE-ul de gard şi-am dat la teatru"
Generaţia tânără de actori - o mare de talente
- Am făcut o facultate particulară în Bucureşti, care cred că s-a şi desfiinţat între timp. Am ajuns acolo pentru că nimeni (poate că nici eu) nu a luat în serios ideea asta, ca eu să devin actriţă. Părea probabil un moft. Adică eram studentă în anul întâi la ASE, la o facultate cu predare în limba engleză, la buget, aveam înainte mare viitor mare, urma să îngroş şi eu rândurile corporatiştilor, dar mama mi-a ţinut partea, a zis: "Hai, bine, dă la teatru, da taxa e mai ieftină la Spiru Haret, te duci acolo". Şi acolo m-am dus. Am avut noroc de nişte profesori minunaţi, Adriana Piteşteanu, Vlad Rădescu, Gheorghe Ceauşu, Eugen Nicoară... Altfel, ca sa fiu sinceră şi să n-o împachetez frumos în hârtie colorată, multă vreme am simţit că am o etichetă în frunte, pentru că am fost la particulară şi nu la IATC. Şi cred că jumătate din etichetă mi-am pus-o singură. Mă simţeam un fel de rudă săracă, de la ţară. Acum, după aproape 8 ani şi 25 de spectacole la Teatrul Tineretului, nu mai simt eticheta asta! Iar dacă vă întrebaţi ce s-a ales de ASE, nimic. Am legat ASE-ul de gard, după ce am făcut trei ani şi-am dat la teatru. Culmea este că ai mei nu s-au împotrivit. Au făcut-o pentru scurt timp, pentru că nu ştiau cât e moftul unei adolescente şi cât e dorinţă reală. M-am pregătit pentru admitere cu actorul Bujor Macrin, de la Brăila, care, din păcate, nu mai este printre noi. Când am plecat la prima întâlnire cu el, mama m-a împins în lift, pentru că aveam emoţii imense şi dubii că e bine ce fac. Am zis că o să mă duc totuşi la întâlnire şi o să-i spun că mie îmi place teatrul, dar mai bine rămân spectator. Aşa emoţii aveam. La sfârşitul anului doi de facultate, ai mei m-au văzut pe scenă, în piesa de licenţă a celor de la anul patru. După spectacol, tata mi-a zis să mă duc să-mi retrag dosarul de la ASE. De-atunci, au fost alături de mine pe drumul ăsta şi sunt mereu prezenţi la spectacolele mele, ei fiind, oricum mari consumatori de teatru.
"Trupă de improvizaţie cu gagici"
În spectacolul Adei Milea
- După ce am terminat facultatea, cam un an de zile, am avut o trupă de improvizaţie numai cu gagici. Am mai făcut evenimente la petreceri pentru copii, teatru pentru copii la grădiniţă, dar aveam deja 27 de ani şi începusem să simt că pierd vremea cumva, că nu mi se întâmplă nimic, că mă irosesc. Aveam energie şi potenţial să fac lucruri, nu să stau acasă şi să aştept. Începusem deja să mă gândesc la o altă carieră. Şi, într-o zi, am văzut un anunţ pe Facebook, că se fac concursuri de angajare la Piatra Neamţ, la Bacău şi la Tulcea. Şi din toate teatrele astea, am ales să dau concurs la Piatra Neamţ. Am zis: "Ok, mă duc la concursul ăsta, e ultimul, dacă nu-l iau, mă reprofilez".
- Ce te face să rămâi la Piatra Neamţ?
- Eu nu m-am simţit privată niciodată de vreo experienţă profesională, chiar dacă sunt într-un teatru de provincie. Dimpotrivă. Lucrez acum cu Gianina Cărbunariu, care e şi managerul teatrului, tocmai am încheiat un proiect cu Radu Afrim, am lucrat cu Alexandru Dabija, cu Ada Milea, Daniel Chirilă, Alexandru Mâzgăreanu, Vlad Cristache, Bobi Pricop, Ana Mărgineanu, Eugen Jebeleanu. Am făcut teatru muzical, teatru non-verbal, teatru de păpuşi - animaţie, teatru în vitrină, spectacole lectură. Am fost în multe festivaluri. Anul trecut am mers la FNT, anul ăsta mergem iar. Cred că sunt o norocoasă! Eu aşa văd! Mă bucur că am ales să vin la Piatra Neamţ, mă bucur că Liviu Timuş, directorul de-atunci al teatrului şi cei din comisie (Tudor Tăbăcaru, Alexandru Dabija) m-au ales şi ei pe mine şi uite-aşa, m-am ales şi eu cu o mare fericire.
- Ai prefera să vii la Bucureşti?
- Eu acum zic că nu. Profesional, că presupun că la asta se referă şi întrebarea, îmi este bine aici. Sunt concentrată într-un singur punct. Când am plecat din Bucureşti, am plecat şi pentru că obosisem, nu mai suportam aglomeraţia, agitaţia, lipsa de răbdare a oamenilor, risipa de energie. Stau şi eu şi mă întreb, oare nu eşti tu acum vulpea care zice că strugurii sunt acri? Dar nu cred. Îmi place trupa asta, teatrul ăsta, am mult de lucru, îmi place şi oraşul, deşi mi-ar plăcea să fie mai viu, mai tânăr, mai plin de viaţă. Dacă vorbim despre asta, da, îmi lipseşte componenta asta a Bucureştiului: că poţi vedea mult teatru, că e multă lume tânără, faină, cu potenţial şi dorinţă de a face lucruri mişto, că ai mai multe de făcut, de văzut şi că e aproape de mare. Dar pentru asta, poate că mai pot da uneori fuga, câte-o săptămână, până în Capitală, să-mi fac plinul şi apoi să mă întorc aici, sub Pietricica, la teatrul meu.
"Mi-ar fi plăcut să am o voce monumentală"
Există şi în provincie fericire!
- Relaţia mea cu muzica? Sunt urechistă, pur şi simplu. Atât. Şi mai ştiu să zdrăngănesc puţin, foarte puţin, la chitară, pentru că am făcut 3 ani cursuri de chitară în perioada liceului. Îmi place să cânt, tot timpul fredonez ceva, mi-ar fi plăcut să am o voce monumentală, explozivă, colosală. Multă vreme am crezut că nu am voce şi chiar şi acum mai cred asta - cred că am ureche muzicală, atât - dar dacă unii mai pricepuţi la muzică decât mine îmi zic că e bine ce fac şi dacă văd că nu se strâmbă nimeni când cânt, eu mă arunc cu toată încrederea. Oricum, am ajuns de la a plânge în cabinetul profului de chitară, la a cânta pe scenă, în două spectacole marca Ada Milea şi puţin şi la Radu Afrim. Şi dacă tot ai pomenit de Ada în întrebare, trebuie să zic că e minunată şi că urmează să lucrăm al treilea spectacol împreună cu ea. De-abia aştept! Ea mi-a deschis apetitul pentru cântat în văzul lumii şi-acum nu mai vreau să mă opresc.
- Ce îţi doreşti să ţi se mai întâmple ca actriţă?
- Îmi doresc să joc în continuare aici, la Piatra Neamţ, să am întâlniri prolifice, cu regizori faini, să cresc cât mai mult, aşa ca aluatul de pâine. În plus, mi-ar plăcea să mergem pe la festivaluri în afara ţării şi să fac şi film.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
