ILEANA POPOVICI - "Consider că sunt o răsfăţată a lui Dumnezeu"

- Pe cartea ei de vizită profesională scrie "Reconstituirea". Cel mai mare film românesc, pe care l-a luminat cu talentul şi zâmbetul ei fermecat -

"Tu să rămâi aşa cum eşti"

- Ne reîntâlnim cu prilejul unei aniversări emoţionante: anul acesta se împlinesc 50 de ani de la realizarea filmului "Reconstituirea", capo­dopera regizorului Lucian Pintilie, în care ai interpretat rolul personajului feminin. Uitân­du-mă bine la tine, la zâmbetul tău molipsitor şi la tunsoarea ta ştrengărească, parcă nu-mi vine să cred că au trecut realmente 50 de ani...

- Mie, în schimb, îmi vine să cred! (râde) Când mă uit la film - ceea ce mă bucură, dar îmi şi trezeşte o nostalgie extraordinară - şi, mai ales, când sunt îm­preună cu Vladi­mir Găitan şi cu Geor­ge Mihăiţă - din păcate, noi fiind cam singurii supra­vie­ţuitori ai "Reconsti­tu­i­rii" - şi apoi, când mă privesc în oglin­dă, îmi dau sea­ma că, într-adevăr, ăştia 50 de ani chiar au trecut. Ceea ce, pe undeva, mă surprinde şi pe mine, fiindcă, pe di­năuntru, nu mi se pa­re că m-am schim­bat prea mult. Şi cred că nici Găitan şi nici Mihăiţă nu s-au schim­bat prea mult - fie­ca­re, în felul lui, am ră­mas la fel. Ştii, îmi aduc aminte că la ter­mi­narea filmului, dom­nul Pintilie ne-a făcut fiecăruia dintre noi câte o caracte­ri­zare şi ne-a dat câte un sfat. Privind în urmă la momentul ăla, din pers­pectiva Ilenei de azi, îmi dau seama că, ajutat de intuiţia lui genială şi de ochii lui absolut speciali, domnul Pintilie ne-a cunoscut mai bine decât ne cunoşteam noi atunci. Îmi amintesc că lui Mihăiţă i-a spus să aibă grijă să nu devină cabotin, lui Duţu Găitan i-a spus să aibă grijă de fizicul lui, pentru că fizicul o să însemne foarte mult în cariera lui de actor, iar mie mi-a spus: "Tu să rămâi aşa cum eşti!". Ceea ce am şi încercat: să-mi păstrez natu­ra­leţea şi sin­ce­ritatea, să mă conserv ca om modest, corect şi atent, inclusiv la nevoile celor din jur - adi­că, în esen­ţă, să urmez poveţele date şi de părinţii mei.

Miraculoasele amintiri

- Trecerea anilor ne ajută să ne pri­vim cu mai multă detaşare viaţa. Ce-a în­sem­nat, în primul rând, pentru tine, şansa uriaşă de a juca în cel mai mare film românesc?

- Pentru mine, "Reconstituirea" a însemnat în primul rând o familie, o familie alcătuită din oa­meni geniali şi o familie în care m-am simţit pro­tejată, călăuzită şi apreciată şi niciodată presată în vreun fel. Şi eu, şi băieţii (George Mihăiţă şi Vla­dimir Găitan) am avut privilegiul să fim primiţi, aşa "cruzi" cum eram, în sânul unei familii de mari artişti şi de mari intelectuali - gân­­deşte-te că am jucat alături de minunaţii George Cons­tantin, Emil Botta şi Ernest Maftei -, aflaţi cu toţii sub bagheta magică a domnului Pintilie care bi­neînţeles că ne-a pus în valoare ce-am avut mai bun fiecare. Ceea ce a reprezentat, pentru noi, co­piii, un uriaş noroc! Ne-a dat fiecăruia un start fan­tastic în carieră. Or, ge­nul ăsta de at­mos­feră e ceva rarisim, iar eu, sincer, nici nu l-am mai întâlnit vreo­da­tă de-atunci, la ni­cio filmare. Deşi at­mosfera aia am că­utat-o mereu. Tot­dea­una când ai parte, mai ales la început de drum, de o experienţă frumoasă, care îţi dă un sen­timent de bine şi de deplin, îţi doreşti să regăseşti acel sen­timent, îl cauţi chiar şi fără să-ţi dai seama uneori. Eu nu l-am mai regăsit, dar îl port în mine, de unde şi o formă de nostalgie. Vezi, dacă m-ai întreba care e cea mai intensă sau mai vie amintire pe care o am din perioada aia, aş putea să-ţi dau mul­te exem­ple, cu tot felul de întâmplări de la filmări, dar, în rea­litate, cea mai intensă amintire a mea toc­mai asta e: atmosfera de atunci! "Recons­titui­rea" a fost, dacă vrei, "perioada mea ro­mantică", pe­­rioa­da mea de viaţă cea mai pură, cea mai des­chisă şi cea mai adevărată. Iar amin­tirea ei are şi cu­lori, şi arome, şi sunete, toate în­mă­nunchiate ast­fel încât să poţi să le cuprinzi într-un singur cu­vânt: familie. Ce cadou miraculos pot fi amin­tirile!

- Ai putea creiona câteva portrete ale marilor ar­tişti, pe care îi evoci cu atâta admiraţie şi tan­dreţe?

- Încep cu domnul Botta, pentru că atât pentru mine, cât şi pentru băieţi, dânsul a rămas "icoa­na", "lumina" acelor zile. Marele actor Emil Botta trimitea către noi o lumină extraordinară, fiindcă era o persoană specială, cu o încărcătură spirituală deosebită, care ne-a marcat pe toţi trei. Nici nu am nevoie să închid ochii ca să simt aievea prezenţa atât de nobilă a domnului Botta, ca să-i văd ochii aceia albaştri şi scăpărători! De fiecare dată când revăd filmul, imaginea care-mi rămâne pe retină, încă multă vreme, este aceea a domnului Botta. Am avut o relaţie deosebită cu el: mă proteja, se purta într-un mod special cu mine... Sigur, şi cu Mihăiţă şi cu Găitan s-a purtat foarte atent, iar ei, la rândul lor, s-au legat foarte tare de domnul Botta. Dânsul avea un stil, o discreţie... fără să in­siste, ne in­fluenţa extraordinar de mult sensi­bi­litatea. Atunci i-am cunoscut şi poezia, atunci am des­co­perit şi că avea un haz nebun, era un tip hâtru, care ştia foarte bine să puncteze lucrurile im­portante cu ironia lui. Marele actor George Constantin era, la rândul său, un om deosebit, cu o privire puţin ironică şi puţin amuzată, care putea să te intimideze A fost de o mare delicateţe faţă de noi, având grijă să nu ne facă să ne simţim apăsaţi de personalitatea lui ar­tistică uriaşă.Se comporta faţă de noi camara­dereşte, astfel încât să nu ne com­plexeze şi să nu ne inhibe. În ce-i pri­veşte pe cei doi "copii" ală­turi de care am jucat, pri­mul dintre ei, Mi­hăiţă, era un băiat foarte cu­minte, ascultător, îl urmărea pe dom­nul Pintilie cu toată atenţia, în fiece secundă, făcând aşa, ochii maaaari... încât eu mă simţeam cumva datoare să-l protejez. De pildă, aveam grijă ca atunci când termina filmările şi se murdărise de noroi pe cap, să-l ajut să se pri­menească. Îi în­călzeam apă pe un godin, după care turnam apa într-un lighean, pe care i-l căram şi-l ajutam să-şi cureţe pletele, apoi îl ştergeam pe cap cu prosopul. (râde) Duţu Găitan era foarte curtat de fete şi nu prea avea timp de noi! De el aveam grijă şi eu, şi Mihăiţă, în sensul că făceam tot posibilul să-l ferim cât mai bine de admiratoare, pentru ca atunci când ajun­gea la cadru, să nu cumva să fie prea obosit sau prea risipit... Că tendinţa lui, din pricina fetelor, era să ajungă la filmări cam cu întârziere! (râde) Acum, lăsând gluma la o parte, Duţu era şi atunci şi a rămas şi azi un băiat foarte fin, cu mult bun simţ, educat şi foarte serios, pen­tru care munca e mereu o chestiune de co­recti­tu­dine, dar şi de onoa­­re. El era şi este întru­chiparea cea mai nobilă a bucovineanului get-beget! Do­vadă, ce carieră splendidă şi-a croit, ce familie sta­bilă şi-a mi­gă­luit! În ceea ce-l priveşte pe dom­nul Lucian Pin­tilie, dânsul era magul cu bagheta magică. Era un fin psiholog şi ştia să ne pună pe fiecare în locul cel mai potrivit şi în situaţia cea mai potrivită, ca să ne scoată la lumină valoarea şi să obţină efec­tele pe care şi le dorea pentru film. Şi, cel puţin cu mine, întotdeauna a fost foarte blând şi foarte protector.

- Pe parcursul lui 2018, au tot fost eve­ni­mente care au sărbătorit aceşti 50 de ani ai "Re­cons­ti­tuirii". Pe unde aţi fost, tu împreună cu Vladimir Găitan şi George Mihăiţă?

- De fapt, povestea asta cu "Reconstituirea" a în­ceput din urmă cu 5 ani, când organizatorii Fes­tivalului "Serile Filmului Românesc" din Iaşi, în frunte cu directorul Andrei Giurgia, ne-au invitat pe toţi trei şi au organizat premiera acestui film, care la momentul realizării lui, n-a mai apu­cat să se facă. A fost, deci, un mare eveniment, ca­re pe noi ne-a emoţionat teribil! Iar de-atunci, lu­crurile au început să se lege, s-a stârnit un interes proaspăt pentru acest film şi-am început să primim tot felul de invitaţii: la TIFF Mureş, la GOPO, la Festivalul de Film de la Râşnov etc. De asemenea, "Reconsti­tu­irea" a fost introdus şi într-un program special, "Cen­­tenarul Filmului Românesc", ceea ce înseamnă 100 de filme pro­iec­tate în 100 de localităţi, inclusiv din Basarabia. Până acum, am "bifat" aproape 50 de proiecţii şi, spre bucuria mea, urmează să ajun­gem cu aceste fil­me minunate şi la Cernăuţi, la Chi­şinău şi la Nisporeni.

Pe urma rădăcinilor basarabene

- Dincolo de evenimentele care au sărbătorit "Reconstituirea", tu ai avut, oricum, un an plin.

- Aşa e! În primul rând, cronologic vorbind, chiar acum un an, am lansat o carte pe care am scris-o în memoria unchiului meu, Veceslav Harnaj, o figură marcantă a ştiinţei româneşti, el fiind un inginer, un inventator şi un profesor universitar excepţional, dar şi părintele apiculturii moderne româneşti şi internaţionale, preşedintele Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Apicultură, vreme de 20 de ani, şi fondatorul unui complex apicol unic în lume, în acea epo­că. Nu am ve­leităţi de scriitoare, dar ceea ce m-a "mâ­nat în luptă" a fost dorinţa de a rea­duce în faţa oa­menilor această uria­şă perso­nalita­te, ca­re azi, pe nedrept, este aproape uitată. Din fericire, am fost sprijinită întru împlinirea acestui vis al meu de Fundaţia Institutului Inter­naţional de Tehnologie şi Economie Apicolă şi de domnul Cris­tian Constantinescu, directorul general al Apimon­dia, un om deosebit, care înţelege sen­timentul de gratitudine faţă de înaintaşi.

- Cartea se găseşte în librării?

- Da, dar este disponibilă şi on-line. În plus, a fost tradusă şi în engleză, pentru că e extrem de so­licitată şi în străinătate.

- În librării mai există însă şi o altă carte, care te are ca protagonistă chiar pe tine: "Reconstituiri cu Ileana Popovici".

- Ăsta este un volum-dialog, realizat de nepoata mea, Radmila Popovici, care este şi poetesă. Ea mi-a pus nişte întrebări, din dorinţa de a mă desco­peri - pentru că noi ne-am întâlnit târziu în viaţă, abia în 2012, când eu am pornit în "ex­pe­diţia de reconstituire" a rădă­ci­ni­lor mele, care se găsesc în Basarabia - iar eu i-am răspuns astfel încât, la final, am constatat că mi-am parcurs întreaga po­ves­te a vieţii. (râde)

Cu domnul Şora, la discotecă

- Ţi-a fost greu să-ţi derulezi filmul vieţii?

- Absolut deloc! Pentru că n-am stat să-mi "perii" amintirile ca să dau bine, ci am fost cât se poate de sinceră. Mi-am dorit ca Radmila şi, prin intermediul ei, cititorii cărţii, să mă cunoască realmente, nu să cunoască o variantă cosmetizată a mea. Pe de altă parte, nu mi-a fost greu, pentru că viaţa mea a fost una frumoasă şi cu multe satisfacţii, atât personale, cât şi profesionale. Consider că am fost o răsfăţată a lui Dumnezeu şi chiar şi azi mai sunt. Uneori chiar mă gândesc că, mai ales la vârsta asta, parcă nici n-aş merita atât de multă atenţie. Acum, să nu mă înţelegi greşit: nu pretind că n-am făcut şi rele la viaţa mea. Dar încerc să recuperez, făcând cât mai mult bine acum, pe ultima sută de metri a existenţei, pe principiul că "niciodată nu e prea târziu". Iar făcutul ăsta de bine înseamnă, în ca­zul meu, după cum ştii deja, şi să ajut cât mai multe animale amărâte. Iubesc animalele de când mă ştiu şi am fost şi edu­cată de părinţii mei să le preţuiesc, căci şi ele sunt creaţia lui Dum­ne­zeu. Ast­fel că azi, la Bu­tu­ru­geni, acolo unde lo­cuiesc trei sferturi din an, am adunat şase pisici şi patru căţei, toţi găsiţi pe străzi, cu diverse traumatisme, şi care îmi mul­ţumesc clipă de clipă că i-am salvat, prin iubirea şi tandreţea lor. De asemenea, mă îngrijesc şi de restul pisicilor şi câi­­nilor din sat: le duc de mâncare, aran­jez să fie ste­rilizaţi... Încerc să ajut, pentru că ade­sea oa­me­nii nu ştiu cum să se comporte cu anima­lele, dar mă rog, asta e o discuţie lungă şi, în mare parte, du­reroasă!

- Ileana, surâsul tău e ca în urmă cu 50 de ani. Care este izvorul seninătăţii şi al optimismului tău?

- Ei, adevărul e că nu întotdeauna sunt senină şi optimistă. Pentru că nu întotdeauna reuşesc să fac lucrurile aşa cum aş vrea, pentru că deseori mă iz­besc de oameni răi şi ne­înţelegători sau de ju­de­căţile obtuze ale uno­ra şi altora... De câte ori n-am auzit, direct sau in­direct, spunându-se des­­pre mine că "E nebună, are dam­blaua anima­le­lor!" sau "Ce-a apucat-o şi pe-asta cu Basa­ra­bia?!" sau "De ce nu mai stai liniştită? Iar umbli cu filmele prin ţară?!"... Or, toate astea dor şi uneori îmi mai îneacă niţel corăbiile, dar apoi îmi re­vin, toc­mai datorită lu­crurilor pentru care sunt blamată. Preo­cu­pările astea mă mo­ti­vează, iubirea copiilor din Basarabia pe care îi ajut mă motivează, iu­birea animalelor pe care le ajut mă motivează, chiar şi chipurile fericite şi vesele ale oamenilor pe care îi văd, mergând cu filmele prin ţară, mă moti­vea­ză. Le mulţumesc copiilor ăstora cu care facem proiectul "Centenarul Filmului Românesc", pentru că ei înşişi sunt o sursă de op­timism pentru mine. Mai mult, datorită lor am cu­nos­cut tot felul de personalităţi. De pildă, în Iaşi, l-am cu­nos­cut pe domnul Mihai Şora, cu care am mers la dis­co­tecă! (râde) Or, văzând câtă poftă de viaţă are dân­sul, la 102 ani, mi-am zis că nici eu nu am voie să mă las!

"Nu vă vindeţi casa părintească!"

- Din ce altceva îţi mai tragi energie?

- Din credinţă! Sunt cre­din­cioasă, dar nu habotnică. Eu merg cu sufletul la biserică, nu din obli­gaţie. Şi cel mai drag îmi e să merg la Dră­gă­nescu, la bisericuţa pă­rin­telui Arsenie Boca, unde e o atmosferă intimă, unde toată lumea din sat vine şi cântă cântecele de liturghie pe care le ştiu de când eram mică... La Drăgănescu chiar mă simt acasă!

- L-ai cunoscut pe părintele Arsenie Boca?

- Nu l-am cunoscut, dar l-am văzut. Mama mergea foarte des la Drăgănescu, mai ales că-l şi avea ca duhovnic pe părintele Savian, cel care l-a adus acolo pe părintele Arsenie. Ei, şi mămica îmi tot spunea: "Du-te şi tu să-l vezi pe preotul la care vine toată lumea, că e un sfânt!". Eu eram ocupată cu filmările, cu televiziunea, mă rog, dar, până la urmă, într-o zi, m-am dus. Când am ajuns acasă, mama m-a întrebat: "L-ai văzut?". I-am răspuns: "N-am văzut niciun preot, doar un pictor îmbrăcat în alb, care stătea sus, pe scară, şi se uita la noi." Din păcate, la vremea aia, nu înţelegeam valoarea uriaşei personalităţi care a fost părintele Arsenie Boca, aşa că am stat cuminte, l-am privit, dar n-am îndrăznit să merg la el. N-aş fi ştiut ce să-i spun. Însă acum, doar şi pentru faptul că l-am văzut pe părinte, mă consider miracolată. Iar o altă sursă de ener­gie pentru mine este Buturugeniul: casa şi curtea părinţilor mei, care-mi dau viaţă şi-mi mân­gâie sufletul. Am un sfat pentru toată lumea: dacă puteţi, nu vă vindeţi casa părintească! Pentru că acolo te încarci, acolo te descarci, acolo îţi găseşti sprijinul şi echilibrul...

- Ileana, în povestea asta aşa de frumoasă a vieţii tale, există ceva ce n-ai reuşit să împlineşti?

- Faptul că n-am copii e regretul vieţii mele. Întotdeauna i-am iubit, însă situaţiile au fost de-aşa natură, că - uite! - n-am făcut copii. Dar probabil că Dumnezeu nu mi i-a dat pe-ai mei, ca să pot să-i îngrijesc pe alţii. Sunt mai mulţi copii de care m-am ocupat de-a lungul anilor, cărora le-am dat tot su­fletul meu, iar acum primesc înapoi, de la ei, înzecit!