Ultimul sat românesc din lume
- Domnule Sapdaru, cum de v-aţi gândit, ca din câte ispite există pentru un regizor, să o revitalizaţi tocmai pe Coana Chiriţa, scoasă, de la o vreme, la pensie?
- Aceasta este cea de-a treia Chiriţă pe care o montez. Prima am făcut-o pe când eram student, a doua tot la Iaşi, cu Teo Corban în rolul principal (când l-am auzit cântând cu vocea lui sublimă de tenor, mi-am zis: "Habemus Chiriţa") şi acum, cu Horia Veriveş. Dar trebuie să mărturisesc că acest personaj m-a fascinat încă din copilărie, pe când locuiam în ultimul sat românesc de pe lume, cel de pe malul Nistrului. Dincolo începea Ucraina. Dar aveam un aparat de radio la care ascultam cu sfinţenie teatrul radiofonic din România. Ba, ţin minte că într-o zi cu vreme bună, am prins şi televiziunea română. Dar cel mai des prindeam "Radio Iaşi", la care auzeam mereu: "Teatrul Naţional Iaşi prezintă...". Radio Iaşi înregistra toate spectacolele şi le transmitea. Printre ele s-a numărat, evident, şi "Chiriţa în provincie", cu faimosul Miluţă Gheorghiu.
- De ce ascultaţi cu atâta pasiune teatrul radiofonic?
- Teatrul radiofonic era singura adiere care venea dinspre România. Poate tocmai de asta m-am şi îndrăgostit de teatru. Satul nostru era foarte conservator. Aflându-se cumva la marginea lumii, limba română s-a conservat foarte bine. Oamenii încercau să îşi păstreze identitatea pe cât se putea şi, ţin minte, că se vorbea o limbă românească foarte frumoasă. Sigur că exista un dulce accent moldovenesc, dar era limba lui Creangă şi încă mai păstra ceva din Letopiseţe. Ascultam radioul de dor, de dor de România. Nu puteam să o văd, ci doar să o aud.
- Când aţi reuşit să o şi vedeţi, pentru prima oară?
- În 1987. Eram student la clasa moldovenească de la Institutul de Cinematografie din Moscova şi atunci am pus în scenă pentru prima dată "Chiriţa", cu care am venit apoi în turneu la Bucureşti. Eram în anul II şi făceam în paralel actorie şi regie. Şi cu această "Chiriţa" am câştigat şi premiul pentru cel mai bun spectacol, la un concurs dintre toate cele cinci institute de teatru şi cinema din Moscova.
Oră de vorbire cu Maria Tănase
- Şi au înţeles ruşii ceva din "Chiriţa"?
- Ruşii din Moscova sunt diferiţi de ruşii din Moldova. Poate părea o răutate, dar e purul adevăr. Moscoviţii erau mult mai deschişi. Profesorii noştri ne spuneau: "Voi vă pregătiţi pentru teatrul românesc din Moldova. Trebuie să vorbiţi româneşte impecabil". Am avut, desigur, profesori buni de vorbire, dar cel mai bine ne-au predat nouă vorbirea Maria Tănase şi Ioana Radu, pentru că la Moscova erau magazine unde se vindeau cărţi şi discuri din toate ţările socialiste, iar noi, evident că ne cumpăram tot ce apărea în raionul dedicat României. Găseai tot ce îţi doreai. De exemplu, "Cel mai iubit dintre pământeni", care era interzis în România, eu l-am cumpărat de la Moscova.
- Dacă înţeleg bine, dumneavoastră, la Moscova, aţi studiat în româneşte?
- Ruşii mai practicau chestia asta din când în când. În istoria Moldovei au fost patru clase de studenţi care au studiat la Moscova. Două la Institutul "Boris Ciukin", una la MHAT, şi una la celebrul Institut de Cinematografie, unde au terminat toţi marii regizori, Tarkovski, Mihalkov, Emil Loteanu. Aici am studiat şi noi (în al 86-lea an din istoria acestui institut a venit rândul Moldovei să trimită o clasă). L-am avut profesor pe celebrul Evgheni Matveev, care a început să înveţe româneşte din respect pentru studenţii lui.
Când Dumnezeu e uriaş!
Afişul spectacolului
- Concursul a fost extraordinar. Eram patru sute de băieţi pe un loc, iar fetele, 2000.
- Cum v-aţi hotărât să mergeţi la examen?
- Eu am făcut facultatea de teatru la Chişinău, am şi jucat acolo, la Teatrul "Luceafărul", apoi m-am dus în armată, şi când m-am întors, nu mai aveam loc. Şi atunci mi-am dat demisia, mi-am luat valiza şi am decis să plec la Teatrul din Bălţi. Şi atunci s-a petrecut o minune. Dumnezeu a fost uriaş! Cum mergeam eu, amărât, pe drum, m-am întâlnit cu domnul Mihai Bădicheanu, un bun actor de comedie, care se ocupa de formarea clasei moldoveneşti de la Moscova. Dacă aş fi ieşit din teatru cu două secunde înainte, nu m-aş fi întâlnit cu el. L-am salutat, am trecut pe lângă el şi i-am simţit privirea ca pe un foc în ceafă. M-am întors. "Unde te duci?". "La gară, maestre." Şi atunci m-a întrebat: "N-ai vrea să dai examen la Institutul de Cinematografie din Moscova?". "Atunci mi-a sunat parcă un clopot în cap". "Vreau, maestre, cum să nu vreau!".
Prima probă, eliminatorie, era o probă filmată, pe care am dat-o la Chişinău. Am luat-o, şi peste patru zile m-am dus la Moscova. Mi s-a spus că trebuie să am un monolog, o povestire şi o poezie în ruseşte. Când am ajuns la institut, pe holuri erau vreo 2000 de băieţi. "Ce se întâmplă aici?" am întrebat. Profesorul Metveev scăpase o replică. Spusese: "Dacă nu găsesc pe nimeni din Moldova, poate veni oricine din Uniunea Sovietică". Aşa că pe holurile de pe cele cinci etaje era full de concurenţi care aşteptau la cotitură. Noi eram patru băieţi din Moldova. Am intrat ultimul, la ora 12.02. "Ioane, tu dacă ai făcut deja o facultate de actorie la Chişinău, de ce vrei să mai faci una?" m-a întrebat profesorul Metveev. Iar eu, şmecher, am zis: "Pentru că vreau să învăţ de la dumneavoastră." "Bine, hai, zi, ce-ai pregătit?" "Ştiţi, aici avem o problemă, pentru că eu nu am pregătit nimic în ruseşte." "Ciudat", a zis Metveev şi s-a uitat la Bădicheanu, care s-a făcut mic. Am zis eu o poezie de Grigore Vieru, şi Metveev m-a întrebat dacă ştiu ceva de Ion Druţă. "Avea Druţă o povestire cu un şmecher care găseşte la o fântână nişte ochelari ...". Atunci am simţit că se deschide cerul pentru mine. "O ştiu!". Şi i-am spus-o frumos, în româneşte. Profesorul s-a distrat foarte tare.
- Dar dacă el era rus, cum de a priceput ce ziceaţi?
- Pentru că el ştia limbajul teatrului. Am terminat la ora 12.10. Am stat fix opt minute. Când am ieşit, după mine a ieşit şi secretara lui, care a spus: "Toţi sunteţi liberi. S-a găsit studentul".
Cu Chiriţa la Bucureşti
- Să revenim la "Chiriţa"...
- Da. Am montat-o cu colegii mei în anul doi, am luat premiu, şi el consta într-o călătorie într-o ţară socialistă. Colegii din ceilalţi ani au ales RDG, Cehoslovacia. Noi, moldovenii, am zis toţi: "România"! Era singura noastră şansă să ajungem în România, pentru că plecam ca studenţi ruşi. Din Moldova nu am fi putut pleca. Şi am ajuns în 1987, exact acum 30 de ani, când începuseră mişcările de la Braşov. Era prima oară când plecam în străinătate, şi tocmai în România. Eram extrem de emoţionat. L-am rugat pe însoţitorul de vagon să mă trezească când ajungem în Iaşi. Trenul doar trecea prin Iaşi. Şi m-a trezit. M-am uitat plin de emoţie pe geam şi, când colo, nimic. "Unde-i Iaşul?". "Aici." "Păi, nu văd nimic". Era întuneric beznă. Noi ştiam că e nasol în România, dar nici chiar aşa de nasol. În URSS venise dezgheţul. Era altceva.
- Şi la Bucureşti ce aţi făcut?
- Noi venisem să jucăm trei spectacole cu Chiriţa. Ne-am dus la Gambrinus, la Athenée Palace. "Doamne, suntem în Rai". Dar Raiul nu era chiar aşa cum ne aşteptam. Pe stradă patrulau miliţieni înarmaţi, pentru că era în zilele cu protestele de la Braşov. În URSS, pe vremea aia, poliţiştii, în tocul de la armă îşi băgau seminţele pe care le mâncau pe stradă.
- Aţi avut succes?
- Am jucat două spectacole la Casandra. A venit doamna Berlogea să ne felicite. Ne-a vorbit în ruseşte, deşi noi eram români. Toţi spectatorii au fost încântaţi, mai ales pentru că jucam româneşte. Al treilea spectacol trebuia să fie la un târg, la TIBCO. Spectacolul a fost interzis de coana Leana personal. "Ce e cu ruşii ăştia care joacă Chiriţa la TIBCO?". "Ştiţi, sunt studenţi moldoveni". "Atunci nu joacă", a zis ea. Şi nu am jucat. În călătoria aia la Bucureşti, le-am spus colegilor mei că eu mă jur să ajung actor şi regizor în România. "Băi, tu eşti nebun? Tu nu vezi că ăsta, adică Ceauşescu, o să mai trăiască 50 de ani?". Apoi, după terminarea facultăţii, ne-am întors la Chişinău şi am deschis teatrul "Eugen Ionescu". Şi, în primul turneu din istorie al unui teatru din Basarabia în România, am venit şi eu. Am jucat două spectacole la Botoşani, două la Bacău, unde am petrecut primul paşte românesc. Am fost la biserică şi am plâns de emoţie, ca o babă, şi apoi la Iaşi. După o reprezentaţie cu "Rinocerii", a venit la mine directorul şi mi-a zis: "Nu vrei să vii actor la Teatrul Naţional din Iaşi?". Am simţit că fac stop cardiac. Am murit, am renăscut şi am acceptat imediat. Pe actul meu de transfer stă semnătura lui Andrei Pleşu şi a ministrului Culturii din Moldova: "Se detaşează pentru toată viaţa actorul Ion Sapdaru de la Chişinău la Teatrul Naţional din Iaşi".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
