În vârstă de 88 de ani, Gheorghe V. Gheorghe este unul dintre cei mai longevivi actori ai scenei româneşti. Joacă de peste şase decenii pe scena Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galaţi. Continuând arta profesorului său, Grigore Vasiliu-Birlic, Gheorghe V. Gheorghe este un mare comic, care a amuzat zeci de generaţii de spectatori.
"Râdeam de Birlic numai ce îl vedeam"
- Sunteţi un brand al Galaţiului, un artist "public", care se bucură de mare simpatie şi admiraţie. Sunteţi de origine gălăţean?
- Nu, m-am născut la Ploieşti. Am avut o copilărie foarte zbuciumată. Am prins războiul. Ploieştiul era cel mai bombardat oraş din ţară, pentru că americanii voiau să-i distrugă sondele de petrol. Au fost ani de mare zbucium. Am văzut oameni arzând de vii pe străzi. Ne făcusem adăpost în curte şi când începea bombardamentul, coboram în adăpost. Mama făcuse un accident vascular şi era paralizată şi o duceam pe braţe în adăpost. Pe de o parte, americanii bombardau, pe de alta, nemţii dădeau cu nişte gaze care produceau o ceaţă ca să nu se vadă oraşul din aer. Am şi acum în nări mirosul ăla. Dar americanii ştiau unde să arunce bombele. Iar noi, copiii, eram inconştienţi. "Rafinăria Columbia" era la doi kilometri de casa noastră. Noi ne urcam pe gard şi ne uitam cum cad bombele.
Pe lângă război, era şi o foamete cumplită. Am fost şi evacuaţi la un moment dat, într-un sat de lângă Ploieşti. Am plecat cu câteva zile înainte de Paşti, şi chiar în duminica Paştelui, ne-a căzut o bombă pe casa din care plecasem. Mama s-a prăpădit în 45. Tata s-a recăsătorit cu o femeie care a fost mamă adevărată pentru noi, cei trei copii.
- Cum aţi devenit actor?
- Am făcut liceul "Sfinţii Petru şi Pavel" la Ploieşti şi, în paralel, mergeam la Şcoala Populară de Artă, unde i-am avut colegi pe cei care aveau să devină artişti foarte renumiţi: Toma Caragiu, Damian Crâşmaru, Valeriu Moisescu. Cu Toma Caragiu eram chiar vecin, locuiam pe aceeaşi stradă. Mergeam împreună la căminul cutural "Alexandru Ioan Cuza", unde luam lecţii de teatru, învăţam să spunem poezii şi făceam mici scenete pe care le prezentam apoi la serbări. După terminarea liceului, m-am dus să dau examen la Facultatea de Teatru din Timişoara, unde am fost respins. Nu eram bun, pentru că taică-meu era "burghez", avea o prăvălioară în Ploieşti, o bodegă. Când m-au întrebat la examen ce e tata, am zis că e negustor. Atât mi-a trebuit! Dar cum tata lucra şi la rafinăria Vega, era maestru distilator, i-am zis: "Dă-mi adeverinţă că eşti muncitor petrolist că-mi trebuie la facultate." Mi-a dat şi cu adeverinţa aia m-am dus la facultate la Cluj, că-mi plăcea la nebunie Ardealul, şi acolo am intrat cu brio, primul pe listă. Dar în anul doi, s-au desfiinţat facultăţile de teatru de la Iaşi şi de la Cluj şi s-au unit cu cea de la Bucureşti. Aşa că ne-am mutat cu toţii în Capitală. Aveam facultatea pe Schitu Măgureanu, unde e acum Teatrul Bulandra.
La debut
- Ce profesori aţi avut?
- Unii dintre cei mai mari artişti din teatrul românesc. Pe Ion Talianu, profesor, şi asistenţi, pe Grigore Vasiliu Birlic şi Victor Moldovan.
- Cum era Birlic ca profesor?
- O nebunie! Noi râdeam de el numai când îl vedeam. Nu ne puteam abţine. Era tare drăguţ.
- De la el aveţi fiorul acesta comic?
- Nu ştiu, dar ce-i drept, am jucat mereu comedie. Încă din facultate. Examenul final l-am dat cu "Viforul" lui Delavrancea, unde am jucat Mogârdici, prietenul de pahar al lui Ştefăniţă Vodă. După facultate am fost repartizaţi la Oradea, unde am înfiinţat secţia română a teatrului, căci până atunci nu fusese decât teatru maghiar acolo. Odată cu noi, actorii, a venit la Oradea şi colegul nostru de la regie, Radu Penciulescu. Asta se întâmpla în 1955.
- Cât aţi stat la Oradea?
- Am stat şase ani. Mi-a plăcut oraşul la nebunie şi am făcut roluri importante acolo. Am debutat cu Brânzovenescu, din "O scrisoare pierdută". Acela a fost primul meu rol ca actor profesionist. Şi pot să mă laud că de atunci am "terminat" tot Caragialele. În afară de "Năpasta", unde e prea multă dramă, am jucat în toate piesele lui. La Galaţi am făcut Agamiţă Dandanache, tot din "O scrisoare pierdută", Jupân Dumitrache din "O Noapte furtunoasă", "Conu Leonida faţă cu reacţiunea", unde am jucat Leonida. "D'ale carnavalului" l-am jucat şi la Oradea şi la Galaţi, două montări total diferite, ale aceluiaşi regizor, Valeriu Moisescu. La Galaţi, era o montare absolut dementă. Eu eram Crăcănel. Jucam pe o rotondă şi aveam şi o scară care ducea la balcoane. Pe mine mă alerga Pampon prin toată sala şi pe scară, alergam de ne ieşeau ochii, mă fugărea pe sus pe la balcoane şi apoi iar prin sală. Aplauda lumea în draci. Jucam alături de colegii mei,dragi care sunt duşi acum, cu Mihai Mihail şi Eugen Popescu Cosmin.
"În tinereţea mea, Galaţiul era superb"
În spectacolul "Un om egal un om"
- Cum aţi ajuns la Galaţi?
- Am venit de la Oradea în turneu cu "Omul care aduce ploaia", unde alături de Ion Marinescu, jucam rolul principal. Iar directorului teatrului din Galaţi, Ovidiu Georgescu se numea, atât de mult i-a plăcut de mine şi atât de mult a insistat "Hai, domnule, că avem nevoie de un tânăr grozav pe comedie cum eşti tu! Hai că îţi dăm roluri mari! " că m-a încântat şi am rămas. Pe de o parte, venind la Galaţi, eram mai aproape de Ploieştiul meu natal şi de Bucureşti, unde vedeam teatru de calitate, iar, pe de altă parte, mie Galaţiul îmi plăcea foarte mult. Pe vremea aceea era un oraş aşezat, patriarhal, cu oameni educaţi. Încă nu exista combinatul care a adus multă lume şi nu neapărat de cea mai bună calitate, stricând farmecul, liniştea şi pacea locului. În tinereţea mea, Galaţiul era superb. O promenadă fabuloasă pe malul Dunării, pe strada Domnească perechile se plimbau pe sub tei... Eu eram pasionat de pescuit. Îmi luam undiţa, mă urcam pe bicicletă şi mergeam peste Dunăre, unde pescuiam liniştit. Deplasările teatrului la Tulcea şi la Brăila le făceam cu vaporul. Era foarte frumos! Aşa că, din 1961 şi până în ziua de azi, joc la Galaţi.
- O viaţă de om...
- Am 88 de ani de viaţă dintre care 63 petrecuţi pe scenă. La Galaţi, am lucrat cu regizori formidabili. Valeriu Moisescu, Adrian Lupu, Victor Ioan Frunză, Letiţia Popa, cu care am făcut "Avarul", în care am fost Harpagon, unul dintre rolurile mele cele mai importante, Gheorghe Jora, cumnatul meu, Ariana Kunner Stoica, împreună cu care am făcut "Groapa" după romanul lui Eugen Barbu, pe care l-am jucat 13 ani. Cu spectacolul acesta am o poveste tare frumoasă. Jucam rolul Mitică Ciolan, şeful tarafului de lăutari. Cântam live 28 de melodii cu trei ţigani în spate, unul cu ţambalul de gât, unul cu o vioară şi altul cu acordeonul. Unul era cocoşat, iar altul avea dantura toată de argint. Strălucea în lumină. Eu îl întorceam mereu spre reflector şi-i ziceam: "Ia, râzi aici să te vadă lumea!". Râdea publicul în sală pe rupte.
Gremio, peţitor în "Îmblânzirea scorpiei"
- Şi ce melodii cântaţi în spectacol?
- Zavaidoc, Cristian Vasile, cântece lăutăreşti de nuntă, de moarte, de puşcărie..."La Şalu cel negru", "Io stau, coardă, la-nchisoare", "Inel, inel de aur", "Foaie verde untdelemn", "Cine mă puse pe mine să viu seara pe la tine? "...Clasice. Ha-ha-ha! Am imprimat şi un CD cu melodiile din "Groapa". Dar să revenim la poveste. Radu Beligan văzuse "Groapa", i-a plăcut la nebunie şi ne-a invitat să jucăm spectacolul la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde era director. Rupere a fost! La spectacol a venit şi Eugen Barbu care după reprezentaţie s-a dus la meşteru Beligan şi l-a întrebat: "Cine e ţiganul ăla? E formidabil! Cântă mai bine ca Fărâmiţă Lambru!". "Păi ăla nu e lăutar!", i-a zis Beligan. "E cel mai bun actor din Galaţi. "Aşa că m-am trezit la cabină cu ei doi, cu Eugen Barbu şi cu Beligan. Barbu mi-a cerut numărul de telefon şi, peste fix o săptămână, m-a sunat să mă invite să joc în filmul "Domnişoara Aurica". În film făceam ce făceam şi în spectacol: cântam cântece lăutăreşti la o nuntă.
- Aţi mai făcut film după aceea?
- Puţin. Am mai jucat în "Bietul Ioanide", în regia lui Dan Piţa, şi în "Regele Ioan", pus la Televiziune de Letiţia Popa.
- V-au curtat directorii de teatre din Bucureşti?
- Dinu Săraru mă tot chema la Teatrul Mic, dar nu am vrut să plec din Galaţi. Şi nu regret. Am publicul meu aici. Sunt iubit. Ce poţi să îţi doreşti mai mult?
- Anul acesta se împlinesc 30 de ediţii ale "Festivalului Naţional de Comedie" de la Galaţi. Le-aţi prins pe toate?
- Da, sigur! Am fost şi premiat de câteva ori. Primul premiu l-am luat având un rol mic-mic. Eram chelner. Şi ce m-am gândit eu? Ia să fac ceva drăguţ din apariţia asta, de doar câteva momente. Aşa că mai scurgeam paharele după unii clienţi, mai băgam gura într-un sifon, mai aprindeam câte un muc de ţigară, în sfârşit, era un rol foarte mic ca întindere. În juriu era Valentin Silvestru, care s-a prăpădit de râs văzându-mă. Si uite aşa am luat eu premiu la "Colocviul Comediei", cum se numea pe atunci festivalul de azi. Apoi am mai luat un premiu pentru rolul Gremio, din "Îmblânzirea scorpiei" de Shakespeare. Eu jucam un peţitor. Doar că eram un pic cam bătrânel. Şi m-am gândit eu să car mereu după mine un scăunel. Răsuflam greu şi când oboseam mă tot aşezam pe scăunelul ăla. Regizorul a fost încântat de idee. Aşa a rămas şi am şi luat premiu cu acel rol. Şi am mai luat premiu pentru rolul din "Ţarul Ivan îşi schimbă meseria". Apoi, un alt premiu l-am luat pentru rolul profesorului Serebreakov, din "Unchiul Vanea", în regia lui Adrian Lupu.
"Îmi iubesc soţia de 46 de ani"
Profesorul Serebreakov în "Unchiul Vanea"
- Fiul dvs., Cristian, este tot actor? A fost de la sine înţeles să vă urmeze în meserie?
- Asta a vrut el. Da, dar să ştii că atunci când s-a dus la examen nu a ascultat de mine. A făcut cum a ştiut el. Şi a fost foarte bine. A terminat Actoria la Ion Cojar, şi apoi a vrut să facă şi Regie, şi a terminat la clasa lui Alexa Visarion. Oricum, a început-o cu teatrul de mic. Când avea 6 ani jucam împreună în "Ţarul Ivan îşi schimbă meseria". Îmi amintesc că într-o zi, stăteam eu liniştit acasă, când apare ăsta micu şi îmi zice: "Tati, ai uitat că avem repetiţie?".
- Şi soţia dvs. lucrează tot în teatru?
- Da, este sufleur. Are grijă de noi, şi la teatru, şi acasă. O iubesc de 46 de ani.
- Aţi jucat şi dramă?
- Daaa. Şi încă dramă serioasă: "Play Strindberg". De fapt, un actor adevărat de comedie nu poate să nu treacă şi proba dramei.
- Dacă ar trebui să faceţi un top personal al celor mai bune roluri ale dvs., care ar fi?
- Aş zice "D'ale carnavalului", apoi "Avarul", "Chiriţa în provincie" (am făcut un Guliţă rupere, aveam numai 43 de anişori), "Galy Gay", "Play Strindberg" şi "Groapa". Eu mă bucur că încă mai joc, că îmi mai duc paşii pe scenă. În ăştia 63 de ani de când fac meseria asta am descoperit care e secretul teatrului. Ştii care e secretul teatrului?
- Care e secretul teatrului?
- Dragostea. Fără dragoste, durerea şi înfrângerea rămân durere şi înfrângere. Dar dragostea le face să devină frumuseţe, înţeles şi adevăr.
- Vă pricepeţi la cuvinte. Ştiu că aţi scris şi câteva cărţi.
- Am scris trei cărţi. Şi poezie, şi proză. "Locuiesc pe o stea" şi "Regăsiri". A treia se numeşte "O cheie de ridicat cortina. Întâmplări cu aplauze la scenă deschisă" şi cuprinde amintiri din teatru. Primele versuri mi-au fost publicate pe când eram actor la Oradea, în revista "Familia", unde a debutat şi Eminescu. Iar în cartea de amintiri am scris tot felul de întâmplări care de care mai comice.
- Spuneţi-ne şi nouă una.
Marele clown
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
