Acasă eram numai cu bunicii paterni și cu mama. Tata era pe front, din 1941. A fost până aproape de Stalingrad, unde a reușit să scape de încercuire, cu batalionul său de artilerie.
În lipsa lui, cei doi cai pe care-i aveam au fost luați de soldații ruși. În zilele de 5-6 octombrie 1944, au avut loc puternice lupte în comuna noastră, situată în vestul județului Timiș-Torontal, la 5 km de granița cu Iugoslavia și la cca 20 km de râul Mureș, între avangarda armatei sovietice și o unitate militară germană, care încerca să încetinească înaintarea Armatei Roșii. Au fost victime de ambele părți, precum și din rândul civililor, printre care și străbunicul meu matern. După primele unități motorizate rusești, a urmat grosul armatei care a trecut prin comună. Au comis multe abuzuri. Printre altele, au rechiziționat aproape toți caii, precum și alte bunuri din gospodării. Am avut noroc că în curtea noastră a fost instalată o formație de specialiști în deminare. Aveau două mașini deschise, de teren, și niște câinoci mari și răi. Toată ziua erau plecați în misiune. Au lăsat numai un soldat să păzească curtea, unde își țineau efectivele, astfel că alți soldați, care umblau după jafuri, nu au mai intrat la noi. Seara, când rușii se întorceau, bunica îi aștepta cu o masă caldă. A tăiat multe din hoarele (păsările) din curte. Bunicul meu spunea: "Mai bine să le dăm noi, decât să le ia ei și să facă prăpăd printre ele". Am avut noroc și de ofițerul lor, care era un om bun. Serioja se numea. Se juca cu mine. Îmi dădea dulciuri. Spunea că are un băiat de vârsta mea, pe care nu l-a văzut de mult și îi era tare dor de el. Vorbea cu bunicul care o rupea puțin pe rusește, întrucât, fiind în armata austro-ungară în Primul Război, a luptat împotriva rușilor în Galiția, unde și-a pierdut un picior. S-a plâns lui Serioja că nu mai avem cai. Atunci Serioja ne-a adus un cal. Era o iapă bătrână, slabă și oarbă. Cu ea am rămas după plecarea rușilor. O strigam Oarba. S-a obișnuit la noi. Îi dădeam să mânânce de toate. S-a întremat, cât de cât. Era un animal blând. Necunoscând locurile, trebuia dusă de dârlogi. Eu aveam sarcina să o conduc. Tresărea la orice zgomot, în special de mașini și tractoare. Am reușit să ne descurcăm cumva cu Oarba în toamna acelui an și primăvara celui următor. Când a venit tata de pe frontul de est, prin luna mai a anului 1945, s-a pus problema cumpărării unui cal puternic. Târgul de vară se ținea în comuna noastră. Caii erau foarte scumpi după război. Pentru că nu aveam prea mulți bani, tata nu a reușit să cumpere un cal prea arătos. La "spartul târgului", spre seară, a apărut acasă cu un cal slab, numai piele și os, plin de bube purulente. De rușine pentru calul amărât pe care l-a cumpărat, tata nu a venit acasă de la târg cu el pe drumul obișnuit. A ocolit pe la marginea satului. Bunicul, cum a văzut calul, a spus: "E un cal bun, de rasa Ghidran. Trebuie să avem mare grijă de el". În primele zile, a zăcut în ștălog (grajd). Nu mânca aproape nimic și bea numai multă, multă apă. Tata îl ungea pe răni cu niște unsori. Într-o zi, mama mi-a zis să-i duc niște pâine uscată. A început să o ronțăie. Apoi eu, care aveam sarcina să strâng ouăle de găină, rațe, gâște, pichițe (bibilici) de prin cuibarele din curte, l-am ademenit pe Chitran, că așa a fost numit de noi, cu un ou proaspăt. L-a mirosit, apoi l-a mâncat imediat cu mare poftă. Atunci am început să-i aduc ouă în fiecare zi, de mai multe ori. Le apuca cu delicatețe cu buzele din palma mea întinsă spre el și apoi necheza ușor, drept mulțumire. Apoi a început să mânânce și zob (grăunțe), fân și tot ce i se punea în față. A început să se înzdrăvenească. Rănile s-au vindecat. Tata îl țesăla des. S-a îngrășat. Arăta de acum frumos. Era de culoare închisă și avea o pată albă pe frunte, precum și gulere albe, la picioare. A devenit prietenul meu. Îl iubeam mult de tot. Toată ziua eram pe lângă el. Am renunțat și la multe jocuri pentru el. S-a obișnuit cu toți ai casei. Trebuia să-i vorbești blând, așa cum spunea bunicul. La un ton mai ridicat tresărea și tremura din tot corpul, amintindu-și probabil de zilele când a fost bătut și chinuit pe front.
În primăvara anului următor, a fost pus la muncă. A devenit un cal de toată frumusețea. Era relativ tânăr, puternic, lucios, semn de sănătate. Toți vecinii s-au mirat când l-au văzut, nevenindu-le să creadă că era calul slab și bolnav cumpărat de la târg. Tata era foarte mândru de calul lui. Când a fost pus la cocie (căruța țărănească) și plug, alături de Oarba, nu se potriveau deloc. Oarba, săraca, nu putea ține pasul cu Chitran. A fost vândută, dar Chitran era puternic și trăgea la plug cât doi. Tata spunea: "Nu ne mai trebuie alt cal. Facem toate lucrările agricole numai cu Chitran". Așa a și fost, timp de aproape trei ani. O singură problemă era, când traversam ștrecul (linia de cale ferată) și mergeam pe drumurile de pământ paralele cu aceasta. Eu mergeam, în special toamna, la culesul cucuruzului, împreună cu bunicul, să cărăm știuleții acasă de la holdă. Aveam o problemă însă: pe drum, Chitran era foarte sperios când se auzea zgomot de tractor, probabil asemănător, pentru el, cu răpăiturile mitralierelor din timpul frontului. O și mai mare problemă era la traversarea ștrecului. Cunoșteam mersul trenurilor de călători și aveam grijă să nu întâlnim trenurile pe drumurile care erau paralele cu linia ferată. Când întâlneam însă trenurile marfar, care nu aveau un orar prestabilit, era o mare problemă. Bunicul îmi spunea: "Acum te dai jos din cocie și îl ții pe Chitran de zăbală. Îi întorci capul să nu vadă trenul. Îi vorbești tot timpul și îl mângâi pe grumaz. Stai totuși mai departe de el, în stânga lui, și dacă nu pot să-l țin de frâne (frâie, hățuri) și Chitran o rupe la fugă, sari imediat departe de el să nu dea cocia peste tine". Așa făceam. Când venea trenul, îl simțeam pe Chitran cum tresare și tremură din tot corpul. Câteodată, când vreun mecanic rău, ca să se amuze, mai trăgea de mânerul sirenei, Chitran se speria foarte tare și cu greu reușea bunicul să-l strunească. Așa au trecut aproape trei ani. Eu eram nedespărțit de Chitran.
În toamna anului 1948, spre sfârșitul lui noiembrie, ultima lucrare a rămas îngropatul viei. Era o vreme rece, de toamnă. Cum am ajuns acasă, Chitran a fost șters de sudoare, țesălat și hrănit. I-am dat, ca de obicei, câteva ouă. Mi-a mulțumit, nechezând ușor. A fost ultima dată când l-am văzut.
Dimineața nu mai era în ștălog. A fost furat în noaptea aceea. Plouase mărunt și rece. Era o noapte întunecoasă. S-au furat de pe ulița noastră, cinci dintre cei mai frumoși cai. La un vecin doi, la altul alți doi și de la noi unul, pe Chitran. De la alt vecin, hoții au luat și o cocie nouă. A fost ultimul furt mare de cai. S-a dedus că era o bandă de "lotri" din alte locuri, dincolo de Mureș, îndrumați de un consătean care cunoștea caii și ogrăzile. S-a reconstituit cum au procedat hoții, care erau în număr de patru. Unul dintre ei stătea de pază în fața ușii de la intrarea în casă, cu un par. Dacă cineva s-ar fi trezit și vroia să iasă afară, era lovit cu parul. La noi în curte au fost multe urme pe pământul îmbibat cu apă. Chitran s-a împotrivit din răsputeri ca să-i fie pusă zăbala în gură și căpăstrul, ca să poată fi scos afară din curte.
Dimineața, după ce s-a dat alarma, s-a format o poteră din cei păgubiți, împreună cu alți vecini și iagări (vânători) cu puști. A fost anunțată și primăria, care a dat telefon la satele din drumul hoților. Potera a plecat pe urma lor. Aceștia aveau însă un avans mare, de 5 ore. Urmele au dus până la Mureș, unde s-au oprit. Hoții au trecut prin apa rece, printr-un vad cunoscut de ei, unde râul era mai lat și apa mai puțin adâncă. Tata împreună cu ceilalți păgubiți au mers apoi prin satele de peste Mureș să iscodească, dar n-au aflat nimic. În primăvară au bătut târgurile de peste Mureș și din Arad, dar tot degeaba. S-a dedus că hoții au trecut frontiera cu Ungaria care era în apropiere. Toți spuneau: "Gheorghe (așa îl chema pe tata), n-o să-ți mai găsești calul. Acum trage brazde în Ungaria". În acei ani după război erau bande de hoți care furau cai din România și îi duceau în Ungaria. Și invers, furau din Ungaria și îi aduceau în România, întrucât frontiera nu era pe deplin securizată.
S-a pus întrebarea firească: Cine a fost consăteanul care a îndrumat banda de hoți? Răspunsul a fost dat peste un an de zile. Fusese un bărbat tânăr, din cealaltă parte a satului, care până la urmă, a murit de pneumonie. El a condus hoții în fiecare casă de unde s-au furat caii, apoi a plecat împreună cu ei. A trecut și apa rece a Mureșului. A răcit puternic. S-a îmbolnăvit grav și peste un an de zile a murit, lăsând în urma lui soția cu trei fetițe mici. Toți spuneau: "A fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru ce a făcut".
Mie nu mi-au spus nimic de identitatea călăuzei hoților. Am aflat mult mai târziu. Îmi era dor de Chitran. Eram trist și plângeam, cu toate că aveam nouă ani și jumătate. Nu am mers câteva zile nici la școală. Prietenii mei de joacă m-au compătimit, dar până la urmă mi-au zis: "Gata, nu mai plânge, Chitran n-a fost decât un cal, n-a fost om". N-a fost om, dar eu l-am iubit ca pe un frate. Și am simțit că mă iubește și el. Nu l-am uitat niciodată, deși au trecut șapte decenii de-atunci. Va rămâne mereu în inima și sufletul meu.
ION COMLOȘANU - Timișoara