Buna Iuca, moașa din Lelese, pădureancă după neam, se apropie de nouăzeci de ani. Ea a mai prins încă zilele binecuvântate, când în sat se nășteau copii. Pe-atunci, pădurencele coborau călare din vârful munților în târg, la Ghelari, ca niște regine venite din altă lume. Oamenii încremeneau. Cu salbe de aur la gât și pe frunte, îmbrăcate în cămăși grele de broderie, ca niște zale, cu mijlocul prins într-o centură de care atârnau cheițe de fier, cheile castității și purității, priveau lumea din șaua cailor. Astăzi, lumea amazoanelor pădurence a rămas în povești, dar și poveștile s-au împuținat în ultima vreme, căci și ele trăiesc și mor, la fel ca oamenii care le-au născut. Tocmai în căutarea unor asemenea povești despre Crăciunurile de altădată am ajuns în bucătăria caldă a Bunii Iuca din Lelese.
On pic de gustare, pentru dezlegatul poveștilor
"Ține minte ce-ți spun: de Ziua Bubatului, ziua lui Sava, adică astăzi, pe 4 decembrie, dacă ai copii, mai ales, trebuie să mănânci fasole. Așa-i scris, că dacă nu faci așa, ți se bolnăvesc pruncii de bube. Așa că, ia de aici, pune-te și mănâncă lângă mine. Stai pe scaun și lasă traista colea și nu te uita că-s bătrână, și dumneatale o să ajungi ca mine, numa de ți-ar da Dumnezeu putere cum am eu, că uite, am trecut de multă vreme peste optzeci de ani și mă mai țin bine încă, nu stau deloc, mă mișc, nu mă supăr cu nimeni și nu fac năcazuri nimănui".
Pâinea se rupe ușor, firimiturile se împrăștie pe masă, aburii mâncării fac dintr-o dată bucătăria mai caldă, mâțele dorm încovrigate pe cuptor. "Așa doamnă, așa, să luăm on pic de gustare și-apoi om povesti, dacă vrei povești, om povesti, că noi, femeile, avem toate o dragoste una față de alta, o înțălegere de care bărbații n-au habar. De-aia suntem noi mai tari ca ei, și-am fost dintătdeauna, că doară noi ducem lumea înainte, pentru că nouă ne-o lăsat Dumnezeu datoria de-a face prunci. Numai eu n-am avut bucuria asta, cine știe ce pedeapsă și a cui a trebuit s-o duc în spate toată viața. N-am putut avea copii, doamnă, și nu-i mai mare supărare ca asta pentru o femeie. Nu-ți trebuie mai mult năcaz. De-aia sunt acuma singură, atâta de singură, de aud câteodată cum se mișcă norii. Da' pentru aia, eu tot țin sărbătorile, chiar dacă sunt singură, că ele ne măsoară viața. Câte sărbători sunt în chelindar, pe toate le țin și mai ales pe acelea ale pruncilor. Că dacă eu n-am avut un prunc al meu, atunci îl sărbătoresc pe pruncul Iisus.
Mai demult, aici, la noi, erau câte patruzăci de copii într-o clasă la școală, acuma sunt cinci copii în toată școala. La noi în sat or muri și sărbătorile, doamnă, că astea numai pruncii le vestesc. Pruncii sunt vestitorii bucuriei. Și cea mai mare sărbătoare a lor este Crăciunul. Dacă ei se împuținează, dacă pleacă, nu mai are cine colinda. Cum o să fie Crăciunul aici peste câțiva ani, nici nu-mi pot închipui. Stau și mă gândesc c-am ajuns să văd cum se gată lumea. În Sohodol, mai sus de Lelese, mai este o casă în care trăiește un singur om. În rest, tăți s-or gătat, copiii or plecat, bătrânii or murit, casele-s părăsite, curțile pustii, porțile cu lăcata de fier pe ele. Ia doamnă și mănâncă, ia, să ai putere să te-ntorci acasă la prunci, că nu știu cum de-ați ajuns tocmai în capătul ista de lume, ca să cătați povești de Crăciun".
Oamenii să se țâie unii de alții
Stă pe scaun dreaptă și-și ține capul semeț, de câte ori se uită la mine. Broboada albă de pe cap îi strânge obrazul și-i dă noblețe. Hainele negre, cămașa albă, îi dau o solemnitate blândă. "N-am avut copii, dar am fost moașa satului și drept aceea e ca și cum toți pruncii pe care i-am ajutat să vie pe lume ar fi și ai mei. Când creșteau, mă strigau pe nume, dacă mă întâlneau pe uliță, dar nu puteau zice Maria, Măriuca, așa cum mă cheamă, mă strigau Iuca, și de aceea mi-a rămas numele Buna Iuca. Așa mă știe toată lumea în sat, după cum m-or botezat copiii. Cât am trăit, eu am văzut că nu-i mai mare sărbătoare pe lume decât aceea de la nașterea unui prunc. E ca și cum s-ar naște încă o dată toată lumea. Cum să nu te bucuri? De-aceea, Crăciunul la noi era cea mai mare sărbătoare de peste an. Că nu sărbătoream doar pe Maica Domnului și pe Pruncul Iisus, ci pe toată lumea și pe toată făptura care s-a născut cu voia lui Dumnezeu. Iară eu, dacă i-am ajutat să se nască, dacă le-am fost moașă și strămoașă, am prețuire la tot satul. Așa am învățat de la bătrâni, ca oamenii să se țâie unii de alții, să nu se depărteze, să se bucure împreună, că nici bucuria nu stă la omul prea singur. Și nici sărbătoare nu-i, dacă n-ai cui da într-o zi binețe".
Zilele de cap de an
"Mă întrebi cum era iarna mai demult, cum era Crăciunul? Cum era lumea? Era ca-n vis de frumos, față de ce-i acuma. Era o minune în tot satul. Mai demult, când începea iarna, pământul se acoperea de neauă albă și moale ca puful de gâscă, multă neauă, de trebuia să faci cărare de la casă la grajd și de la ușă până la poartă, ca să poți ieși în lume. De la Ajunul Crăciunului, până la Cornul înflorit, adică până la Botezul Domnului, erau zile în care simțeai că de atâta bucurie s-au deschis cerurile. Atuncea erau zilele luminate dintre ani, zilele de cap de an. Pe-atuncea Crăciunul venea din cer odată cu ninsoarea care se așeza în valuri tot mai mari. Oricât ar fi fost de frig, nu te supăra gerul, oricât ar fi fost de mare neaua, era loc pentru toate, că era bunăvoință între oameni, ajutorare și milă de aproapele. Aveai vecini cu care schimbai o vorbă, și oricât de necăjit ai fi fost, lăsai năcazul la o parte, că sărbătoarea era sfântă. Pe-atuncea, lucrurile nu erau așa de amestecate ca acuma. Nici nu se bucură oamenii, nici nu se întristează prea tare, trec așa pe deasupra de toate și nu rămân cu nimica, atunci când fac adunarea la sfârșit. E un fel de slăbiciune în oamenii de acuma, ca și cum s-ar teme să trăiască. Nici nu știu cum e adevărata sărbătoare, dacă nu respectă regulile ei. Prima dintre ele este să te cureți, să ții postul, să-ți cureți casa, să te împaci cu vecinii, să-ți ceri iertare în biserică de la toți cei cu care trăiești, ca nu cumva, cândva, să le fi greșit, chiar și fără voie. Câtă vreme nu faci curat în tine și pe lângă tine, n-ai cum să vezi cât e de albă neaua de Crăciun. N-ai cum să te înfiori când vezi cât de jos, aproape de pământ, coboară stelele în noaptea Nașterii lui Iisus, n-ai cum să aprinzi sâmburele de bunătate din tine, ca să-i luminezi și pe ceilalți. Eu sunt bătrână de-acuma, am trecut prin multe, dar Crăciunul meu vine și acuma tot din cer. Și începe tot cu prima ninsoare".
"Nu vreau să văd cum să gată lumea"
"Ca iarna piste codri, așa o trecut anii peste mine. Și dacă am văzut eu că lumea stă să se gate pe-aici, prin satele astea din vârful munților, m-am gândit că nu se poate să nu rămână o urmă după noi. Și atuncea m-am socotit să-i spun unui băiat din vecini, care mă mai ajută, să-i spun cum a fost satul nostru înainte, care unde a stat, cu cine a făcut casă, câți copii a avut, unde a lucrat, când a plecat din sat, cine a rămas după el, dacă a murit. Toate, toate vreau să i le spun, ca să nu moară odată cu mine ce știu, căci le știu pe toate, ca nimeni altul. N-am îmbătrânit degeaba. N-am avut copii, e drept, dar vreau să ducă cineva mai departe ceea ce am învățat eu de la lumea asta. Băiatul ăsta e serios, face școala de teologie, o să fie popă și-i prinde bine și lui să afle cum era satul în care s-a născut, cum erau oamenii de aici, moșii și strămoșii lui, cum era lumea mai demult. Cum era iarna, cum sărbătorile, cum Crăciunul, cum se-auzeau colindele peste dealuri și dealuri, de clocotea cerul, când porneau flăcăii din sat. El vine la mine ori de câte ori are vacanță și câtă vreme e plecat la școală, eu mă tot gândesc la câte am să-i spun, ca să nu uit cumva, ceva. S-au adunat și iernile mele, eu sunt născută în decembre, și de aceea îmi număr viața în ierni. Da așa bătrână cum îs, nu vreau să văd cum se gată lumea. Că asta se întâmplă când nu mai ai sărbători! Nu vreau s-apuc lumea făr de Crăciun. De aceea sunt mulțumită că este cineva care vrea să știe și să ducă mai departe ce-a fost. Așa cum ești dumneata acum".
OTILIA ȚEPOSU
Copiii lui Dumnezeu
Aproape de biserica din Lelese, pe ulița mare, după poarta verde, niște lespezi lungi din piatră de râu închipuie treptele pe care urci ca să intri în căsuța mică, de lemn, văruită în alb, și cu cercevele roșii. E o singură odaie, mare, podită pe jos cu scândură. O sobă de fier cu plită, două paturi cu speteze din lemn pictat, o masă și două scaune. O mâță albă-neagră toarce întinsă leneșă lângă sobă. Pe plită fierbe o ulcică cu fasole și alături, într-un ceaun mare, se încălzește apa cu tărâțe pentru purceaua din coteț: ultima ei masă îmbelșugată pe lumea asta.
Costa Viorel și Costa Silvia stau așezați, fiecare pe marginea patului său, față în față. Sunt de 48 de ani împreună. "Parcă gândești că n-or fost atâția, no, ie!...", spune nană Silvie. "Am trăit și rău și bine, cum trăiește omu-n lume! Eu 30 de ani n-am văzut soarele", spune uncheșu' Viorel, "am lucrat în mina de talc". "Acum am 76 de ani și-s bătrân, dar muierea asta a me, batăr că-i mai mare ca mine cu doi ani, are mintea și-acu' după tinerețe!". Au sădit pomi și au făcut o casă mare împreună, cea de la drum, gătită cu ștergare frumos cusute, puse la icoane, și cu ulcele atârnate în cuie, la grindă. Dar copii n-au putut face! Nana Silvia și-a cumpărat de la prăvălia părintelui o pungă mare cu bomboane și alta cu turtă dulce. Mere-s sus, în pod, iar cu o zi înainte de Ajun, va coace colăcuți, pentru a găsi-o pregătită copiii ce-i vor colinda. I-s tare dragi pruncii! Și când îi vede pe uliță, scoate bomboane învelite în hârtie colorată, din care ține mereu în buzunarul larg, al șurței, și le împarte. "Ai copii, domnucă?", mă întreabă cu ochi galeși... Nana Silvia se vede că a fost o femeie frumoasă și a îmbătrânit la fel. "Apăi, n-om fi singuri, în sara de Crăciun, c-avem cu noi copiii lui Dumnezeu: treizeci de oi, vacă și porci, găini și curci - toate de la Tatăl sunt. Cu suflet! C-apăi, cine or fost lângă pruncul sfânt când s-o născut? Cine o suflat asupra lui să-i facă abur de căldură? În noaptea de Crăciun, așa se zice: Dumnezeu deschide cerurile și vestește Nașterea, iar toate făpturile necuvântătoare înțeleg că se petrece ceva în lume și aud îngerii cu trompeta... Bunu' meu așa spunea, că a văzut cum boii lui făceau cruce cu copita în țărână în noaptea de Crăciun".
"Fără scutec de-nfășat și hăinuțe de-mbrăcat"
Am acasă o icoană a Nașterii: pruncul culcat în iesle și de jur-împrejurul lui nici un om. Ci un cal cu ochi mari și blânzi, o vacă cu coarne răsucite și o oaie, ce-l privesc cu o candoare amestecată cu duioșie. Acum îmi dau seama că, în vârtejul sclipitor al "shopping-ului" de Crăciun ce se practică în orașele mari, cei mai mulți dintre noi uităm chiar sensul Crăciunului. Că îl lăsăm singur pe Iisus în noaptea Nașterii Sale. Că nu ne gândim că-i un prunc mic abia născut, dezbrăcat, în frig, "fără scutec de-nfășat și hăinuțe de-mbrăcat". Că nu dăruim foc din vatră și căldură din inimă, o farfurie cu mâncare și o haină groasă nici unui sărman dintre mulții care sunt pe lumea asta. Că suntem niște magi prefăcuți, care întorc spatele stelei călăuzitoare și-și țin darurile scumpe doar pentru ei! Cu adevărat, în noaptea Nașterii, îngerii cântă "Slavă întru Cel de Sus, lui Dumnezeu, iar pe pământ pace, între oameni bunăvoire!". Pământul se umple de bucurie și cerurile se deschid pentru cei cu inima blândă: oamenii simt că se iubesc unii pe alții și se privesc mai îngăduitori. Timpul acesta al sărbătorii e alături de noi și curge altfel decât în ritmul amețitor al vieții obișnuite. Putem intra în el dacă ne pregătim curățindu-ne trupește și sufletește.
Îi privesc pe unchieșu Viorel și nană Silvia: bunătatea și blândețea chipurilor lor arată că sunt împăcați cu viața lor, așa cum le-a dat-o Dumnezeu. Știu că El nu ne dă întotdeauna ce ne dorim, ci ne dă exact ce avem nevoie. Când vorbesc de sărbătoare, li se înveselește obrazul și le apare o sclipire de nerăbdare în ochi, ca unor copii care abia așteaptă să desfacă cadourile de sub brad. "D-apăi cum nu? Om tăie purceaua asta și-om face cârnaț și pecie, avem jinars plin, și-om da la dobașii care ne-or colinda în noaptea de Ajun. Și-om închina cu toții, iară dimineața om mere la biserică, cu tot satul, îmbrăcați în port pădurenesc. Iar acolo om cânta, că bărbatu-meu îi cantor de treizeci de ani și așa un glas frumos ce are și acuma, la bătrânețe! Tăte babele stau și-l ascultă și lăcrimează când cântă el cântările bisericești, pricesne de pe la noi, ori acum, că ne-am băgat în post, «Sus, sus, sus, Hristoase, sus», «O, ce veste minunată», «Trei crai de la răsărit» și altele din acestea! Și-apoi, a doua zi după Crăciun, se face joc în sat, și merem și noi, așe, ori la ospețe, să mai vedem lumea, care cum îi de fălos. Așa-i la noi de Crăciun, de când îi lumea, no, ie! Da' la dumneavoastră, la București, cum îi?"
Nașterea Domnului, cu bucurie în fiece casă!
Un deal deasupra de Lelese e Sohodol, un cătun. Crângul desfrunzit îl înconjoară ținându-l ca-n poală. Jumătate din casele vechi de lemn sunt părăsite. Jumătatea cealaltă de case sunt locuite de bătrâni și bătrâne. "Numa' babe surde și chioare! Dacă mereți cu mașina să fiți atenți ca să nu dați peste ele, că n-aud și nu văd bine când merg pe uliță, bată-le să le bată de năroade, că și așa-s puține!", zice cam răcnind cantorul bătrân, roșu în obraji, cu un ochi albastru și lăcrimos și cu celălalt năpădit de albeață, de la biserica și mai bătrână de pe culmea dealului. De la cantorul acesta, moșucu' Aurel, am auzit un colind neasemuit de frumos. Când a început a-l cânta, la gura sobei, cu ochiul cel albastru și lăcrimos închis și cu mâinile împreunate pe genunchi, am simțit cum mă frisonez toată și în stomac mi se zbat fluturi. Vocea îi era aspră, hârșâită, dar plină de un mister, ca o incantație străveche.
Colinda lui Sân Nicoară:
"Ăsta-i Domnu' Bunu'/ Boieriu bătrânu'/ Dă-i Domnului, Doamne./ Bun gând s-o gânditu'/ Bun prânz o gătitu'/ Dă-i Domnului, Doamne./ La prânz o chematu'/ Toți vecini din satu'/ Și boieri bătrâniu'./ Dă-i Domnului, Doamne!/ Din câți o chematu'/ Toți s-or arătatu'/ Numa' n-o venitu'/ Sântu' Sân Nicoară./ Dă-i Domnului, Doamne!/ Sântu' Sân Nicoară,/ Cum de n-ai venit,/ Cum ți-am poruncit!/ Drag Domnu' din Ceriu,/ De-aia n-am venitu'/ Când m-ai poruncitu'/ Că m-am d-auzitu'/ D-auzit strigatu'/ Colo sus, mai susu'/ Sus la vadu' latu'/ Ce țipet erariu/ Țipet de brudariu'/ Care mi-or avutu'/ Nouă corăbioare/ De-ale soareluiu'/ Dă-i Domnului, Doamne!/ Dintr-acelea nouă,/ Șepte s-or-necatu'/ Două le-am scăpatu'/ Dintr-acelea două,/ Dintr-una din ele,/ Soare răsărele./ Din alta din ele,/ Luna luminere,/ Dă-i Domnului, Doamne!"
"Nașterea lui Hristos să vă fie de folos, să-nchinăm cu sănătate, pe la gazde pe la tăte!".
CORINA PAVEL
Ceata colindătorilor
Cum ar fi copilăria fără colindele Crăciunului? Pentru Gheorghe Achim din Lelese, întrebarea "nici nu se pune". Când era dânsul copil, în urmă cu șaptezeci de ani, "de mândrie" aștepta Crăciunul, sărbătoarea Nașterii Domnului, găsind satul "ca o mireasă", alb și pierdut sub troiene, dar plin de viață și de "credință mântuitoare". Ceata colindătorilor, de 15-20 de băieți, se forma la școală, sub povața dascălului Ienășescu, apostolul satului. În școală repetau, acolo se îmbrăcau în costume naționale, acolo se mascau în irozi sau ridicau steaua în șase cornuri, împodobită cu "toate formele de culori" și desenată cu chipul Mântuitorului. Dascălul urmărea respectarea obiceiului bătrânesc și nu permitea elevilor săi nici o abatere de la tradiție, nici o inovație în versurile ce povesteau Minunea Dumnezeiască de la Nazaret. Elevul Mușa Romulus ținea steaua cea strălucitoare și purta mândru coiful colorat, de voievod. Când nu era el, îi lua locul Costa Gașper, "vecin scump de-a nostru"; Petriș Gheorghe rostea primul vers; Costa Viorel "rostogolea" versul al doilea... Băieți fruntași la învățătură, buni cosași în miez de vară, pădureni neîntrecuți la clăci și colinde. Amintindu-și de leatul lui, azi mutat în cimitirul din deal, Gheorghe Achim varsă o lacrimă. Apoi reia vraja povestirii: "Pe seara de Ajun, mă gătea mama, dragii mei, cu cămașă albă; cu căput (haină) de dimie, cusut la mașină de «un scump de lăibărar» din Banat; cu opincuțe din piele, împletite de opincarul Pasăre Gheorghe; cu ciorapi de lână dați prin cârlige de mama, din care aveam o stivă; cu căciulă neagră de miel țurcan... După ce ne întâlneam în curtea școlii, roșii în obraji de gerul pădurenesc, începeam colinda la preotul nostru, părintele Albu Oprea, și terminam spre ziuă, acasă la unul dintre cetași. Scumpa de gazdă ne primea cu «bun venit, ficiori scumpi...», apoi ne servea la masă, pe bază de țuică întoarsă și fiartă și dans cu fetele care ne țineau calea și nu ne perdeau din ochi... Drăguțele aveau iscoade trimise după noi, că știau ceas de ceas pe care deal am ajuns, la ce casă am adăstat mai mult, cu cine am schimbat privirile mai îndelung. Când să plecăm, fiecare pe la cășile lui, abia trăgeam trăiștile pline de colaci, cozonaci și de-a porcului: cârnați, caltaboși, pecie afumată - tot ce agonisisem într-o noapte de colindat. Și ajungeam acasă răgușiți dar voioși, înghețați la picioare și cu obrajii crepați, dar fericiți că purtasem încă un an, cu drag, sărbătoarea Nașterii scumpului nostru Mântuitor. Trăiam adevărată sărbătoare, adevărată inimă bătrânească... Numai ce se strigau bătrânii între dânșii peste gard: «Haide, măi, frate moșule, să mai spunem oțâr de povești... hai și-om lua un vinars încălzit»... Și-or mai fi și altele, scumpul meu, dar nu le țân minte, cum să-ți amintești după atâta putere de vreme?...".
ION LONGIN POPESCU