Acasă eram numai cu bunicii paterni şi cu mama. Tata era pe front, din 1941. A fost până aproape de Stalingrad, unde a reuşit să scape de încercuire, cu batalionul său de artilerie.
În lipsa lui, cei doi cai pe care-i aveam au fost luaţi de soldaţii ruşi. În zilele de 5-6 octombrie 1944, au avut loc puternice lupte în comuna noastră, situată în vestul judeţului Timiş-Torontal, la 5 km de graniţa cu Iugoslavia şi la cca 20 km de râul Mureş, între avangarda armatei sovietice şi o unitate militară germană, care încerca să încetinească înaintarea Armatei Roşii. Au fost victime de ambele părţi, precum şi din rândul civililor, printre care şi străbunicul meu matern. După primele unităţi motorizate ruseşti, a urmat grosul armatei care a trecut prin comună. Au comis multe abuzuri. Printre altele, au rechiziţionat aproape toţi caii, precum şi alte bunuri din gospodării. Am avut noroc că în curtea noastră a fost instalată o formaţie de specialişti în deminare. Aveau două maşini deschise, de teren, şi nişte câinoci mari şi răi. Toată ziua erau plecaţi în misiune. Au lăsat numai un soldat să păzească curtea, unde îşi ţineau efectivele, astfel că alţi soldaţi, care umblau după jafuri, nu au mai intrat la noi. Seara, când ruşii se întorceau, bunica îi aştepta cu o masă caldă. A tăiat multe din hoarele (păsările) din curte. Bunicul meu spunea: "Mai bine să le dăm noi, decât să le ia ei şi să facă prăpăd printre ele". Am avut noroc şi de ofiţerul lor, care era un om bun. Serioja se numea. Se juca cu mine. Îmi dădea dulciuri. Spunea că are un băiat de vârsta mea, pe care nu l-a văzut de mult şi îi era tare dor de el. Vorbea cu bunicul care o rupea puţin pe ruseşte, întrucât, fiind în armata austro-ungară în Primul Război, a luptat împotriva ruşilor în Galiţia, unde şi-a pierdut un picior. S-a plâns lui Serioja că nu mai avem cai. Atunci Serioja ne-a adus un cal. Era o iapă bătrână, slabă şi oarbă. Cu ea am rămas după plecarea ruşilor. O strigam Oarba. S-a obişnuit la noi. Îi dădeam să mânânce de toate. S-a întremat, cât de cât. Era un animal blând. Necunoscând locurile, trebuia dusă de dârlogi. Eu aveam sarcina să o conduc. Tresărea la orice zgomot, în special de maşini şi tractoare. Am reuşit să ne descurcăm cumva cu Oarba în toamna acelui an şi primăvara celui următor. Când a venit tata de pe frontul de est, prin luna mai a anului 1945, s-a pus problema cumpărării unui cal puternic. Târgul de vară se ţinea în comuna noastră. Caii erau foarte scumpi după război. Pentru că nu aveam prea mulţi bani, tata nu a reuşit să cumpere un cal prea arătos. La "spartul târgului", spre seară, a apărut acasă cu un cal slab, numai piele şi os, plin de bube purulente. De ruşine pentru calul amărât pe care l-a cumpărat, tata nu a venit acasă de la târg cu el pe drumul obişnuit. A ocolit pe la marginea satului. Bunicul, cum a văzut calul, a spus: "E un cal bun, de rasa Ghidran. Trebuie să avem mare grijă de el". În primele zile, a zăcut în ştălog (grajd). Nu mânca aproape nimic şi bea numai multă, multă apă. Tata îl ungea pe răni cu nişte unsori. Într-o zi, mama mi-a zis să-i duc nişte pâine uscată. A început să o ronţăie. Apoi eu, care aveam sarcina să strâng ouăle de găină, raţe, gâşte, pichiţe (bibilici) de prin cuibarele din curte, l-am ademenit pe Chitran, că aşa a fost numit de noi, cu un ou proaspăt. L-a mirosit, apoi l-a mâncat imediat cu mare poftă.
În primăvara anului următor, a fost pus la muncă. A devenit un cal de toată frumuseţea. Era relativ tânăr, puternic, lucios, semn de sănătate. Toţi vecinii s-au mirat când l-au văzut, nevenindu-le să creadă că era calul slab şi bolnav cumpărat de la târg. Tata era foarte mândru de calul lui. Când a fost pus la cocie (căruţa ţărănească) şi plug, alături de Oarba, nu se potriveau deloc. Oarba, săraca, nu putea ţine pasul cu Chitran. A fost vândută, dar Chitran era puternic şi trăgea la plug cât doi. Tata spunea: "Nu ne mai trebuie alt cal. Facem toate lucrările agricole numai cu Chitran". Aşa a şi fost, timp de aproape trei ani. O singură problemă era, când traversam ştrecul (linia de cale ferată) şi mergeam pe drumurile de pământ paralele cu aceasta. Eu mergeam, în special toamna, la culesul cucuruzului, împreună cu bunicul, să cărăm ştiuleţii acasă de la holdă. Aveam o problemă însă: pe drum, Chitran era foarte sperios când se auzea zgomot de tractor, probabil asemănător, pentru el, cu răpăiturile mitralierelor din timpul frontului. O şi mai mare problemă era la traversarea ştrecului. Cunoşteam mersul trenurilor de călători şi aveam grijă să nu întâlnim trenurile pe drumurile care erau paralele cu linia ferată. Când întâlneam însă trenurile marfar, care nu aveau un orar prestabilit, era o mare problemă. Bunicul îmi spunea: "Acum te dai jos din cocie şi îl ţii pe Chitran de zăbală. Îi întorci capul să nu vadă trenul. Îi vorbeşti tot timpul şi îl mângâi pe grumaz. Stai totuşi mai departe de el, în stânga lui, şi dacă nu pot să-l ţin de frâne (frâie, hăţuri) şi Chitran o rupe la fugă, sari imediat departe de el să nu dea cocia peste tine". Aşa făceam. Când venea trenul, îl simţeam pe Chitran cum tresare şi tremură din tot corpul. Câteodată, când vreun mecanic rău, ca să se amuze, mai trăgea de mânerul sirenei, Chitran se speria foarte tare şi cu greu reuşea bunicul să-l strunească. Aşa au trecut aproape trei ani. Eu eram nedespărţit de Chitran.
În toamna anului 1948, spre sfârşitul lui noiembrie, ultima lucrare a rămas îngropatul viei. Era o vreme rece, de toamnă. Cum am ajuns acasă, Chitran a fost şters de sudoare, ţesălat şi hrănit. I-am dat, ca de obicei, câteva ouă. Mi-a mulţumit, nechezând uşor. A fost ultima dată când l-am văzut.
Dimineaţa nu mai era în ştălog. A fost furat în noaptea aceea. Plouase mărunt şi rece. Era o noapte întunecoasă. S-au furat de pe uliţa noastră, cinci dintre cei mai frumoşi cai. La un vecin doi, la altul alţi doi şi de la noi unul, pe Chitran. De la alt vecin, hoţii au luat şi o cocie nouă. A fost ultimul furt mare de cai. S-a dedus că era o bandă de "lotri" din alte locuri, dincolo de Mureş, îndrumaţi de un consătean care cunoştea caii şi ogrăzile. S-a reconstituit cum au procedat hoţii, care erau în număr de patru. Unul dintre ei stătea de pază în faţa uşii de la intrarea în casă, cu un par. Dacă cineva s-ar fi trezit şi vroia să iasă afară, era lovit cu parul. La noi în curte au fost multe urme pe pământul îmbibat cu apă. Chitran s-a împotrivit din răsputeri ca să-i fie pusă zăbala în gură şi căpăstrul, ca să poată fi scos afară din curte.
S-a pus întrebarea firească: Cine a fost consăteanul care a îndrumat banda de hoţi? Răspunsul a fost dat peste un an de zile. Fusese un bărbat tânăr, din cealaltă parte a satului, care până la urmă, a murit de pneumonie. El a condus hoţii în fiecare casă de unde s-au furat caii, apoi a plecat împreună cu ei. A trecut şi apa rece a Mureşului. A răcit puternic. S-a îmbolnăvit grav şi peste un an de zile a murit, lăsând în urma lui soţia cu trei fetiţe mici. Toţi spuneau: "A fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru ce a făcut".
Mie nu mi-au spus nimic de identitatea călăuzei hoţilor. Am aflat mult mai târziu. Îmi era dor de Chitran. Eram trist şi plângeam, cu toate că aveam nouă ani şi jumătate. Nu am mers câteva zile nici la şcoală. Prietenii mei de joacă m-au compătimit, dar până la urmă mi-au zis: "Gata, nu mai plânge, Chitran n-a fost decât un cal, n-a fost om". N-a fost om, dar eu l-am iubit ca pe un frate. Şi am simţit că mă iubeşte şi el. Nu l-am uitat niciodată, deşi au trecut şapte decenii de-atunci. Va rămâne mereu în inima şi sufletul meu.
ION COMLOŞANU - Timişoara
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
