OTILIA ŢEPOSU - "Cuvintele copilăriei mă fac să mă simt acasă"

O cunoaşteţi din paginile revistei "For­mu­la AS", unde de aproape două decenii îşi publică poveştile fermecate, trăite în nord. Încărcate de ceaţă, dragoste şi tristeţi, di­mineţile copilăriei au trecut în pagina scrisă şi s-au strâns, pe nesimţite, într-un volum. Mărturie nos­talgică a anilor petrecuţi la marginea pădurii, "Druşka" e şi o poveste despre pu­terea cu­vintelor de a îm­blânzi moar­tea şi sin­gu­ră­ta­tea. Iar­na as­ta, eu, una, m-am bucurat de două ori: nu doar pentru că textele strân­se între copertele ei sunt mi­nunate, ci şi pentru că Oti­lia Ţeposu este mama mea.

- Bună dimineaţa, ma­ma. Te-ai uitat cât e ceasul?

- Bună dimineaţa, fată dragă! E cinci şi ju­mătate. De ce mă mai întrebi? Ştii bine că, de când m-am mutat în ca­sa asta de la marginea ora­şului, ştiu ce oră e dimineaţa, chiar fără să mă uit la pe­nele vreunui ceasornic. Aici, pe ultima stradă din nord-vestul Bucureştiului, am învăţat fără să vreau să mă adaptez la alte timpuri şi alte ritmuri: ale păsărilor, ale firelor de iarbă, ale copacilor din grădina mea. Dimineaţa devreme, când soa­rele in­tră pe fereastra dormitorului şi se ros­to­goleşte di­rect pe pat, e un adevărat spectacol pe care rareori îl ratez: de la primele raze, delicate şi rozalii, până la şuvoiul de neoprit care se revarsă când soarele scapă de strânsoarea copacilor.

- Nu e totuşi prea devreme pentru tine ?

- Nu e, pentru că sunt "gospodară" şi am înda­to­riri. De cum se face ziuă, o armată de pisici flă­mânde, căţărate prin pomi, prin vie sau pe stâlpi, pân­­deşte toate mişcările din casă. Abia după ce le hrănesc pe ele, după ce scap teafără, nerăsturnată de entuziasmul cu care mă întâmpină, pot să-mi pre­­par liniştită cafeaua.

- Mama, cum faci cafeaua de iese aşa de bună?

- N-o să-ţi răspund că dragostea şi iubirea fac din mâncare şi din cafea ceva extraordinar. Că as­tea-s clişee pe care le-ai mai auzit. O să-ţi spun doar că, aşa ca în toate cele ale vieţii, important e do­zajul. Nu clocoti prea mult apa, pune cafea mu­sai rece şi proaspăt măcinată, mai adaugă dacă ai chef un strop de ghimbir, un praf de scorţişoară sau puţin cardamom şi-apoi ai un pic de răbdare până când din aburul caimacului gros apar povestea şi vraja.

- Poveştile tale tocmai au dat în clocot. Mă bucur să le văd, în sfârşit, strânse într-un volum, proaspăt apărut la Editura Eikon. Cum s-a năs­cut cartea asta?

- Primele texte pe care le-am publicat în "For­mula AS" au fost chiar amintiri din copilăria petre­cu­tă în Maramureş. E me­ritul Sânzianei Pop că a ţi­nut mereu trează au­ra de po­ves­te din scrisul meu, incitân­du-mă să scriu şi să rescriu în­tâm­plă­rile copilăriei. De atunci, au trecut do­uăzeci de ani în care mi-am tot antre­nat memoria afectivă, ca să scoată la iveală oameni şi întâmplări, cu grija de a nu pierde tonul naiv şi candid al copilului care am fost, uimirea şi mirarea în faţa a tot ce se întâmpla în jurul meu.

- Cartea ta are un titlu care stârneşte curio­zităţi. Ce e, de fapt, o "druşcă"?

- În Ma­ra­mu­reş, druşca e o în­soţitoare a unei mi­rese în ce­re­mo­nia­lul nunţii, dar poa­te fi şi o însoţitoare a unui flă­cău mort îna­inte de a fi în­surat. Când aveam patru ani, am fost druş­că eu în­sămi, la în­mor­mân­ta­rea unui copil din ve­cini. A fost pri­ma oară când am cu­noscut în­dea­proa­pe moar­tea. M-am simţit druşcă şi mai târziu, când oa­meni foarte apro­piaţi din familia noastră au dis­pă­rut. Am scris des­pre ei, ca să-mi îm­blân­zesc sufe­rinţa şi să-i reînviu în cuvinte. Pentru că, da, cu­vin­tele, scri­sul, po­ves­titul au şi da­rul aces­ta ex­traordinar de a re­cu­­pera şi de a vin­deca. Cum au şi al­te puteri la care bine ar fi să luăm sea­ma. Eu, una, sunt atentă nu doar la vor­bele pe care le scriu, ci şi la cele pe care le rostesc. Tac cam mult, mi s-a re­pro­şat nu o dată. E a­de­vărat, dar tac tot în limba română.

- Ba chiar într-o limbă ro­mână cum nu mai e alta, plină de cuvinte vechi, aproape pierdute. E importantă pentru tine limba Maramureşului în care te-ai născut?

- Astea sunt cuvintele care mă fac să mă simt acasă, care mă ajută să re­cu­perez depărtarea geo­gra­fică şi să mă în­torc, scriind, în colţul de lu­me în care m-am năs­cut. Sunt cu­vinte de ca­re pur şi sim­plu mi-e dor, cuvinte care îmi pot declanşa o gră­­ma­dă de amintiri. Acum ceva timp, m-au ajutat să-mi renovez casa nişte meşteri maramu­reşeni. La nebunie îmi plăcea să-i ascult cum vorbesc între ei! Atunci am scris cele mai frumoase tex­te cu amintiri din nord.

- Ai părăsit locul copi­lăriei acum mai bine de pa­tru decenii, ca să te sta­bileşti pe rând la Cluj şi la Bucureşti. Tu unde te simţi de fapt acasă?

- Până am reuşit să găsesc grădinuţa şi casa asta în care m-am mutat, lăsând în urmă centrul aglo­me­rat al capitalei, am avut aproape doi ani de pro­vizorat. Doi ani de aşteptări nesigure în care am înţeles că acasă în­cepe să nu mai fie un loc. Constat cu uimire că azi mă pot desprinde mult mai uşor de o casă sau de un oraş, fără ca asta să însemne lipsă de ata­şa­ment, de consistenţă sau superficialitate. Sigur că-mi place casa în care stau, sigur că-mi plac obiectele pe care le-am adunat de-a lungul tim­pu­lui, mi-e drag să-mi aran­jez câte-un colţ al casei la care să mă întorc. Dar într-o zi, şi acest acasă ar putea dispărea, iar gân­dul ăsta nu mă mai sperie, câtă vreme am scri­sul. Pentru noi, cei dezrădăcinaţi, cel mai la în­de­mâ­nă acasă e pagina albă.

- Ţi-ai făcut totuşi un loc şi pentru scris?

- Da, am o masă în faţa unei ferestre, în care pot să văd întreg spectacolul pe care anotimpurile îl desfăşoară în curtea mea. Din când în când, ca acu­ma când îţi răspund la aceste în­tre­bări, câte o mâţă cu ochi sclipitori se strecoară pe pervaz şi se uită la mine.

- Ştiu pisicile să spună poveşti?

- Absolut, cele mai grozave "po­ves­titoare-tor­călitoare" sunt Franţuş­ca, Roji şi Agrişă. Dimineaţa sunt pri­mele care se reped să-şi frece blana de picioarele mele, să-şi scuture, aşa, poveştile de care s-au umplut în lu­mea lor nocturnă.

- Cum scrii, mamă? Cum ade­me­neşti scrisul?

- Scriu dimineaţa devreme, când peste întreaga curte e o prospeţime de început de lume. Mai greu e până intru în rezonanţă cu prospeţimea asta. Ca să nu mă încarc de erzaţul cotidian, nu deschid ni­ciodată înainte de a scrie televizorul sau internetul. Scrisul se cere protejat. În rest, nu m-am gândit, nu mi-am inventat fetişuri şi tabieturi, n-am făcut din scris o datorie, l-am trăit mereu ca pe o sărbătoare.

- În poveştile tale, co­pilăria are mereu un gust de turtă dulce, un abur vrăjit care o ţine sub un clopot de sticlă. Un­de s-au dus toate ne­cazurile? Cum de nu au trecut şi ele în scris?

- Important nu e cât îţi modifică o întâmplare du­reroasă traseul, ci cum reuşeşti să scapi de ob­se­sia ei, cum te eliberezi şi te întorci la ceea ce eşti tu cu adevărat. Lumea e mereu plină de durere. Dacă te pui în mijlocul întâmplărilor, vei suferi exemplar. La fel şi dacă vei rămâne la marginea lor. Asta înseamnă că nu locul pe care ţi-l rezervi în lume contează, ci felul în care pui în faţa întâm­plă­rilor experienţa răbdării tale, înţelepciunea de-a nu te crede buricul pământului, ci aceea de a te strădui să înţelegi de ce eşti tocmai tu, în acel loc, în acel timp.

- Mai am doar un strop din cafeaua făcută de tine. Lasă-mă să-ţi mai pun o ultimă întrebare. Dacă ai putea colora dimineaţa asta cu trei lu­cruri din copilăria ta, care ar fi acelea?

- Felul în care Buna tropăia mulţumită când îşi inspecta gospodăria, momentele de tihnă în care mama şi tata pu­neau ţara la cale, nai­vi­tatea cu care îşi plă­nuiau ei zilele, puterea lor de a visa cu ochii deschişi, de a schiţa un viitor care niciodată nu li s-a împlinit. Şi apoi, pădurea copilăriei, vă­zu­tă din pragul casei - tai­nică, bătrână, ma­ies­tuoasă, ca un uriaş ani­mal adormit.

Joi, 14 decembrie, ora 19.00, la Café Verona, din cadrul librăriei Cărtureşti, str. Arthur Verona nr. 13, Bucureşti, poveştile Otiliei Ţeposu îşi vor lua zborul spre cititori. Vă aşteptăm cu drag la lansare !