Lumini şi vrăji

- Amintiri de pe planeta copilăriei -

VERONICA D. NICULESCU
Taina

În ziua în care scriu povestea asta, la noi sunt Floriile. Dar la mama e Paştele. Aşa am crescut, aşa era în casa noastră, demult, la Piteşti. Sărbă­to­ream Paştele de două ori, o dată cu mama, care este ro­mano-catolică, a doua oară cu tata, care e orto­dox. Noi, cele două surori, nu pu­team decât să ne bucurăm. Eram mai cu moţ decât toţi copiii din bloc. Când mama ne trimitea după câteva mănun­chiuri de iarbă, cu care să aranjăm cuibul ouălor colorate, go­neam în raiul din faţa blocului şi aco­lo le ves­team tuturor că vine, în cu­rând, Ie­puraşul. Mi-l amintesc pe un băieţel care m-a privit cu ochii mari şi cu gura căscată: ce iepuraş? Incredibil, nu ştia de iepuraş. Şi mai incredibil, nici ceilalţi copii nu ştiau. Asta se întâmpla pe la începutul anilor '70. Familia noas­tră, venită din vestul ţării, era foarte cu moţ acolo, atunci. Între familii de argeşeni, abia mutaţi de la sat la oraş, noi eram orăşeni, din bunici şi stră­bunici, veneam dintr-o zonă unde pe stradă se vor­bea nemţeşte, ungureşte, sârbeşte, noi nu ştiam ce în­seamnă "la ţară", noi nu făceam ouă roşii, ci de toate culorile şi, mai ales, la noi venea Iepu­raşul. E drept că nu-l văzuserăm niciodată, dar asta nu în­sem­na nimic. (Nici pe Moş Gerilă nu-l văzusem vreo­dată, şi cu toate astea, exista.)
Peste ceva ani, timp în care diferenţele astea dintre noi şi ei, dintre aici şi acolo, dintre sat şi oraş, dintre nemţesc şi românesc, dintre catolic şi ortodox, s-au manifestat în fel şi chip, a venit şi primăvara în care am fost lăsată să merg pentru prima oară la biserică în Noaptea de Înviere cu copiii din bloc. Aveam aproape un­spre­zece ani. Fusesem botezată târziu, orto­doxă, graţie unor mătuşi. De ani şi ani, au­zeam de la copii despre post, despre cum se duc la biserică şi cum trec pe sub o masă, împodobită cu flori, cum înconjoară biserica, cum vin noap­tea acasă cu lumânările aprinse. Nişte lucruri de neînţeles, destul de înfricoşătoare, despre care mama nu mă putea lămuri, ea şi crucea şi-o făcea invers, de la stânga la dreapta; postul, pomenile şi înmormântările, toate erau diferite la mama, care era preocupată ca pe "planeta Argeş", să ne amintească mereu cum era pe planeta Timişoara, de pe care ple­ca­sem, iar cu tata nu puteam vorbi asemenea lu­cruri.
Ca să ajungi la Biserica Sfântul Ilie din Piteşti trebuia să străbaţi tot cartierul, apoi să cobori o coastă verde. Ce-mi amintesc? Nu dis­tracţia, nu veselia pe care mi-o imaginasem din tot ce poves­teau copiii din bloc, ci liniştea care se lăsa în noap­te, cu cât ne apropiam, grupuri-grupuri, de bi­serica aşezată la răscruce de drumuri, în vale. Când am ajuns suficient de aproape şi ne-am oprit, strân­gân­du-ne de mâinile mici, ca să nu ne pierdem printre străini, l-am văzut deasupra intrării pe Sfântul Ilie, aducătorul de ploi, care ne privea cu o oarecare asprime dintre norii pictaţi în rotocoale frumoase. Peste tăcerile noastre a răsunat vocea preotului, iar când s-a împărţit lumina, abia atunci am deschis şi noi gurile şi-am murmurat "Adevărat a-nviat!". Mâi­nile noastre, în care tremurau lumâ­nă­rile gal­bene, au devenit grijulii cu flăcăruile plă­pânde, ca puii în cuib, primăvara. Pe aceeaşi coastă am urcat înapoi, ocrotind puişorii noştri de foc. Lân­gă mine erau Laura, Roxana, Laurenţiu şi Mugu­rel, şi toţi acei români get-beget, fără moţ, dar care cunoşteau o taină enormă, adevărata taină, ce mie îmi fusese ascunsă. Şi ei erau buni, ei te lă­sau, dacă ţi se stin­gea lumânarea, să iei iarăşi Lumină din Lumina lor. Ei, cei care nu avuseseră habar ce e Iepu­ra­şul, ce e cu ouăle noastre de toate cu­lorile, ce e cu iarba din cuib, ei ştiau că im­portant e să aduci Lumina acasă. Şi te aju­tau s-o aduci şi tu, să fii şi tu o lumină într-un drum de lumini, pentru prima oară atunci, la un­spre­zece ani fără un pic, târziu botezată şi nespus de mirată.

MATEI FLORIAN
Joia Mare

Când se întâmplă o vrajă, trebuie să fii cu­min­te, îmi ziceam. Să n-o sperii. Să mergi tiptil. Să vorbeşti în şoaptă. Să te trezeşti devreme. Devreme de tot.
Mă trezeam devreme de tot. Mă îm­bră­cam în­cet, în linişte. Nu scoteam o vorbă. Mergeam în vârful picioarelor până la bucătărie. Să nu care cumva să se supere pe mine. Să nu stric ceva. Eram sigur că o vrajă are nevoie de linişte. Şi de lumină. Lu­mina asta de dimi­neaţă, devreme. Trăgeam per­deaua. Se făcea şi mai multă lumină. Lumina intra în bucă­tă­ria noastră, tot soarele intra în bucătăria noastră. Soarele se aşeza pe masă, se odih­nea aco­lo, le pân­dea, le mângâia, le însorea. Erau multe, alb-găl­bui, cuminţi şi nemişcate. Dormeau aco­lo, în cofrajele lor. Mă aş­tep­tau. Le sco­team, unul câ­te unul. Le ră­suceam în­cet, să se um­ple de raze pe toa­te părţile, să fie pre­gă­tite atunci când o să se în­tâmple vraja. Îl cău­tam pe cel care străluceşte cel mai tare. Şi întot­dea­una era unul. Unul sin­gur, care se umplea brusc de lumină şi sclipea ca un diamant. Pe ăs­ta îl pu­neam deo­parte, pe celelalte le a­şe­zam la loc. "Aşa, odih­­niţi-vă", le spuneam. "Voi nici nu ştiţi că azi e chiar joi. Ziua cea mare. Ce ştiţi voi despre joi? E cel mai mare joi dintre toate joile. Cel mai frumos joi din tot anul! Un joi mare, mare de tot. Aşa se şi nu­meş­te: Joia Mare! Şi se numeşte aşa, pentru că astăzi o să se întâmple o vrajă. O vrajă care cuprinde în­trea­ga lume şi vă cuprinde şi pe voi, ouă­le. Dar poate că ele ştiu, mă gân­deam. Trebuie să ştie. Nu se poate altfel. Orice ou simte ziua în care o să se trans­for­me într-unul vrăjit.
"Ţi-ai ales oul?", mă întreba mama. I-l arătam cu degetul, ştiam că nu trebuie să vorbesc prea mult, să nu sperii vraja. Îmi ţineam respiraţia. Ma­ma scotea un vas adânc şi îl umplea cu apă. În­chideam ochii şi îmi ţineam palmele lipite. Să nu plutiţi, să nu plutiţi, să nu plutiţi, ziceam repede-repede, în şoaptă, să nu se întâmple ceva rău. Ma­ma zâmbea, "poţi să deschizi ochii acum", zicea, "uite, totul e bine." Ouăle se scufundaseră cuminţi, tă­cute, alb-gălbui, în vasul acela adânc. Nu plutea ni­ciunul. Răsuflam uşurat. Acum o să le spele, îmi ziceam, ca pe nişte mâini o să le spele, să fie cu­rate, altfel nu se poate. Şi mama spăla ouăle şi le aşeza cu grijă în oala aceea încăpătoare, lipite strâns, să nu le fie frică, mă gân­deam, să se sprijine unul de altul când o să se în­furie apa şi o să fiarbă ca un vul­can. Apoi mama stropea apa cu o lingură de oţet vrăjit şi presăra un praf magic de sare, vrăjit şi el. Şi apa începea să fiarbă ca un vulcan, iar ouăle tre­mu­rau acolo, pe fund, strânse unul în­tr-altul. O să fie bine, o să fie bine, o să fie bine, zi­­ceam re­pede-repede, în şoaptă. Apa nu mai fier­bea acum. "Trebuie să le lăsăm să se odih­neas­că", zicea ma­ma şi le aşeza, unul câte unul, pe un pro­sop mare, pe masa din bucătărie. Ele se odih­neau cu­minţi, tă­cute, alb-gălbui, iar o altă apă în­ce­pea să clo­co­tească pe foc. O apă vrăjită, şi ea, pli­nă ochi cu foi de ceapă roşie. Iar apa asta se făcea roşie. Roşie ca focul roşu. Roşie ca sângele. Roşie ca vraja. Se făcea linişte. O linişte mare de tot, care începea din bucătăria noastră de bloc şi se întindea, încet, peste toată lumea. Era Joia Mare, iar mama scufundase ouăle într-o apă roşie. Toate, mai puţin unul. Oul meu de Paşti. Aveam frunza deja pre­gă­tită. Cio­rapul. Elasticul. Lipeam frunza de ou. O frunză, mică, verde, de pătrunjel. Să ră­mâi acolo, să nu te dezlipeşti, te rog, te rog, te rog. Oul cu frun­­ză intra în ciorap. Ciorapul intra în apa roşie. În­chi­deam ochii. Spuneam o rugăciune. Şti­am bine: ca să se întâmple o vrajă, trebuie întot­deauna să te rogi.