Iarna în Ţara Pădurenilor - Crăciun la Lelese

Sărbătorile pruncilor

Buna Iuca, moaşa din Lelese, pădureancă după neam, se apropie de nouăzeci de ani. Ea a mai prins încă zilele binecuvântate, când în sat se năşteau co­pii. Pe-atunci, pădurencele coborau călare din vâr­ful munţilor în târg, la Ghelari, ca nişte regine veni­te din altă lume. Oamenii încremeneau. Cu salbe de aur la gât şi pe frunte, îmbrăcate în cămăşi grele de broderie, ca nişte za­le, cu mijlocul prins într-o centu­ră de care atârnau cheiţe de fier, cheile castităţii şi purităţii, priveau lumea din şaua cailor. Astăzi, lu­mea ama­zoa­nelor pădurence a ră­mas în po­veşti, dar şi poveştile s-au împu­ţinat în ultima vreme, căci şi ele tră­iesc şi mor, la fel ca oamenii care le-au năs­cut. Tocmai în căutarea unor ase­menea poveşti despre Cră­ciu­nurile de altădată am ajuns în bu­că­tăria cal­dă a Bunii Iuca din Lelese.

On pic de gustare, pentru dezlegatul poveştilor

"Ţine minte ce-ţi spun: de Ziua Bubatului, ziua lui Sava, adică astăzi, pe 4 decembrie, dacă ai copii, mai ales, trebuie să mănânci fasole. Aşa-i scris, că dacă nu faci aşa, ţi se bolnăvesc pruncii de bube. Aşa că, ia de aici, pune-te şi mănâncă lângă mine. Stai pe scaun şi lasă traista colea şi nu te uita că-s bătrână, şi dumneatale o să ajungi ca mine, numa de ţi-ar da Dumne­zeu putere cum am eu, că uite, am trecut de multă vreme peste optzeci de ani şi mă mai ţin bine încă, nu stau deloc, mă mişc, nu mă supăr cu nimeni şi nu fac năcazuri nimănui".
Pâinea se rupe uşor, firimiturile se împrăştie pe masă, aburii mâncării fac dintr-o dată bucătăria mai caldă, mâţele dorm încovrigate pe cuptor. "Aşa doam­­nă, aşa, să luăm on pic de gustare şi-apoi om povesti, dacă vrei poveşti, om povesti, că noi, fe­meile, avem toate o dragoste una faţă de alta, o înţă­legere de care bărbaţii n-au habar. De-aia suntem noi mai tari ca ei, şi-am fost dintătdeauna, că doară noi ducem lumea înainte, pentru că nouă ne-o lăsat Dumnezeu datoria de-a face prunci. Numai eu n-am avut bucuria asta, cine ştie ce pedeapsă şi a cui a trebuit s-o duc în spate toată viaţa. N-am putut avea copii, doamnă, şi nu-i mai mare supărare ca asta pentru o femeie. Nu-ţi trebuie mai mult năcaz. De-aia sunt acuma singură, atâta de singură, de aud câteodată cum se mişcă norii. Da' pentru aia, eu tot ţin sărbătorile, chiar dacă sunt singură, că ele ne măsoară viaţa. Câte sărbători sunt în chelindar, pe toate le ţin şi mai ales pe acelea ale pruncilor. Că dacă eu n-am avut un prunc al meu, atunci îl sărbătoresc pe pruncul Iisus.
Mai demult, aici, la noi, erau câte patruzăci de copii într-o clasă la şcoală, acuma sunt cinci copii în toată şcoala. La noi în sat or muri şi sărbătorile, doamnă, că astea numai pruncii le vestesc. Prun­cii sunt vestitorii bucuriei. Şi cea mai mare sărbă­toa­re a lor este Crăciunul. Dacă ei se împuţinează, dacă pleacă, nu mai are cine colinda. Cum o să fie Cră­ciunul aici peste câţiva ani, nici nu-mi pot închi­pui. Stau şi mă gândesc c-am ajuns să văd cum se gată lumea. În Sohodol, mai sus de Le­le­se, mai este o casă în care trăieşte un singur om. În rest, tăţi s-or gătat, copiii or plecat, bătrânii or murit, casele-s părăsite, curţile pustii, porţile cu lăcata de fier pe ele. Ia doamnă şi mănâncă, ia, să ai putere să te-ntorci acasă la prunci, că nu ştiu cum de-aţi ajuns tocmai în capătul ista de lume, ca să cătaţi poveşti de Crăciun".

Oamenii să se ţâie unii de alţii

Stă pe scaun dreaptă şi-şi ţine capul semeţ, de câte ori se uită la mine. Broboada albă de pe cap îi strânge obrazul şi-i dă nobleţe. Hainele negre, că­maşa albă, îi dau o solemnitate blândă. "N-am avut copii, dar am fost moaşa satului şi drept aceea e ca şi cum toţi prun­cii pe care i-am ajutat să vie pe lume ar fi şi ai mei. Când creş­teau, mă strigau pe nume, dacă mă întâlneau pe uliţă, dar nu pu­teau zice Ma­ria, Măriuca, aşa cum mă cheamă, mă strigau Iuca, şi de aceea mi-a rămas numele Buna Iuca. Aşa mă ştie toată lumea în sat, după cum m-or botezat co­piii. Cât am trăit, eu am vă­zut că nu-i mai mare sărbă­toare pe lume decât aceea de la naşterea unui prunc. E ca şi cum s-ar naşte încă o dată toată lumea. Cum să nu te bucuri? De-aceea, Crăciunul la noi era cea mai mare săr­bătoare de peste an. Că nu săr­bătoream doar pe Maica Domnului şi pe Pruncul Iisus, ci pe toată lumea şi pe toată făptura care s-a născut cu voia lui Dumnezeu. Iară eu, dacă i-am ajutat să se nască, dacă le-am fost moaşă şi stră­moaşă, am pre­ţuire la tot sa­tul. Aşa am învăţat de la bătrâni, ca oamenii să se ţâie unii de alţii, să nu se depărteze, să se bucure împreună, că nici bucuria nu stă la omul prea singur. Şi nici săr­bătoare nu-i, dacă n-ai cui da într-o zi bineţe".

Zilele de cap de an

"Mă întrebi cum era iarna mai demult, cum era Crăciunul? Cum era lumea? Era ca-n vis de frumos, faţă de ce-i acuma. Era o minune în tot satul. Mai demult, când începea iarna, pământul se acoperea de neauă albă şi moale ca puful de gâscă, multă neauă, de trebuia să faci cărare de la casă la grajd şi de la uşă până la poartă, ca să poţi ieşi în lume. De la Ajunul Crăciunului, până la Cornul înflorit, adică până la Bote­zul Domnului, erau zile în care sim­ţeai că de atâta bucurie s-au deschis cerurile. Atuncea erau zilele lumi­nate dintre ani, zilele de cap de an. Pe-atuncea Crăciunul venea din cer odată cu nin­soarea care se aşeza în valuri tot mai mari. Oricât ar fi fost de frig, nu te supăra gerul, oricât ar fi fost de mare neaua, era loc pentru toate, că era bu­nă­voinţă între oa­meni, ajutorare şi milă de aproa­pele. Aveai vecini cu care schimbai o vorbă, şi oricât de ne­căjit ai fi fost, lăsai năcazul la o parte, că săr­bă­toa­rea era sfântă. Pe-atuncea, lu­crurile nu erau aşa de amestecate ca acuma. Nici nu se bucură oamenii, nici nu se întristează prea tare, trec aşa pe deasupra de toate şi nu rămân cu nimica, atunci când fac adunarea la sfârşit. E un fel de slă­biciune în oamenii de acuma, ca şi cum s-ar teme să trăiască. Nici nu ştiu cum e adevărata sărbătoare, dacă nu respectă regulile ei. Prima dintre ele este să te cureţi, să ţii postul, să-ţi cureţi casa, să te împaci cu vecinii, să-ţi ceri iertare în biserică de la toţi cei cu care trăieşti, ca nu cumva, cândva, să le fi greşit, chiar şi fără voie. Câtă vreme nu faci curat în tine şi pe lângă tine, n-ai cum să vezi cât e de albă neaua de Cră­ciun. N-ai cum să te în­fiori când vezi cât de jos, aproa­pe de pământ, co­boa­ră stelele în noaptea Naş­terii lui Iisus, n-ai cum să aprinzi sâmburele de bu­nă­tate din tine, ca să-i luminezi şi pe ceilalţi. Eu sunt bătrână de-acuma, am trecut prin multe, dar Crăciunul meu vine şi acuma tot din cer. Şi începe tot cu prima ninsoare".

"Nu vreau să văd cum să gată lumea"

"Ca iarna piste codri, aşa o trecut anii peste mine. Şi dacă am văzut eu că lumea stă să se gate pe-aici, prin satele astea din vârful munţilor, m-am gândit că nu se poate să nu rămână o urmă după noi. Şi atuncea m-am socotit să-i spun unui băiat din vecini, care mă mai ajută, să-i spun cum a fost satul nostru înainte, care unde a stat, cu cine a făcut casă, câţi copii a avut, unde a lucrat, când a plecat din sat, cine a rămas după el, dacă a murit. Toate, toate vreau să i le spun, ca să nu moară odată cu mine ce ştiu, căci le ştiu pe toate, ca nimeni altul. N-am îm­bătrânit degeaba. N-am avut copii, e drept, dar vreau să ducă cineva mai departe ceea ce am învăţat eu de la lumea asta. Băiatul ăsta e serios, face şcoala de teologie, o să fie popă şi-i prinde bine şi lui să afle cum era satul în care s-a născut, cum erau oa­menii de aici, moşii şi stră­moşii lui, cum era lumea mai demult. Cum era iar­na, cum sărbătorile, cum Cră­ciu­nul, cum se-auzeau co­lin­dele peste dealuri şi dea­luri, de clocotea cerul, când porneau flăcăii din sat. El vine la mine ori de câte ori are vacanţă şi câtă vreme e plecat la şcoală, eu mă tot gândesc la câte am să-i spun, ca să nu uit cumva, ceva. S-au adunat şi iernile mele, eu sunt născută în decembre, şi de aceea îmi număr viaţa în ierni. Da aşa bătrână cum îs, nu vreau să văd cum se gată lumea. Că asta se întâmplă când nu mai ai sărbători! Nu vreau s-apuc lumea făr de Crăciun. De aceea sunt mulţumită că este cineva care vrea să ştie şi să ducă mai departe ce-a fost. Aşa cum eşti dumneata acum".
OTILIA ŢEPOSU


Copiii lui Dumnezeu

Aproape de biserica din Lelese, pe uliţa mare, după poarta verde, nişte lespezi lungi din piatră de râu închipuie treptele pe care urci ca să intri în că­suţa mică, de lemn, văruită în alb, şi cu cercevele roşii. E o singură odaie, mare, podită pe jos cu scân­dură. O sobă de fier cu plită, două paturi cu speteze din lemn pictat, o masă şi două scaune. O mâţă albă-neagră toarce întinsă leneşă lângă sobă. Pe pli­tă fierbe o ulcică cu fasole şi alături, într-un ceaun mare, se încălzeşte apa cu tărâţe pentru purcea­ua din coteţ: ultima ei masă îmbelşugată pe lumea asta.
Costa Viorel şi Costa Silvia stau aşezaţi, fie­care pe marginea patului său, faţă în faţă. Sunt de 48 de ani împreună. "Parcă gândeşti că n-or fost atâţia, no, ie!...", spune nană Silvie. "Am trăit şi rău şi bine, cum trăieşte omu-n lume! Eu 30 de ani n-am văzut soarele", spune un­che­şu' Viorel, "am lucrat în mina de talc". "Acum am 76 de ani şi-s bătrân, dar muierea asta a me, batăr că-i mai mare ca mine cu doi ani, are mintea şi-acu' după tinereţe!". Au sădit pomi şi au făcut o casă mare îm­preună, cea de la drum, gă­tită cu ştergare frumos cu­sute, puse la icoane, şi cu ulcele atârnate în cuie, la grindă. Dar copii n-au putut face! Nana Silvia şi-a cum­părat de la prăvălia părin­telui o pun­gă mare cu bom­boane şi alta cu turtă dulce. Mere-s sus, în pod, iar cu o zi înainte de Ajun, va coace colăcuţi, pentru a găsi-o pre­gătită copiii ce-i vor colinda. I-s tare dragi prun­cii! Şi când îi vede pe uliţă, scoate bomboane înve­lite în hârtie colorată, din care ţine mereu în buzu­­narul larg, al şurţei, şi le împarte. "Ai copii, dom­nucă?", mă întreabă cu ochi galeşi... Nana Silvia se vede că a fost o femeie frumoasă şi a îmbătrânit la fel. "Apăi, n-om fi singuri, în sara de Crăciun, c-avem cu noi co­piii lui Dumnezeu: treizeci de oi, vacă şi porci, găini şi curci - toate de la Tatăl sunt. Cu suflet! C-apăi, cine or fost lângă prun­cul sfânt când s-o născut? Cine o suflat asupra lui să-i facă abur de căldu­ră? În noap­tea de Cră­ciun, aşa se zice: Dumnezeu deschi­de cerurile şi vesteşte Naşterea, iar toate făpturile necu­vân­tă­toare înţeleg că se petrece ceva în lume şi aud în­gerii cu trom­peta... Bunu' meu aşa spunea, că a vă­zut cum boii lui fă­ceau cruce cu copita în ţărână în noaptea de Crăciun".

"Fără scutec de-nfăşat şi hăinuţe de-mbrăcat"

Am acasă o icoană a Naşterii: pruncul culcat în iesle şi de jur-împrejurul lui nici un om. Ci un cal cu ochi mari şi blânzi, o vacă cu coarne răsucite şi o oaie, ce-l privesc cu o candoare amestecată cu duioşie. Acum îmi dau seama că, în vârtejul sclipi­tor al "shopping-ului" de Crăciun ce se practică în oraşele mari, cei mai mulţi dintre noi uităm chiar sensul Crăciunului. Că îl lăsăm singur pe Iisus în noaptea Naşterii Sale. Că nu ne gândim că-i un prunc mic abia născut, dezbrăcat, în frig, "fără scu­tec de-nfăşat şi hăinuţe de-mbrăcat". Că nu dăruim foc din vatră şi căldură din inimă, o farfurie cu mâncare şi o haină groasă nici unui sărman dintre mulţii care sunt pe lumea asta. Că suntem nişte magi prefăcuţi, care întorc spatele stelei călăuzitoa­re şi-şi ţin darurile scumpe doar pentru ei! Cu adevărat, în noaptea Naşterii, îngerii cântă "Slavă întru Cel de Sus, lui Dumnezeu, iar pe pământ pace, între oameni bunăvoire!". Pământul se umple de bucurie şi cerurile se deschid pentru cei cu inima blândă: oamenii simt că se iubesc unii pe alţii şi se privesc mai îngăduitori. Timpul acesta al sărbătorii e alături de noi şi curge altfel decât în ritmul ame­ţitor al vieţii obişnuite. Putem intra în el dacă ne pregătim curăţindu-ne trupeşte şi su­fleteşte.
Îi privesc pe unchieşu Viorel şi nană Silvia: bunătatea şi blândeţea chipurilor lor arată că sunt împăcaţi cu viaţa lor, aşa cum le-a dat-o Dumnezeu. Ştiu că El nu ne dă întotdeauna ce ne dorim, ci ne dă exact ce avem nevoie. Când vor­besc de sărbătoare, li se înveseleşte obrazul şi le apare o sclipire de nerăbdare în ochi, ca unor copii care abia aşteaptă să desfacă cadou­rile de sub brad. "D-apăi cum nu? Om tăie purceaua asta şi-om face cârnaţ şi pecie, avem jinars plin, şi-om da la dobaşii care ne-or colinda în noaptea de Ajun. Şi-om închina cu toţii, iară dimineaţa om mere la biserică, cu tot satul, îmbrăcaţi în port pădurenesc. Iar acolo om cânta, că băr­batu-meu îi cantor de treizeci de ani şi aşa un glas frumos ce are şi acuma, la bă­trâneţe! Tăte babele stau şi-l as­cultă şi lăcrimează când cântă el cântările bise­ri­ceşti, pricesne de pe la noi, ori acum, că ne-am bă­gat în post, «Sus, sus, sus, Hris­toase, sus», «O, ce veste minunată», «Trei crai de la răsărit» şi altele din acestea! Şi-apoi, a doua zi după Crăciun, se face joc în sat, şi merem şi noi, aşe, ori la ospeţe, să mai vedem lumea, care cum îi de fălos. Aşa-i la noi de Crăciun, de când îi lumea, no, ie! Da' la dum­neavoastră, la Bucureşti, cum îi?"

Naşterea Domnului, cu bu­cu­rie în fiece casă!

Un deal deasupra de Lelese e Sohodol, un cătun. Crângul desfrunzit îl înconjoară ţinân­du-l ca-n poală. Jumătate din case­le vechi de lemn sunt pără­site. Ju­mă­­tatea cealaltă de case sunt lo­cuite de bătrâni şi bă­trâne. "Numa' babe sur­de şi chioare! Da­că mereţi cu ma­şina să fiţi atenţi ca să nu daţi peste ele, că n-aud şi nu văd bine când merg pe uliţă, bată-le să le bată de nă­roade, că şi aşa-s puţine!", zice cam răc­nind can­torul bă­trân, roşu în obraji, cu un ochi albastru şi lă­crimos şi cu celălalt năpădit de albeaţă, de la biserica şi mai bătrână de pe culmea dealului. De la cantorul aces­ta, moşucu' Aurel, am auzit un colind nea­semuit de frumos. Când a înce­put a-l cân­ta, la gura sobei, cu ochiul cel albastru şi lăcrimos închis şi cu mâinile împreu­nate pe ge­nunchi, am simţit cum mă frisonez toată şi în sto­mac mi se zbat fluturi. Vocea îi era aspră, hârşâită, dar plină de un mister, ca o incan­taţie străveche.
Colinda lui Sân Nicoară:
"Ăsta-i Domnu' Bu­nu'/ Boieriu bătrânu'/ Dă-i Domnului, Doam­ne./ Bun gând s-o gân­ditu'/ Bun prânz o gă­titu'/ Dă-i Domnului, Doamne./ La prânz o che­matu'/ Toţi vecini din satu'/ Şi boieri bă­trâ­niu'./ Dă-i Domnului, Doamne!/ Din câţi o che­matu'/ Toţi s-or arătatu'/ Numa' n-o venitu'/ Sântu' Sân Nicoară./ Dă-i Domnului, Doamne!/ Sântu' Sân Nicoară,/ Cum de n-ai venit,/ Cum ţi-am poruncit!/ Drag Domnu' din Ceriu,/ De-aia n-am venitu'/ Când m-ai poruncitu'/ Că m-am d-auzitu'/ D-auzit strigatu'/ Colo sus, mai susu'/ Sus la vadu' latu'/ Ce ţipet erariu/ Ţipet de brudariu'/ Care mi-or avutu'/ Nouă corăbioare/ De-ale soareluiu'/ Dă-i Dom­nului, Doamne!/ Dintr-acelea nouă,/ Şepte s-or-necatu'/ Două le-am scăpatu'/ Dintr-acelea două,/ Dintr-una din ele,/ Soare răsărele./ Din alta din ele,/ Luna luminere,/ Dă-i Domnului, Doam­ne!"
"Naşterea lui Hristos să vă fie de folos, să-nchi­năm cu sănătate, pe la gazde pe la tăte!".
CORINA PAVEL


Ceata colindătorilor

Cum ar fi copilăria fără colindele Crăciunului? Pentru Gheorghe Achim din Lelese, întrebarea "nici nu se pune". Când era dânsul copil, în urmă cu şap­tezeci de ani, "de mândrie" aştepta Crăciunul, săr­bătoarea Naşterii Domnului, găsind satul "ca o mi­reasă", alb şi pierdut sub troiene, dar plin de viaţă şi de "credinţă mântuitoare". Ceata colindă­to­rilor, de 15-20 de băieţi, se forma la şcoală, sub povaţa das­călului Ienăşescu, apostolul satului. În şcoală repetau, acolo se îmbrăcau în costume naţionale, acolo se mascau în irozi sau ridi­cau steaua în şase cornuri, împo­dobită cu "toate formele de culori" şi desenată cu chipul Mântuito­ru­lui. Dascălul ur­mărea respectarea obi­ceiului bătrâ­nesc şi nu permi­tea elevilor săi nici o abatere de la tra­diţie, nici o inovaţie în ver­surile ce povesteau Mi­nunea Dum­neze­ias­că de la Naza­ret. Ele­vul Muşa Ro­mu­lus ţinea steaua cea stră­lu­ci­toare şi purta mândru coiful colo­rat, de voievod. Când nu era el, îi lua locul Costa Gaşper, "vecin scump de-a nos­tru"; Petriş Gheor­ghe rostea pri­mul vers; Cos­ta Viorel "ros­togolea" versul al doi­lea... Băieţi fruntaşi la învăţă­tură, buni cosaşi în miez de vară, pădureni neîn­trecuţi la clăci şi colin­de. Amintindu-şi de leatul lui, azi mutat în cimitirul din deal, Gheorghe Achim varsă o la­crimă. Apoi reia vraja povestirii: "Pe seara de Ajun, mă gătea mama, dragii mei, cu cămaşă albă; cu căput (haină) de dimie, cu­sut la maşină de «un scump de lăibărar» din Ba­nat; cu opin­cuţe din piele, împle­tite de opin­carul Pa­săre Gheor­ghe; cu ciorapi de lână daţi prin cârlige de mama, din care aveam o sti­vă; cu că­ciu­lă nea­gră de miel ţurcan... Du­pă ce ne întâl­neam în curtea şcolii, roşii în obraji de ge­rul pă­dure­nesc, începeam colin­da la preo­tul nostru, părin­tele Albu Oprea, şi termi­nam spre ziuă, aca­să la unul dintre cetaşi. Scumpa de gazdă ne primea cu «bun venit, ficiori scumpi...», apoi ne servea la masă, pe bază de ţuică întoar­să şi fiartă şi dans cu fetele care ne ţineau calea şi nu ne perdeau din ochi...Dră­guţele aveau iscoade trimise după noi, că ştiau ceas de ceas pe care deal am ajuns, la ce casă am adăstat mai mult, cu cine am schimbat privirile mai înde­lung. Când să ple­căm, fiecare pe la căşile lui, abia trăgeam trăiştile pline de colaci, cozonaci şi de-a porcului: cârnaţi, calta­boşi, pecie afumată - tot ce agonisisem într-o noap­te de colindat. Şi ajungeam acasă răguşiţi dar voioşi, îngheţaţi la picioare şi cu obrajii crepaţi, dar fericiţi că purtasem încă un an, cu drag, sărbătoarea Naşterii scumpului nostru Mân­tuitor. Trăiam ade­vărată sărbătoare, adevărată inimă bătrânească... Numai ce se strigau bătrânii în­tre dânşii peste gard: «Haide, măi, frate moşule, să mai spunem oţâr de poveşti... hai şi-om lua un vinars încălzit»... Şi-or mai fi şi altele, scumpul meu, dar nu le ţân minte, cum să-ţi aminteşti după atâta putere de vreme?...".
ION LONGIN POPESCU