În panteonul virtual al României îşi are locul şi George Matei Cantacuzino (1899-1960), o personalitate nobilă şi la propriu şi la figurat, care ne-a lăsat realizări exemplare ale talentului şi strădaniilor sale de arhitect, profesor, pictor şi scriitor. Acest creator valoros pentru societate a fost - lucru rar printre sectarismele locale bazate pe profit personal - şi ceea ce se cheamă "un caracter". Tocmai de aceea a avut de suferit mult, încă din 1948. Aristocratul liberal şi prooccidental, victimă a "urii de clasă", a fost arestat în acel an, în urma unei tentative eşuate de a părăsi ţara pe mare spre Turcia şi de acolo în Anglia, pentru a se alătura soţiei şi celor doi copii, rămaşi la Londra din 1939. Condamnat la cinci ani executaţi la Jilava, Văcăreşti, Aiud şi prelungiţi la Canal, G.M. Cantacuzino a fost, după ieşirea din închisori, permanent urmărit şi terorizat de Securitate, împiedicat să lucreze la capacitatea lui de "om al Renaşterii în secolul XX", cum îl numea Matyla Ghica. Vlad Mitric-Ciupe, autor al unor lucrări de referinţă despre şcoala de arhitectură românească şi persecuţia politică a marilor ei reprezentanţi în perioada dejistă, a adunat în acest volum tot ce a putut găsi referitor la G.M. Cantacuzino în dosarele de la CNSAS, la IICMER, precum şi în arhivele altor instituţii oficiale. Documentele au fost ordonate cronologic, astfel încât din parcurgerea lor i se poate reconstitui biografia, în special deceniile 1941-1960.
Descendent de domnitori şi pe linie paternă, şi pe cea maternă (mama era născută Bibescu), fost combatant voluntar în Primul Război, cu studii la Ecole de Beaux-Arts din Paris, G.M. realizase până la mijlocul anilor '40 clădiri emblematice atât în Bucureşti cât şi pe litoral, publicase cărţi, studii şi articole, înfiinţase împreună cu Octav Doicescu publicaţia culturală "Simetria", fusese parlamentar din partea partidului liberal condus de Gheorghe Brătianu şi se implicase în planul de sistematizare a Capitalei. După ispăşirea condamnării în 1957, considerat "un element duşmănos", e supravegheat permanent. În acest scop, Securitatea racolează informatori dintre prietenii şi colaboratorii lui, îi interceptează corespondenţa, îi montează în locuinţă tehnică de ascultare. Unele persoane din anturaj, precum arhitectul Titu Evolceanu, devin "surse" harnice. Altele, precum prietenul cu care plănuise fuga pe mare, arhitectul Radu Creţoiu, şantajat, semnează angajamentul, dă note informative "fără importanţă pentru organele noastre", până când, la începutul lui 1960, le scrie ofiţerilor de legătură că "pe viitor nu văd nici o posibilitate de a vă mai fi de folos". În sfârşit, arhitectul Paul Emil Miclescu refuză net de la început să semneze angajamentul, declarând că "nu are calităţi şi posibilităţi pentru această muncă". Desigur, nu putem judeca presiunile, şantajele la care erau supuşi delatorii. Vedem însă că nu semnau angajamentul cu pistolul la tâmplă: existau şi oameni care aveau curajul să spună nu, indiferent de consecinţe. Aparatul securistic se folosea însă de toate mijloacele - vecini care turnau de bunăvoie, "patrioţi" care "îşi făceau datoria", carierişti lipsiţi de scrupule, lucrători de-ai lor plătiţi să-i urmărească "obiectivului" orice mişcare, să afle prin "infiltraţi" şi ce gândeşte. Meritul volumului cu acribie alcătuit de Vlad Mitric-Ciupe e - pe lângă o mărturie adăugată miilor de dovezi acuzatoare din "procesul comunismului" - că ne aduce date noi despre statura morală şi intelectuală a lui G.M. Cantacuzino. După ce parcurgeţi aceste documente, vă recomand să căutaţi şi cartea lui, "Scrisorile către Simon" (apărută la Ed. Dacia în 1993 şi reeditată la Ed. Simetria în 2010), ce conţine meditaţii admirabile atât în conţinut, cât şi stilistic. Acolo se păstrează vie mintea strălucită a cărturarului care credea că "frumuseţea nu trebuie doar contemplată, ci şi creată".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
