Concertele primelor zăpezi

- Înaintea avalanşei concertelor de sărbători, ce se repetă an de an, în aceleaşi locaţii şi cu aceiaşi artişti, Bucureştiul a avut parte de o serie de evenimente muzicale de excepţie. Am ales să vă prezentăm două dintre ele, ce au avut în prim plan artişti români emigraţi de mulţi ani, cu o ac­tivitate respectată în străinătate, artişti ce se bucură de fiecare dată când pot concerta în România. Sanda Weigl şi Giani Lincan au susţinut turnee prin ţară, care i-au adus, în final, şi la Bucureşti -

SANDA WEIGL - pierdută printre stele

Atunci când a părăsit, la 13 ani, Bucureştiul copilăriei, pentru a se întoarce în ţara părinţilor săi, Germania, Sanda Weigl şi-a burduşit valiza cu discurile Mariei Tănase şi ale Romicăi Pu­cea­nu. De Maria Tănase prinsese drag după ce o văzuse pe scenă, strălucitoare, într-o rochie lun­gă şi o capă neagră, ca părul ei, iar de Ro­mi­ca Puceanu, pentru că îi plăcea muzica ţi­gă­nească. "În Bucureşti am copilărit în apro­pie­rea bisericii Sfânta Vineri. La doi paşi de ca­sa noastră era o secţie de poliţie, şi cum era arestat un ţigan, venea toată şatra după el. Aş­teptau zile şi nopţi întregi, în faţa secţiei, fă­ceau focul, dansau şi cântau. Iar eu, să fi avut 6-7 ani pe atunci, îi priveam cu ochi mari şi eram fascinată de muzica lor. Era ca în natură, cum vâjâie vântul, cum foşnesc frunzele, cum cântă păsările, nu era o muzică făcută, ci una trăită. Stăteam pe lângă ei, băteam din palme şi dansam fericită".
În adolescenţă, obişnuia să cânte, împreună cu discurile Mariei Tănase, însă abia în 1993, când s-a stabilit la New York, a început să cânte pe scenă, muzică românească. Cântecele acestea vechi au fost bine primite oriunde a cântat în lume, iar în România, Sanda Weigl a devenit un nume la modă în cercurile tinerilor. După câteva turnee prin ţară, ea a revenit în această toamnă, dar cu un program diferit de cel cu care ne obişnuise, prezentând mu­zica lui Kurt Weill, compozitorul ger­man ce a scris muzică de cameră, de film, can­tate, lieduri şi a ră­mas celebru pentru "Opera de trei parale". Sanda Weigl a făcut echipă cu pia­nistul Lucian Ban, şi el stabilit la New York, şi cu Mat Maneri (violă), instrumentişti rafinaţi, alături de care a rescris, rei­maginat sonorităţi de cabaret, muzică de avan­gardă şi jazz american. Turneul s-a numit "Lost in the Stars" (Pierdută printre stele).Am rugat-o după con­cert pe Sanda Weigl să ne povestească despre acest proiect muzical şi despre noua sa experienţă în România. "Am lucrat îm­preună, în trei, la scri­erea acestui material, timp de doi ani, bineînţeles, cu pauzele datorate anga­ja­mentelor fiecăruia dintre noi. În februarie 2019, vrem să intrăm în studio şi să imprimăm un disc cu aceste cântece. Am vrut într-un fel să arătăm dezvoltarea operei lui Kurt Weill în perioada de 25 de ani până a murit. Eu am în­ceput să lucrez cu muzica lui Kurt Weill în 2002, când am fost invitată de Pina Bausch, marea core­grafă germană, să particip la Festivalul din Wupper­tal. Îi ştiam doar câteva cântece, dar când am văzut piesa realizată de Pina Bausch cu cântecele sale, a fost o experienţă electrizantă pentru mi­ne. Reacţia în România? Am rămas cu o im­pre­sie extrem de frumoa­să la toate concertele pe ca­re le-am dat în Ro­mânia. Publicul a fost di­ferit, desigur - cel mai pri­mitor şi atent, la Cluj, la Bistriţa şi la Braşov - mai puţin receptiv, la Satu Mare şi la Târgu Mu­reş. Desigur, Bucureşti a fost un punct cul­minant pentru mine, fiind oraşul unde m-am născut şi unde am cres­cut. Sper din toată inima să mai vin înapoi cât de curând, poa­te cu pro­gramul cu cântece ro­mâ­neşti, cu grupul meu de muzicieni japonezi!"


GIANI LINCAN
"Asta e menirea mea, să fac muzică"

Turneul "Caravana Marii Uniri" a în­sem­nat o rară şi binevenită ocazie de a asculta pe scenele româneşti un mare maestru al ţam­ba­lului, pe Giani Lincan. Provenit dintr-o familie în care s-a făcut muzică de pe vremea străbunicilor, el a emigrat cu 22 de ani în urmă în Olanda şi cân­tă în diferite proiecte europene de jazz manouche şi de muzică clasică. În această vară, într-un in­terviu acordat revistei noastre, spunea că visul său este să facă şi în România lucrurile frumoase pe care le face în Occident. Iată că un prim pas a fost făcut cu acest turneu, ce a ajuns şi în Bucu­reşti, pe 29 noiembrie, un turneu în care Giani Lincan i-a avut alături, pe scenă, pe acordeonistul Emy Drăgoi şi o orchestră de cameră. "În ultimii 15 ani, am cântat o singură dată pe o scenă din Ro­mânia, la Ateneu, cu patru ani în urmă, alături de maestrul Vladimir Cosma. M-am bucurat când, în această vară, cei de la Consiliul Naţional de Cultură a Romilor mi-au propus să facem un pro­iect împreună. Le-am spus «cu mare drag, pentru că asta-i menirea mea, să fac muzică». Am lucrat la orchestraţii, aran­ja­mente muzicale pen­tru or­chestră de cameră ale unor lucrări scrise de com­pozitori de etnie romă, Ni­cu­şor Predescu, Gri­goraş Dinicu, am introdus şi pie­se scrise de mine, plus cântece ruseşti, un­gu­reşti, ce s-a scris mai frumos pentru muzica de ţambal. Este un pro­iect serios, ce va rămâne în arhive cu partituri, înregistrări audio, video".

- Cum a fost întâlnirea, după mulţi ani, cu publicul român, cum aţi descoperit ţara la pas, în turneu?

- Primul concert l-am avut în august, iar ulti­mul în decembrie, la Slatina. M-a impresionat Ia­şiul, oraş superb, cu oameni frumoşi, Iaşiul şi Ti­mi­­şoara sunt mai aproape de mentalitatea euro­pea­nă decât Bucureştiul, am simţit că în ţară pu­bli­cul e mai educat decât aici, unde suntem traşi în­tr-o for­mă proprie a trăirii de zi cu zi, la standarde bucu­­reş­te­ne. Şi oltenii mi-au plăcut. La Craiova au loc multe evenimente culturale şi asta se simte. Am văzut o mare schimbare, în bine, prin ţară. Pu­blicul ro­mân a însemnat o surpriză pentru mine, mă aş­tep­tam la aplauze scurte şi atât, însă n-a fost aşa, am avut bis-uri, aplauze în­delungi. Româ­nul es­te obiş­nuit ca ţam­balul să fie un ins­tru­­ment de acompania­ment, care stă în spate şi se aude din când în când. Cei mai mulţi ţim­ba­lişti de la noi se mulţumesc cu câşti­gurile de la eve­ni­men­te private, nunţi, şi nu caută ceva mai am­plu. Eu sunt de părere că, dacă ai un talent, trebuie să-l speculezi, să scoţi cât de mult din el. Nu ştiam ce re­acţie va avea publicul la aceas­tă trans­for­mare, cu ţambalul în rol pri­mor­dial, alături de orchestra de cameră, am fost surprins să văd că îl acceptă, e atent la toate nuan­ţele şi sono­ri­tăţile. Mi-ar plă­cea foar­te mult să con­ti­nui cu noi serii de concerte pentru publicul român.

- Cum s-a legat colaborarea cu Emy Drăgoi?

- Este foarte important să găseşti profesionişti adevăraţi cu care să lucrezi. Atenţie, profesionişti adevăraţi, nu oameni ce se dau drept profesionişti şi nu sunt! Nu toate lucrurile au mers perfect în acest turneu, însă cred că am făcut un succes fru­mos alături de Emy Drăgoi şi de orchestră, foarte bună. L-am invitat pentru coloratura specta­co­lu­lui, el a venit cu piese diferite, tangouri, folclor, am îm­părţit solo-urile, am dialogat, ne-am înţeles ex­ce­lent. Mi s-a părut important că Emy a venit pe sce­nă cu fetele sale, Bianca şi Alesia, care cân­tă la vi­oa­ră. Ele sunt cele ce vor duce mai departe mu­zica. Am avut peste tot în public şi oameni tineri, curioşi, "ia, mă, ce cântă ăştia?". Le-am propus orchestraţii moderne, însă muzica asta pe care o facem e cam pe cale de dispariţie, şi tare bine ar fi să vină o generaţie care să o ducă mai departe.