Un om obişnuit

Unchiul Mircea a avut întotdeauna o mustaţă neagră şi stufoasă, tunsă cu grijă.

Şi o fire fermă, însă tare gene­roa­­să, veselă şi mereu pusă pe şotii. Acum, mus­taţa îi e albă toată, iar bunătatea lui nu mai e aşa, de pomină, ca pe vremuri, pentru că, de-a lungul anilor, ne-am obiş­nuit cu toţii cu ea şi, din pă­cate, n-o prea mai apreciem. Par­că s-a şi uscat unchiul, de când e la pensie şi este bunic şi lucrează şi ca paznic de noapte. Până şi voioşia i s-a mai domo­lit, mă­ci­nată de toate încercările prin care i-a fost dat să treacă. Nici maşina n-o mai stăpâneşte ca odinioară. Îi mai bârâie am­breiajul, pe care nu mai are puterea să-l calce până la podea, şi mai încalecă bor­dura cu câte-o roată. Dar tot ne duce pe toţi unde avem nevoie, la orice oră din zi şi din noapte. Cu condiţia să nu întârziem niciun minut. Altfel, ne lasă pe jos. De curând, Mircea a fost socru mare, şi toată familia s-a pregătit din timp pentru marele eveni­ment. Fiindcă un singur copil are unchiul şi l-a crescut cu greu, după ce prima soţie i-a murit, când verişorul meu avea doar patru ani.

Vremea lacrimilor

Îmi amintesc ziua aceea, ca şi cum ar fi fost ieri. Locuiam în Balş, în blocul de deasupra farmaciei, şi aveam nouă ani. Unchiul a ieşit din sufragerie şi m-am întâlnit cu el pe hol. Avea faţa întunecată şi trasă şi o expresie devastată, pe care n-am uitat-o nici acum, după mai bine de 35 de ani. Era pur şi simplu alt om. L-am recunoscut după mus­taţă, altfel părea un străin răsărit de ni­căieri, care se furişa pe culoar ca printr-un la­birint, căutându-şi drumul spre o destinaţie înde­părtată. Când m-a zărit, mi s-a părut că, pentru câteva momente, nu m-a recunoscut nici el. Apoi, întors brusc parcă din altă lume, unchiul m-a mân­gâiat cu privirea blândă şi în­duioşată pe care i-o ştiam din­totdeauna, apoi mi-a ciu­fulit părul, c-un gest grăbit. Şi s-a scurs pe hol, nesigur, mai departe, ca un spectru, cocoşat de o tristeţe pe care ni­ciodată n-aveam s-o mai văd la el. Până seara, nimeni nu şi-a făcut timp pentru mine în ziua aceea, ba chiar îmi amintesc că am fost dată la o parte din toate locurile în care încer­ca­sem să intru, şi imediat se aşternea tăcerea, la apariţia mea. Curgeau în casă, cu du­iumul, oameni cunoscuţi şi necunoscuţi, de toate vârstele, umplând camerele şi cori­dorul şi curtea blocului. Purtau toţi veşminte negre şi aveau în mâini flori şi lumânări şi vorbeau în şoaptă, iar cei mai mulţi plân­geau. Mirarea mea creştea cu fiecare clipă, şi nu pot să uit cu câtă înfrigurare am în­cercat să-i prind singuri pe mama, tata sau bunica şi să înţeleg de la ei de ce totul era sumbru şi misterios. Abia la lăsarea nopţii, am primit un răspuns la nelămurirea mea. M-am strecurat în camera bunicii şi am fost uluită să văd că nu se pregăteşte să doarmă, ci plânge. Iar eu n-o mai văzusem niciodată pe bunica plângând! Când şi-a dat seama că mă furişasem în odaie, şi-a oprit hohotele înă­buşite şi m-a repezit: "Ce cauţi aici, măi ma­maie? De ce nu dormi la ora asta? Hai, fuguţa la somn!". Eu, prefăcându-mă că n-am auzit nimic din ce-a zis, am înaintat, pâş-pâş, spre patul bu­nicii şi, în pijama, aşa cum eram, m-am cui­bărit lângă ea şi mi-am tras pătura pu­foasă şi mângâ­ietoare peste mi­ne. Începusem să tremur. Şi cred că nu de frig. Pentru prima dată în viaţa mea, simţeam că, la doi paşi de mine, ceva îngrozitor se petrece. Ceva de neînţeles şi de nestăpânit, ce dădea totul peste cap. Ceva ce se încerca cu străş­nicie a-mi fi as­cuns - o poveste ce scria o rea­litate nouă, mutilată de o emoţie înfricoşătoare, ce ne atingea pe toţi şi peste care oamenii dragi mie încercau să aştearnă un văl protector. M-a surprins că, în timp ce căutam, în căl­dura aşternutului, liniştea pierdută, bunica a făcut acelaşi gest ca unchiul Mircea, atunci, pe hol. M-a mângâiat, repezit, pe cap şi mi-a ciu­fulit părul, de parcă mi-ar fi trântit un pic de tandreţe şi-n acelaşi timp şi-ar fi cerut scuze că e în altă parte şi nu-mi poate dărui mai mult. "Ce are unchiul Mircea? Pare cam su­părat. Şi de ce doarme atâta mătuşa Iulica, aşa, cu toţi oamenii ăştia lângă ea? De ce nu se ridică să vorbească cu noi?" - mi-am făcut curaj să întreb. Nu pu­­team desluşi chipul bunicii în bezna din cameră, dar am simţit cum toată fi­inţa ei se adună într-o uluire încurcată şi rănită. Au urmat câteva în­cercări stân­gace de a-mi spune că mătuşa Iulica nu se va mai trezi niciodată. Nu-mi amin­tesc ce vorbe a găsit şi cum mi-a spus şi-n ce explicaţii s-a pierdut. Oricum, atunci am auzit pentru prima dată cuvântul moarte. Şi, tot atunci, am aflat, cu groază, că se poate ca un om drag să dispară din viaţa noastră definitiv. Ştiu că n-am închis un ochi toată noaptea, pier­dută într-un hăţiş de întrebări şi mi­rări. A doua zi, alaiul de oameni înveş­mântaţi în negru, cu unchiul Mircea în frunte, a pornit pe un drum tăcut şi înlăcrimat şi parcă vinovat, ce-a abandonat-o pe mătuşa Iulica în cimitirul din Morunglav, o comună de lângă Balş, unde se odihneau toţi din familia ei. Câteva ore mai târziu, ne-am aşternut la pomană. Peste zăngănitul sec al tacâmurilor, se ridicau, când şi când, murmurele mesenilor. Din zum­zetul sfi­el­nic se desluşeau, la răstim­puri, frânturi de fraze şi cuvinte ce par­că-ncer­cau să se lege într-o po­veste: "Ceauşescu, bietele femei, sarcină, mor cu zile, întrerupere". Şi tare mulţi ani aveau să treacă până s-ajung să-nţeleg ce strigau şoaptele de-atunci! Mătuşa murise pentru că încercase să amâne momentul în care să aibă al doilea copil. Chiar dacă mii de femei au sfârşit la fel ca ea, niciunul din­tre vinovaţi nu a plătit vreodată. Ade­vărul era şuşotit pe la colţuri, dar niciun glas nu-l rostea răspicat.

Vremea bucuriei

Anii au trecut şi, într-o zi, unchiul a venit la bunica acasă cu o femeie jovială, ener­gică şi pricepută la toate, pe care ne-a pre­zentat-o ca fiind viitoarea lui soţie. Iar nunta s-a făcut rapid, în cerc restrâns, fără ospăţ sau petre­cere. Cu no­ua sa mamă, verişorul meu a înflorit. Nu mai vorbesc despre Mircea! Mustaţa lui era din nou tunsă la milimetru, că­măşile, scrobite, şi parcă îi revenise şi cheful de viaţă din vremea în care eram copil. Lo­cuia, de mult timp deja, la Ti­mişoara. Acum spune "ciao" în loc de "salut". Şi tărăgă­nează un pic cuvintele, fără să fi îm­prumutat însă accentul clasic din Banat. Pentru că aşa e Mircea, un om care nu se lasă schimbat. Căposul fami­liei, aşa îi spunea bunica, pen­tru că foar­te greu se lasă în­duplecat să cedeze în câte-o situaţie. Eu n-aş zice însă că este atât încăpă­ţânat, cât serios şi perfecţionist. Nu suportă ca treaba să nu fie bine făcută, oricare-ar fi ea. Şi detestă, pur şi simplu, lucrurile de mântuială şi oamenii neserioşi. Dar, e drept, este şi puţin căpos, fiindcă nu lasă de la el, nici în ruptul capului, într-o discuţie, atunci când crede că are dreptate. De când mi-l amintesc pe unchiul, cred că cel mai mult i-a plăcut să muncească. Sau să facă plim­bări lungi pe jos, chiar dacă mereu a avut maşină. Şi să aibă în casă de toate şi să împartă cu toţi. Pe vremea lui Ceauşescu, când galantarele erau goale, frigiderul lor era plin. Şi mesele, bogate. Şi veselia, la ea acasă. Se mai tachinează el şi mătuşa şi se-mpung, dar cu voie-bună şi iubire, şi ţi-e mai mare dragul să-i vezi, în micile lor dispute, iscate din te miri ce. De alt­fel, de ospita­litatea lor s-au bucurat mulţi bălşeni. Pentru că mama îşi suna mereu fratele să-l roage să găzduiască o familie sau alta, când aveau drum prin oraş. Iar el niciodată n-a spus nu. Era un du-te-vino la ei în casă, mai ales când copiii din Balş mergeau la Timişoara să dea la facultate. Şi toţi au luat! Şi-aşa a ajuns unchiul să spună: "Eu v-am tras pe toţi după mine în Banat! Şi v-am purtat noroc". Tot unchiul Mircea a fost cel care, în decembrie '89, ne-a sunat din Piaţa Ope­rei, aşa cum se numea atunci, să ne spună că la Timi­şoara a început Revoluţia, că suntem liberi! Apoi lumea toată s-a schimbat, numai Mircea nu. Zi şi noapte, la lucru, şi totul pentru familie şi copil. Pe care l-a făcut mare, împreună cu noua lui nevastă. Şi-au înghiţit lacrimile când a plecat să-şi încerce norocul în străinătate, ca să se întoarcă, totuşi, în ţară, după câţiva ani. Atunci a avut vărul meu şi accidentul de motocicletă, undeva, pe drumul dintre Balş şi Morunglav, satul în care trăise prima lui mamă. A scăpat cu viaţă numai printr-un noroc, sau poate pentru că, în ciuda loviturilor primite, pe Mircea îl iubeşte acolo sus, cineva. Nu l-am văzut pe unchiul în zilele acelea, pentru că eu locuiam deja în Bucureşti, şi mi-a spus că nu-mi dă voie să mă pun pe drumuri. Iar lui nu puteai să-i ieşi din cuvânt. Atunci, de câte ori am vorbit la telefon, avea o voce gravă şi egală, din care simţeam că nu dormise deloc şi e distrus. A urmat, pentru el şi mătuşa, aproape un an de navetă între casă şi spitale. Dar nimic parcă nu le mai părea greu prin comparaţie cu bucuria de a vedea că vărul meu se recuperează neaştep­tat de bine şi că nu va ră­mâne infirm. A trecut şi perioada aceea neagră şi lucrurile au reintrat în normal. Iar unchiul şi mă­tuşa au început să pună din nou ban pe ban şi să muncească pe brânci, după ce economiile de-o via­ţă s-au dus pe ope­raţii şi tratamente. De astă dată însă, ca să-şi vadă băiatul mire. Pentru că, odată pus pe picioare, şi viaţa lui a luat o turnură nouă şi frumoasă. Nu s-a mai gândit nicio clipă să plece din ţară şi s-a întors la meseria lui, de profesor. Apoi s-a îndră­gostit şi s-a căsătorit.

Nunta

Şi i-au făcut unchiul şi mătuşa nuntă mare, la castel. Iar oaspeţii au curs, cu sutele, din toate col­ţurile ţării. Mulţi dintre ei, copiii de odinioară, găzduiţi de Mircea pe vremea când dădeau la fa­cultate. Acum, oameni mari şi importanţi. Un­chiul, îmbrăcat în costum, cu mustaţa dichisită, iar mătuşa, elegantă şi strălucitoare, i-au primit cum se cuvine, ca de obicei. Iar petrecerea a ţinut până-n zori. Şi a fost şi botez mare, tot la castel, pentru că unchiul şi mătuşa au devenit şi bunici. Au un nepoţel pe care îl sorb din ochi de drag şi care le dă un nou sens şi o a doua tinereţe. Căruia îi vor transmite ce ne-au învăţat pe toţi: că întot­deauna e un timp pentru fericire, tot aşa cum e unul şi pentru lacrimi. Şi că, pentru a-l trăi pe acesta dintâi, merită luptat şi aşteptat. Iar unchiul a ştiut şi-a făcut.

ALINA DINCĂ

Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU