ILEANA POPOVICI - "Consider că sunt o răsfățată a lui Dumnezeu"

- Pe cartea ei de vizită profesională scrie "Reconstituirea". Cel mai mare film românesc, pe care l-a luminat cu talentul și zâmbetul ei fermecat -

"Tu să rămâi așa cum ești"

- Ne reîntâlnim cu prilejul unei aniversări emoționante: anul acesta se împlinesc 50 de ani de la realizarea filmului "Reconstituirea", capo­dopera regizorului Lucian Pintilie, în care ai interpretat rolul personajului feminin. Uitân­du-mă bine la tine, la zâmbetul tău molipsitor și la tunsoarea ta ștrengărească, parcă nu-mi vine să cred că au trecut realmente 50 de ani...

- Mie, în schimb, îmi vine să cred! (râde) Când mă uit la film - ceea ce mă bucură, dar îmi și trezește o nostalgie extraordinară - și, mai ales, când sunt îm­preună cu Vladi­mir Găitan și cu Geor­ge Mihăiță - din păcate, noi fiind cam singurii supra­vie­țuitori ai "Reconsti­tu­i­rii" - și apoi, când mă privesc în oglin­dă, îmi dau sea­ma că, într-adevăr, ăștia 50 de ani chiar au trecut. Ceea ce, pe undeva, mă surprinde și pe mine, fiindcă, pe di­năuntru, nu mi se pa­re că m-am schim­bat prea mult. Și cred că nici Găitan și nici Mihăiță nu s-au schim­bat prea mult - fie­ca­re, în felul lui, am ră­mas la fel. Știi, îmi aduc aminte că la ter­mi­narea filmului, dom­nul Pintilie ne-a făcut fiecăruia dintre noi câte o caracte­ri­zare și ne-a dat câte un sfat. Privind în urmă la momentul ăla, din pers­pectiva Ilenei de azi, îmi dau seama că, ajutat de intuiția lui genială și de ochii lui absolut speciali, domnul Pintilie ne-a cunoscut mai bine decât ne cunoșteam noi atunci. Îmi amintesc că lui Mihăiță i-a spus să aibă grijă să nu devină cabotin, lui Duțu Găitan i-a spus să aibă grijă de fizicul lui, pentru că fizicul o să însemne foarte mult în cariera lui de actor, iar mie mi-a spus: "Tu să rămâi așa cum ești!". Ceea ce am și încercat: să-mi păstrez natu­ra­lețea și sin­ce­ritatea, să mă conserv ca om modest, corect și atent, inclusiv la nevoile celor din jur - adi­că, în esen­ță, să urmez povețele date și de părinții mei.

Miraculoasele amintiri

- Trecerea anilor ne ajută să ne pri­vim cu mai multă detașare viața. Ce-a în­sem­nat, în primul rând, pentru tine, șansa uriașă de a juca în cel mai mare film românesc?

- Pentru mine, "Reconstituirea" a însemnat în primul rând o familie, o familie alcătuită din oa­meni geniali și o familie în care m-am simțit pro­tejată, călăuzită și apreciată și niciodată presată în vreun fel. Și eu, și băieții (George Mihăiță și Vla­dimir Găitan) am avut privilegiul să fim primiți, așa "cruzi" cum eram, în sânul unei familii de mari artiști și de mari intelectuali - gân­­dește-te că am jucat alături de minunații George Cons­tantin, Emil Botta și Ernest Maftei -, aflați cu toții sub bagheta magică a domnului Pintilie care bi­neînțeles că ne-a pus în valoare ce-am avut mai bun fiecare. Ceea ce a reprezentat, pentru noi, co­piii, un uriaș noroc! Ne-a dat fiecăruia un start fan­tastic în carieră. Or, ge­nul ăsta de at­mos­feră e ceva rarisim, iar eu, sincer, nici nu l-am mai întâlnit vreo­da­tă de-atunci, la ni­cio filmare. Deși at­mosfera aia am că­utat-o mereu. Tot­dea­una când ai parte, mai ales la început de drum, de o experiență frumoasă, care îți dă un sen­timent de bine și de deplin, îți dorești să regăsești acel sen­timent, îl cauți chiar și fără să-ți dai seama uneori. Eu nu l-am mai regăsit, dar îl port în mine, de unde și o formă de nostalgie. Vezi, dacă m-ai întreba care e cea mai intensă sau mai vie amintire pe care o am din perioada aia, aș putea să-ți dau mul­te exem­ple, cu tot felul de întâmplări de la filmări, dar, în rea­litate, cea mai intensă amintire a mea toc­mai asta e: atmosfera de atunci! "Recons­titui­rea" a fost, dacă vrei, "perioada mea ro­mantică", pe­­rioa­da mea de viață cea mai pură, cea mai des­chisă și cea mai adevărată. Iar amin­tirea ei are și cu­lori, și arome, și sunete, toate în­mă­nunchiate ast­fel încât să poți să le cuprinzi într-un singur cu­vânt: familie. Ce cadou miraculos pot fi amin­tirile!

- Ai putea creiona câteva portrete ale marilor ar­tiști, pe care îi evoci cu atâta admirație și tan­drețe?

- Încep cu domnul Botta, pentru că atât pentru mine, cât și pentru băieți, dânsul a rămas "icoa­na", "lumina" acelor zile. Marele actor Emil Botta trimitea către noi o lumină extraordinară, fiindcă era o persoană specială, cu o încărcătură spirituală deosebită, care ne-a marcat pe toți trei. Nici nu am nevoie să închid ochii ca să simt aievea prezența atât de nobilă a domnului Botta, ca să-i văd ochii aceia albaștri și scăpărători! De fiecare dată când revăd filmul, imaginea care-mi rămâne pe retină, încă multă vreme, este aceea a domnului Botta. Am avut o relație deosebită cu el: mă proteja, se purta într-un mod special cu mine... Sigur, și cu Mihăiță și cu Găitan s-a purtat foarte atent, iar ei, la rândul lor, s-au legat foarte tare de domnul Botta. Dânsul avea un stil, o discreție... fără să in­siste, ne in­fluența extraordinar de mult sensi­bi­litatea. Atunci i-am cunoscut și poezia, atunci am des­co­perit și că avea un haz nebun, era un tip hâtru, care știa foarte bine să puncteze lucrurile im­portante cu ironia lui. Marele actor George Constantin era, la rândul său, un om deosebit, cu o privire puțin ironică și puțin amuzată, care putea să te intimideze A fost de o mare delicatețe față de noi, având grijă să nu ne facă să ne simțim apăsați de personalitatea lui ar­tistică uriașă. Se comporta față de noi camara­derește, astfel încât să nu ne com­plexeze și să nu ne inhibe. În ce-i pri­vește pe cei doi "copii" ală­turi de care am jucat, pri­mul dintre ei, Mi­hăiță, era un băiat foarte cu­minte, ascultător, îl urmărea pe dom­nul Pintilie cu toată atenția, în fiece secundă, făcând așa, ochii maaaari... încât eu mă simțeam cumva datoare să-l protejez. De pildă, aveam grijă ca atunci când termina filmările și se murdărise de noroi pe cap, să-l ajut să se pri­menească. Îi în­călzeam apă pe un godin, după care turnam apa într-un lighean, pe care i-l căram și-l ajutam să-și curețe pletele, apoi îl ștergeam pe cap cu prosopul. (râde) Duțu Găitan era foarte curtat de fete și nu prea avea timp de noi! De el aveam grijă și eu, și Mihăiță, în sensul că făceam tot posibilul să-l ferim cât mai bine de admiratoare, pentru ca atunci când ajun­gea la cadru, să nu cumva să fie prea obosit sau prea risipit... Că tendința lui, din pricina fetelor, era să ajungă la filmări cam cu întârziere! (râde) Acum, lăsând gluma la o parte, Duțu era și atunci și a rămas și azi un băiat foarte fin, cu mult bun simț, educat și foarte serios, pen­tru care munca e mereu o chestiune de co­recti­tu­dine, dar și de onoa­­re. El era și este întru­chiparea cea mai nobilă a bucovineanului get-beget! Do­vadă, ce carieră splendidă și-a croit, ce familie sta­bilă și-a mi­gă­luit! În ceea ce-l privește pe dom­nul Lucian Pin­tilie, dânsul era magul cu bagheta magică. Era un fin psiholog și știa să ne pună pe fiecare în locul cel mai potrivit și în situația cea mai potrivită, ca să ne scoată la lumină valoarea și să obțină efec­tele pe care și le dorea pentru film. Și, cel puțin cu mine, întotdeauna a fost foarte blând și foarte protector.

- Pe parcursul lui 2018, au tot fost eve­ni­mente care au sărbătorit acești 50 de ani ai "Re­cons­ti­tuirii". Pe unde ați fost, tu împreună cu Vladimir Găitan și George Mihăiță?

- De fapt, povestea asta cu "Reconstituirea" a în­ceput din urmă cu 5 ani, când organizatorii Fes­tivalului "Serile Filmului Românesc" din Iași, în frunte cu directorul Andrei Giurgia, ne-au invitat pe toți trei și au organizat premiera acestui film, care la momentul realizării lui, n-a mai apu­cat să se facă. A fost, deci, un mare eveniment, ca­re pe noi ne-a emoționat teribil! Iar de-atunci, lu­crurile au început să se lege, s-a stârnit un interes proaspăt pentru acest film și-am început să primim tot felul de invitații: la TIFF Mureș, la GOPO, la Festivalul de Film de la Râșnov etc. De asemenea, "Reconsti­tu­irea" a fost introdus și într-un program special, "Cen­­tenarul Filmului Românesc", ceea ce înseamnă 100 de filme pro­iec­tate în 100 de localități, inclusiv din Basarabia. Până acum, am "bifat" aproape 50 de proiecții și, spre bucuria mea, urmează să ajun­gem cu aceste fil­me minunate și la Cernăuți, la Chi­șinău și la Nisporeni.

Pe urma rădăcinilor basarabene

- Dincolo de evenimentele care au sărbătorit "Reconstituirea", tu ai avut, oricum, un an plin.

- Așa e! În primul rând, cronologic vorbind, chiar acum un an, am lansat o carte pe care am scris-o în memoria unchiului meu, Veceslav Harnaj, o figură marcantă a științei românești, el fiind un inginer, un inventator și un profesor universitar excepțional, dar și părintele apiculturii moderne românești și internaționale, președintele Federației Internaționale a Asociațiilor de Apicultură, vreme de 20 de ani, și fondatorul unui complex apicol unic în lume, în acea epo­că. Nu am ve­leități de scriitoare, dar ceea ce m-a "mâ­nat în luptă" a fost dorința de a rea­duce în fața oa­menilor această uria­șă perso­nalita­te, ca­re azi, pe nedrept, este aproape uitată. Din fericire, am fost sprijinită întru împlinirea acestui vis al meu de Fundația Institutului Inter­național de Tehnologie și Economie Apicolă și de domnul Cris­tian Constantinescu, directorul general al Apimon­dia, un om deosebit, care înțelege sen­timentul de gratitudine față de înaintași.

- Cartea se găsește în librării?

- Da, dar este disponibilă și on-line. În plus, a fost tradusă și în engleză, pentru că e extrem de so­licitată și în străinătate.

- În librării mai există însă și o altă carte, care te are ca protagonistă chiar pe tine: "Reconstituiri cu Ileana Popovici".

- Ăsta este un volum-dialog, realizat de nepoata mea, Radmila Popovici, care este și poetesă. Ea mi-a pus niște întrebări, din dorința de a mă desco­peri - pentru că noi ne-am întâlnit târziu în viață, abia în 2012, când eu am pornit în "ex­pe­diția de reconstituire" a rădă­ci­ni­lor mele, care se găsesc în Basarabia - iar eu i-am răspuns astfel încât, la final, am constatat că mi-am parcurs întreaga po­ves­te a vieții. (râde)

Cu domnul Șora, la discotecă

- Ți-a fost greu să-ți derulezi filmul vieții?

- Absolut deloc! Pentru că n-am stat să-mi "perii" amintirile ca să dau bine, ci am fost cât se poate de sinceră. Mi-am dorit ca Radmila și, prin intermediul ei, cititorii cărții, să mă cunoască realmente, nu să cunoască o variantă cosmetizată a mea. Pe de altă parte, nu mi-a fost greu, pentru că viața mea a fost una frumoasă și cu multe satisfacții, atât personale, cât și profesionale. Consider că am fost o răsfățată a lui Dumnezeu și chiar și azi mai sunt. Uneori chiar mă gândesc că, mai ales la vârsta asta, parcă nici n-aș merita atât de multă atenție. Acum, să nu mă înțelegi greșit: nu pretind că n-am făcut și rele la viața mea. Dar încerc să recuperez, făcând cât mai mult bine acum, pe ultima sută de metri a existenței, pe principiul că "niciodată nu e prea târziu". Iar făcutul ăsta de bine înseamnă, în ca­zul meu, după cum știi deja, și să ajut cât mai multe animale amărâte. Iubesc animalele de când mă știu și am fost și edu­cată de părinții mei să le prețuiesc, căci și ele sunt creația lui Dum­ne­zeu. Ast­fel că azi, la Bu­tu­ru­geni, acolo unde lo­cuiesc trei sferturi din an, am adunat șase pisici și patru căței, toți găsiți pe străzi, cu diverse traumatisme, și care îmi mul­țumesc clipă de clipă că i-am salvat, prin iubirea și tandrețea lor. De asemenea, mă îngrijesc și de restul pisicilor și câi­­nilor din sat: le duc de mâncare, aran­jez să fie ste­rilizați... Încerc să ajut, pentru că ade­sea oa­me­nii nu știu cum să se comporte cu anima­lele, dar mă rog, asta e o discuție lungă și, în mare parte, du­reroasă!

- Ileana, surâsul tău e ca în urmă cu 50 de ani. Care este izvorul seninătății și al optimismului tău?

- Ei, adevărul e că nu întotdeauna sunt senină și optimistă. Pentru că nu întotdeauna reușesc să fac lucrurile așa cum aș vrea, pentru că deseori mă iz­besc de oameni răi și ne­înțelegători sau de ju­de­cățile obtuze ale uno­ra și altora... De câte ori n-am auzit, direct sau in­direct, spunându-se des­­pre mine că "E nebună, are dam­blaua anima­le­lor!" sau "Ce-a apucat-o și pe-asta cu Basa­ra­bia?!" sau "De ce nu mai stai liniștită? Iar umbli cu filmele prin țară?!"... Or, toate astea dor și uneori îmi mai îneacă nițel corăbiile, dar apoi îmi re­vin, toc­mai datorită lu­crurilor pentru care sunt blamată. Preo­cu­pările astea mă mo­ti­vează, iubirea copiilor din Basarabia pe care îi ajut mă motivează, iu­birea animalelor pe care le ajut mă motivează, chiar și chipurile fericite și vesele ale oamenilor pe care îi văd, mergând cu filmele prin țară, mă moti­vea­ză. Le mulțumesc copiilor ăstora cu care facem proiectul "Centenarul Filmului Românesc", pentru că ei înșiși sunt o sursă de op­timism pentru mine. Mai mult, datorită lor am cu­nos­cut tot felul de personalități. De pildă, în Iași, l-am cu­nos­cut pe domnul Mihai Șora, cu care am mers la dis­co­tecă! (râde) Or, văzând câtă poftă de viață are dân­sul, la 102 ani, mi-am zis că nici eu nu am voie să mă las!

"Nu vă vindeți casa părintească!"

- Din ce altceva îți mai tragi energie?

- Din credință! Sunt cre­din­cioasă, dar nu habotnică. Eu merg cu sufletul la biserică, nu din obli­gație. Și cel mai drag îmi e să merg la Dră­gă­nescu, la bisericuța pă­rin­telui Arsenie Boca, unde e o atmosferă intimă, unde toată lumea din sat vine și cântă cântecele de liturghie pe care le știu de când eram mică... La Drăgănescu chiar mă simt acasă!

- L-ai cunoscut pe părintele Arsenie Boca?

- Nu l-am cunoscut, dar l-am văzut. Mama mergea foarte des la Drăgănescu, mai ales că-l și avea ca duhovnic pe părintele Savian, cel care l-a adus acolo pe părintele Arsenie. Ei, și mămica îmi tot spunea: "Du-te și tu să-l vezi pe preotul la care vine toată lumea, că e un sfânt!". Eu eram ocupată cu filmările, cu televiziunea, mă rog, dar, până la urmă, într-o zi, m-am dus. Când am ajuns acasă, mama m-a întrebat: "L-ai văzut?". I-am răspuns: "N-am văzut niciun preot, doar un pictor îmbrăcat în alb, care stătea sus, pe scară, și se uita la noi." Din păcate, la vremea aia, nu înțelegeam valoarea uriașei personalități care a fost părintele Arsenie Boca, așa că am stat cuminte, l-am privit, dar n-am îndrăznit să merg la el. N-aș fi știut ce să-i spun. Însă acum, doar și pentru faptul că l-am văzut pe părinte, mă consider miracolată. Iar o altă sursă de ener­gie pentru mine este Buturugeniul: casa și curtea părinților mei, care-mi dau viață și-mi mân­gâie sufletul. Am un sfat pentru toată lumea: dacă puteți, nu vă vindeți casa părintească! Pentru că acolo te încarci, acolo te descarci, acolo îți găsești sprijinul și echilibrul...

- Ileana, în povestea asta așa de frumoasă a vieții tale, există ceva ce n-ai reușit să împlinești?

- Faptul că n-am copii e regretul vieții mele. Întotdeauna i-am iubit, însă situațiile au fost de-așa natură, că - uite! - n-am făcut copii. Dar probabil că Dumnezeu nu mi i-a dat pe-ai mei, ca să pot să-i îngrijesc pe alții. Sunt mai mulți copii de care m-am ocupat de-a lungul anilor, cărora le-am dat tot su­fletul meu, iar acum primesc înapoi, de la ei, înzecit!