"Toată copilăria am plutit, învelit în aburi coloraţi"
- Dragă Dan, înainte să fii poet, ai fost copil. Cum erai atunci?
- Răsfăţat şi sălbatic, ca orice copil singur. Locuiam într-un cătun la marginea lumii, în satul Gersa, şi aşteptam cu nerăbdare dimineţile, ca să înceapă viaţa. Nu înţelegeam deloc de ce e nevoie să dorm. Şi-n fiecare dimineaţă ieşeam în curte şi pândeam lumina, doar ca să pot contura umbre şi spaime. Ademeneam ploile şi le mânam peste dealuri, mă ascundeam zile în şir în iarba mai mare decât casa. Visam. Asta îmi amintesc cu exactitate: umblam pe coclauri şi visam până la epuizare, preferând mereu realitatea asta a minţii, în locul lucrurilor concrete care căpătau greutate şi se izbeau, mult prea repede, de pământ. Toată copilăria am plutit, învelit în aburi coloraţi. Eram convins că lumea se întinde doar pe verticală, între casa parohială (unde locuiam cu ai mei) şi dreptunghiurile de cer care apăreau brusc dintre păduri şi ne trimiteau zăpezi şi insecte, puf de păpădie şi tunete, mere aurii şi înserări nesfârşite.
- Pare că ai copilărit mai mult în capul tău. Oare nu chiar singurătatea asta te-a împins să scrii?
- Nu, singurătatea e paralizantă, nu te lasă să faci nimic, niciodată. Stă în faţa ta şi blochează orice mişcare. Dar amintirea singurătăţii, ei bine, cu adevărat această amintire e de nepreţuit. Amintirea care transformă singurătatea în vis.
- N-am auzit pe nimeni să-şi fi dorit de mic să devină poet, poate şi pentru că asta nu e o meserie. Când aveai vârsta copiilor tăi, ce visai să te faci?
- Ştiu sigur că nu voiam să devin preot. Asta pentru că la noi în casă (locuiam toţi patru într-o singură cameră, în căsuţa parohială de pe colină) se perindau mereu femei în vârstă, care apăreau în cele mai neaşteptate momente. Atunci, orice activitate se oprea - aşteptam cuminţi, până ce femeile terminau de discutat cu tata - nu înainte de a se apleca uşor şi de a prinde cu mâinile lor uscate mâna lui taică-meu, pupând-o de mai multe ori, repetând "sărumâna, părinte", în timp ce tatăl meu rostea aproape în şoaptă "lăsaţi, lăsaţi"... Nu înţelegeam - sau, mai degrabă, cu toate explicaţiile ulterioare ale maică-mii, nu puteam să accept gestul acela care mi se părea pur şi simplu scârbos - aşa că, din cauza acestor ritualuri, mi-am repetat în toată copilăria: orice, numai preot nu! Apoi, după şofer pe minieră şi morar, ani de zile nu mi-am dorit altceva decât să devin fotbalist. Eram într-o excursie cu ai mei, pe la mânăstirile din Moldova şi, într-o după-masă superbă de toamnă, pe terasa unui restaurant, l-am văzut pe Muzsnay. Ăsta-i Muzsnay, repeta tata, absolut fericit, Muzsnay, mare fotbalist! Am mers împreună cu el şi i-am cerut autograf şi, ani de zile, am trăit numai cu gândul la asta, în timp ce mă antrenam cu o minge spartă, printre morminte, în cimitirul de lângă casa parohială, locul meu de joacă preferat.
"Paradisul are cu siguranţă o bibliotecă"
La ţigară, cu prietenul lui bistriţean, scriitorul Marin Malaicu-Hondrari
- Pe la 10 ani, într-o iarnă superbă, un prieten care venea în vacanţe în Gersa mi-a arătat un caiet studenţesc cu foi veline, unde scria un roman. Mirosul acelui caiet a fost madlena mea. Un miros de hârtie uşor umedă, suprapus peste mirosul de îngheţată de casă şi peste zăpezile nesfârşite de afară - niciodată nu m-am simţit mai fericit ca atunci, la gândul că voi putea să fac exact acelaşi lucru. Mai apoi, în adolescenţă, m-am îndrăgostit nebuneşte de o colegă de clasă. Am încercat în fel şi chip să-i atrag atenţia, în zadar. Şi, într-o dimineaţă, brusc, mi-a venit ideea să-i scriu poezii. Poezii pe bileţele pe care i le strecuram în geantă, fără să le semnez. Reacţia ei a fost cu totul neaşteptată: după ce, în sfârşit, a aflat că poeziile erau ale mele, a acceptat invitaţia de a mă însoţi la cofetăria din oraş, la un suc. E adevărat că n-a ieşit nimic din povestea asta, dar măcar am rămas cu plăcerea de a scrie. Şi de atunci, iată, tot scriu.
- În adolescenţă scriai pentru că erai îndrăgostit. Azi, pentru cine scrii?
- Depinde foarte mult de lucrurile pe care le scriu. De exemplu, acum, când răspund la acest interviu, mă gândesc la câţiva dintre colegii mei de la şcoală şi la maică-mea. Când scriu proză, am în minte nişte oameni foarte talentaţi, pe care i-am cunoscut la cursurile de creative writing, de la care am învăţat mult mai multe decât au învăţat ei de la şedinţele mele didactice. Dacă scriu poveşti pentru copii, copiii sunt primii pe care încerc să-i cuceresc. Pentru unele poeme, am folosit aşteptările unor necunoscuţi. Când scriu, mă gândesc la toate astea, fără ca vreo clipă să mă gândesc la ceva anume. Un paradox care funcţionează în cazul literaturii. Totul contează, dar contează fără să aibă vreo importanţă atunci când scrii.
- Te costă scrisul? Se plăteşte asta cu un minus de viaţă sau de altceva în altă parte?
- Scrisul nu e sacrificiu. Scrisul e o uriaşă plăcere. Nu simt niciodată că pierd ceva făcând gestul acesta. În definitiv, ce avem de pierdut ? Câteva ore de somn în plus? 5 km de alergare uşoară prin parc? Meditaţiile pe care le dau unor elevi la psihologie? Timpul trece oricum şi trece fără să ne aparţină, aşa că prefer să-l pierd aşa.
- Pentru orice scriitor, paradisul e o bibliotecă. E valabil şi pentru tine sau ai nevoie şi de puţină viaţă care să nu fie de hârtie?
- Paradisul are cu siguranţă o bibliotecă, una cel puţin la fel de importantă ca biblioteca sătească Gersa, locul în care am descoperit pentru prima dată forţa teribilă a poeziei, deschizând la întâmplare cărţi pe care nu le înţelegeam atunci, dar al căror adevăr îl intuiam. Însă cred că Paradisul are şi o curte plină cu copii care joacă miuţă, un râu în mijlocul căruia poţi să faci tumbe, vară de vară, câteva expresoare sau loc pentru săniuş. N-aş reuşi să mă bucur cu adevărat de un paradis plin cu cărţi, dacă n-aş putea să-i citesc unei femei câteva pasaje din cărţile astea - pentru ca mai apoi să practicăm îndelung plimbarea de seară, înainte de măruntele şi tihnitele bucurii ale corpului.
"Să nu fii profesor când scrii şi nici scriitor când te joci cu copiii!"
La "cafia", în "Plan B"
- Nu e nimic nefiresc în asta. Cred că ar fi extrem de trist să mergem într-o singură direcţie, fie şi dacă aceea ar fi direcţia în care am reuşi. Lucrurile funcţionează de la sine, fără niciun efort. Totul e să nu confunzi planurile, să nu fii profesor când scrii şi nici scriitor când te joci cu copiii. În definitiv, sunt părţi ale zilei/vieţii care decurg unele din altele, care interacţionează unele cu altele aproape fără să-ţi dai seama.
- Când îţi vezi azi copiii, te recunoşti în ei?
- Ştii, când eşti copil poţi trăi cu maximă intensitate, uitând zile în şir de părinţii tăi. Lumea depinde tot mai mult de alte coordonate, timpul în care te mişti nu-i mai poate include - părinţii sunt mult prea mari şi prea rigizi, ca să încapă cu totul în lumea aceea, lipsită de margini. Apoi, după ce ajungi părinte şi timpul se scurtează pe măsura corpului, devine imposibil să treci de-a lungul unei zile fără să te gândeşti la copii. Lucrurile vin de la sine, nu e nimic forţat aici. Eşti, ca părinte, însoţit mereu de o peliculă de linişte şi de două învelişuri de nelinişte - şi nu mai ieşi niciodată din ele. Aşa că e imposibil să nu te regăseşti în gesturile lor. Aş spune chiar că, în timp, cu cât gesturile lor sunt mai îndepărtate, cu atât e mai mare asemănarea - anumite gesturi de-ale lor se suprapun cu gesturile tale de demult, reactivându-le. E suficient să privesc şi să recunosc toate asemănările: ochii albaştri şi simţul umorului, nerăbdarea şi înălţimea, indiferenţa faţă de timp, bucuria din mijlocul zăpezii, aluniţele de la baza gâtului, timiditatea.
- M-a tentat, cum să nu mă tenteze? Dar am fost întotdeauna un om comod şi am preferat locurile mici şi stabile, cu ritmuri deja cunoscute şi trasee de la care nu poţi să te abaţi. Aici, la Bistriţa, sunt reperele care îmi fac bine: fereastra în dreptul căreia stau şi fumez dimineaţa, cofetăria "Cristina", "Plan B", locul unde se face cea mai bună cafea din lume, parcul din faţa blocului, marginile lacului dispărut, Sinagoga. Aici sunt toţi: copiii, soţia, elevii mei.
- Îţi ajunge provincia?
- Da, pentru că expresia "Omul sfinţeşte locul" la Bistriţa se aplică perfect. Puţine oraşe din ţara asta au un manager cultural de talia lui Gavril Ţărmure. Eficienţa programelor lui, începute acum 20 de ani, a fost deja demonstrată. Bistriţa nu e doar un oraş pierdut de provincie, avem una dintre cele mai apreciate stagiuni muzicale (într-un oraş fără Filarmonică). Vin aici muzicieni extraordinari, poţi asculta concerte camerale şi de jazz, la care publicul e educat şi constant. Şi apoi, mai există şi Festivalul nostru de Poezie, care anul ăsta ajunge la ediţia a X-a, care adună poeţi din opt ţări şi peste 200 de oameni în public, la fiecare lectură, şi care vinde sute de cărţi de poezie contemporană. Dar asta n-ar fi încă nimic, dacă nu ar fi prietenii. Aici, unde sunt ei, e centrul lumii, iar prietenia noastră s-a fundamentat întotdeauna pe literatură. Ce să-ţi doreşti mai mult?
"Timpul, o pisică încolăcită la picioarele tale"
- În primul rând, scriu despre lucruri pe care nu le pot trăi altfel. Despre singurătate, fiindcă eu, Leu fiind, sunt exact opusul unui singuratic şi am mereu nevoie de ceilalţi. Despre credinţă, fiindcă eu nu am reuşit niciodată să cred cu adevărat, în ciuda faptului că sunt copil de preot. Despre părţile întunecate ale zilei, fiindcă sunt un matinal prin excelenţă. În al doilea rând, scriu despre lucrurile mărunte din jur, cele care, deşi par invizibile sau nefolositoare, aduc echilibrul necesar printre celelalte mai mari şi mai importante. Scriu despre o femeie, aceeaşi mereu. Şi despre un bărbat care se îndepărtează. Şi nimic, nici măcar scrisul, nu poate acoperi golul din jur.
- În fond, la ce ajută cărţile?
- Să deschizi o carte, să-ţi strecori uşor nasul între paginile ei şi să poţi simţi cu adevărat toate nuanţele acelui miros - lucrul ăsta e la fel de important ca felul în care îţi alegi parfumul. Nu ştiu ce fac cu timpul oamenii care nu citesc. Nici nu vreau să ştiu. Dar cu siguranţă ratează un experiment uluitor: aplecat deasupra unei cărţi, poţi vedea timpul cum se încolăceşte ca o pisică la picioarele tale şi toarce.
- Cel mai nou volum al tău, premiat şi la Gala Radio România Cultural, poartă un nume destul de provocator. De ce l-ai numit "Insectarul Coman"?
- Pentru că, spre deosebire de orice alt insectar, acesta conţine un singur exponat. Unul rar, exotic, greu de observat prin sticla prăfuită care-l acoperă. Alături de el, întinsă pe o placă subţire de polistiren, lumina care însoţeşte discret astfel de fiinţe. De acolo, de la acea lumină, vin intensitatea şi tristeţea. Pentru că singurul lucru pe care-l mai poate face lumina (sau hai să spunem scrisul) în insectar e să arate ceea ce deja a trecut. Dragostea, tinereţea, splendoarea acelei fiinţe pentru care acum nu mai contează nimic din toate acestea. Dar cei care se apropie şi privesc cu atenţie sunt încă în viaţă şi pot admira: pentru ei, dragostea e acum şi aici, la capătul Insectarului, în propria minte.
Rugăciune la un zaţ de cafea
- Înţelepciunea n-are de-a face cu poezia. Aşa cum nu are nimic de-a face cu jurnalismul, cu teologia sau cu medicina. E, cred, o chestiune care depăşeşte împărţirea aceasta pe categorii. Ţine de o cu altă altă zonă. Ca să fiu sincer, mi-e un pic teamă de ea. Înţelepciunea pare desprinsă de uman, e o energie care vine cumva din afară, un fel de prezenţă care te face să închizi imediat ochii şi să-ţi fie puţin frică, puţin ruşine.
- Dacă nu te visezi un poet înţelept, ce ţi-ar plăcea să-i înveţi într-o zi pe propriii tăi copii?
- Mi-ar plăcea să-i învăţ cum să crească o floare de gheaţă la geam. Cum să facă un arc impecabil din lemn de alun. Cum să reducă distanţa dintre lucrurile nevăzute. Cum să conducă o maşină de curse de-a lungul unui covor persan. Cum să ducă pe umeri steagul singurătăţii, până la capăt.
- Atât de multe imnuri ai dedicat cafelei şi ritualului ei, atât de indisolubil a devenit ea legată de scris, încât nu mă pot abţine să nu te întreb, acum, la final de interviu: cum ar suna o rugăciune la un zaţ de cafea?
"Lasă deoparte orice formă.
Aşteaptă.
Fie ca urma ta să se ducă departe,
Buza ceştii fie acoperită de ceruri de porţelan.
Coboară în straturi.
Sunetul apei în clocot să nu se mai abată deasupra ta.
Fereşte-te de zahăr, nu te însoţi cu laptele, rămâi o vreme neatins.
Curând va veni vremea:
Cei care s-au aplecat la timp deasupra ta
Nu vor mai simţi deloc oboseala".
Foto: KARINA CIURUŞ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
