Și o fire fermă, însă tare generoasă, veselă și mereu pusă pe șotii. Acum, mustața îi e albă toată, iar bunătatea lui nu mai e așa, de pomină, ca pe vremuri, pentru că, de-a lungul anilor, ne-am obișnuit cu toții cu ea și, din păcate, n-o prea mai apreciem. Parcă s-a și uscat unchiul, de când e la pensie și este bunic și lucrează și ca paznic de noapte. Până și voioșia i s-a mai domolit, măcinată de toate încercările prin care i-a fost dat să treacă. Nici mașina n-o mai stăpânește ca odinioară. Îi mai bârâie ambreiajul, pe care nu mai are puterea să-l calce până la podea, și mai încalecă bordura cu câte-o roată. Dar tot ne duce pe toți unde avem nevoie, la orice oră din zi și din noapte. Cu condiția să nu întârziem niciun minut. Altfel, ne lasă pe jos. De curând, Mircea a fost socru mare, și toată familia s-a pregătit din timp pentru marele eveniment. Fiindcă un singur copil are unchiul și l-a crescut cu greu, după ce prima soție i-a murit, când verișorul meu avea doar patru ani.
Vremea lacrimilor
Îmi amintesc ziua aceea, ca și cum ar fi fost ieri. Locuiam în Balș, în blocul de deasupra farmaciei, și aveam nouă ani. Unchiul a ieșit din sufragerie și m-am întâlnit cu el pe hol. Avea fața întunecată și trasă și o expresie devastată, pe care n-am uitat-o nici acum, după mai bine de 35 de ani. Era pur și simplu alt om. L-am recunoscut după mustață, altfel părea un străin răsărit de nicăieri, care se furișa pe culoar ca printr-un labirint, căutându-și drumul spre o destinație îndepărtată. Când m-a zărit, mi s-a părut că, pentru câteva momente, nu m-a recunoscut nici el. Apoi, întors brusc parcă din altă lume, unchiul m-a mângâiat cu privirea blândă și înduioșată pe care i-o știam dintotdeauna, apoi mi-a ciufulit părul, c-un gest grăbit. Și s-a scurs pe hol, nesigur, mai departe, ca un spectru, cocoșat de o tristețe pe care niciodată n-aveam s-o mai văd la el. Până seara, nimeni nu și-a făcut timp pentru mine în ziua aceea, ba chiar îmi amintesc că am fost dată la o parte din toate locurile în care încercasem să intru, și imediat se așternea tăcerea, la apariția mea. Curgeau în casă, cu duiumul, oameni cunoscuți și necunoscuți, de toate vârstele, umplând camerele și coridorul și curtea blocului. Purtau toți veșminte negre și aveau în mâini flori și lumânări și vorbeau în șoaptă, iar cei mai mulți plângeau. Mirarea mea creștea cu fiecare clipă, și nu pot să uit cu câtă înfrigurare am încercat să-i prind singuri pe mama, tata sau bunica și să înțeleg de la ei de ce totul era sumbru și misterios. Abia la lăsarea nopții, am primit un răspuns la nelămurirea mea. M-am strecurat în camera bunicii și am fost uluită să văd că nu se pregătește să doarmă, ci plânge. Iar eu n-o mai văzusem niciodată pe bunica plângând! Când și-a dat seama că mă furișasem în odaie, și-a oprit hohotele înăbușite și m-a repezit: "Ce cauți aici, măi mamaie? De ce nu dormi la ora asta? Hai, fuguța la somn!". Eu, prefăcându-mă că n-am auzit nimic din ce-a zis, am înaintat, pâș-pâș, spre patul bunicii și, în pijama, așa cum eram, m-am cuibărit lângă ea și mi-am tras pătura pufoasă și mângâietoare peste mine. Începusem să tremur. Și cred că nu de frig. Pentru prima dată în viața mea, simțeam că, la doi pași de mine, ceva îngrozitor se petrece. Ceva de neînțeles și de nestăpânit, ce dădea totul peste cap. Ceva ce se încerca cu strășnicie a-mi fi ascuns - o poveste ce scria o realitate nouă, mutilată de o emoție înfricoșătoare, ce ne atingea pe toți și peste care oamenii dragi mie încercau să aștearnă un văl protector. M-a surprins că, în timp ce căutam, în căldura așternutului, liniștea pierdută, bunica a făcut același gest ca unchiul Mircea, atunci, pe hol. M-a mângâiat, repezit, pe cap și mi-a ciufulit părul, de parcă mi-ar fi trântit un pic de tandrețe și-n același timp și-ar fi cerut scuze că e în altă parte și nu-mi poate dărui mai mult. "Ce are unchiul Mircea? Pare cam supărat. Și de ce doarme atâta mătușa Iulica, așa, cu toți oamenii ăștia lângă ea? De ce nu se ridică să vorbească cu noi?" - mi-am făcut curaj să întreb. Nu puteam desluși chipul bunicii în bezna din cameră, dar am simțit cum toată ființa ei se adună într-o uluire încurcată și rănită. Au urmat câteva încercări stângace de a-mi spune că mătușa Iulica nu se va mai trezi niciodată. Nu-mi amintesc ce vorbe a găsit și cum mi-a spus și-n ce explicații s-a pierdut. Oricum, atunci am auzit pentru prima dată cuvântul moarte. Și, tot atunci, am aflat, cu groază, că se poate ca un om drag să dispară din viața noastră definitiv. Știu că n-am închis un ochi toată noaptea, pierdută într-un hățiș de întrebări și mirări. A doua zi, alaiul de oameni înveșmântați în negru, cu unchiul Mircea în frunte, a pornit pe un drum tăcut și înlăcrimat și parcă vinovat, ce-a abandonat-o pe mătușa Iulica în cimitirul din Morunglav, o comună de lângă Balș, unde se odihneau toți din familia ei. Câteva ore mai târziu, ne-am așternut la pomană. Peste zăngănitul sec al tacâmurilor, se ridicau, când și când, murmurele mesenilor. Din zumzetul sfielnic se deslușeau, la răstimpuri, frânturi de fraze și cuvinte ce parcă-ncercau să se lege într-o poveste: "Ceaușescu, bietele femei, sarcină, mor cu zile, întrerupere". Și tare mulți ani aveau să treacă până s-ajung să-nțeleg ce strigau șoaptele de-atunci! Mătușa murise pentru că încercase să amâne momentul în care să aibă al doilea copil. Chiar dacă mii de femei au sfârșit la fel ca ea, niciunul dintre vinovați nu a plătit vreodată. Adevărul era șușotit pe la colțuri, dar niciun glas nu-l rostea răspicat.
Vremea bucuriei
Anii au trecut și, într-o zi, unchiul a venit la bunica acasă cu o femeie jovială, energică și pricepută la toate, pe care ne-a prezentat-o ca fiind viitoarea lui soție. Iar nunta s-a făcut rapid, în cerc restrâns, fără ospăț sau petrecere. Cu noua sa mamă, verișorul meu a înflorit. Nu mai vorbesc despre Mircea! Mustața lui era din nou tunsă la milimetru, cămășile, scrobite, și parcă îi revenise și cheful de viață din vremea în care eram copil. Locuia, de mult timp deja, la Timișoara. Acum spune "ciao" în loc de "salut". Și tărăgănează un pic cuvintele, fără să fi împrumutat însă accentul clasic din Banat. Pentru că așa e Mircea, un om care nu se lasă schimbat. Căposul familiei, așa îi spunea bunica, pentru că foarte greu se lasă înduplecat să cedeze în câte-o situație. Eu n-aș zice însă că este atât încăpățânat, cât serios și perfecționist. Nu suportă ca treaba să nu fie bine făcută, oricare-ar fi ea. Și detestă, pur și simplu, lucrurile de mântuială și oamenii neserioși. Dar, e drept, este și puțin căpos, fiindcă nu lasă de la el, nici în ruptul capului, într-o discuție, atunci când crede că are dreptate. De când mi-l amintesc pe unchiul, cred că cel mai mult i-a plăcut să muncească. Sau să facă plimbări lungi pe jos, chiar dacă mereu a avut mașină. Și să aibă în casă de toate și să împartă cu toți. Pe vremea lui Ceaușescu, când galantarele erau goale, frigiderul lor era plin. Și mesele, bogate. Și veselia, la ea acasă. Se mai tachinează el și mătușa și se-mpung, dar cu voie-bună și iubire, și ți-e mai mare dragul să-i vezi, în micile lor dispute, iscate din te miri ce. De altfel, de ospitalitatea lor s-au bucurat mulți bălșeni. Pentru că mama își suna mereu fratele să-l roage să găzduiască o familie sau alta, când aveau drum prin oraș. Iar el niciodată n-a spus nu. Era un du-te-vino la ei în casă, mai ales când copiii din Balș mergeau la Timișoara să dea la facultate. Și toți au luat! Și-așa a ajuns unchiul să spună: "Eu v-am tras pe toți după mine în Banat! Și v-am purtat noroc". Tot unchiul Mircea a fost cel care, în decembrie '89, ne-a sunat din Piața Operei, așa cum se numea atunci, să ne spună că la Timișoara a început Revoluția, că suntem liberi! Apoi lumea toată s-a schimbat, numai Mircea nu. Zi și noapte, la lucru, și totul pentru familie și copil. Pe care l-a făcut mare, împreună cu noua lui nevastă. Și-au înghițit lacrimile când a plecat să-și încerce norocul în străinătate, ca să se întoarcă, totuși, în țară, după câțiva ani. Atunci a avut vărul meu și accidentul de motocicletă, undeva, pe drumul dintre Balș și Morunglav, satul în care trăise prima lui mamă. A scăpat cu viață numai printr-un noroc, sau poate pentru că, în ciuda loviturilor primite, pe Mircea îl iubește acolo sus, cineva. Nu l-am văzut pe unchiul în zilele acelea, pentru că eu locuiam deja în București, și mi-a spus că nu-mi dă voie să mă pun pe drumuri. Iar lui nu puteai să-i ieși din cuvânt. Atunci, de câte ori am vorbit la telefon, avea o voce gravă și egală, din care simțeam că nu dormise deloc și e distrus. A urmat, pentru el și mătușa, aproape un an de navetă între casă și spitale. Dar nimic parcă nu le mai părea greu prin comparație cu bucuria de a vedea că vărul meu se recuperează neașteptat de bine și că nu va rămâne infirm. A trecut și perioada aceea neagră și lucrurile au reintrat în normal. Iar unchiul și mătușa au început să pună din nou ban pe ban și să muncească pe brânci, după ce economiile de-o viață s-au dus pe operații și tratamente. De astă dată însă, ca să-și vadă băiatul mire. Pentru că, odată pus pe picioare, și viața lui a luat o turnură nouă și frumoasă. Nu s-a mai gândit nicio clipă să plece din țară și s-a întors la meseria lui, de profesor. Apoi s-a îndrăgostit și s-a căsătorit.
Nunta
Și i-au făcut unchiul și mătușa nuntă mare, la castel. Iar oaspeții au curs, cu sutele, din toate colțurile țării. Mulți dintre ei, copiii de odinioară, găzduiți de Mircea pe vremea când dădeau la facultate. Acum, oameni mari și importanți. Unchiul, îmbrăcat în costum, cu mustața dichisită, iar mătușa, elegantă și strălucitoare, i-au primit cum se cuvine, ca de obicei. Iar petrecerea a ținut până-n zori. Și a fost și botez mare, tot la castel, pentru că unchiul și mătușa au devenit și bunici. Au un nepoțel pe care îl sorb din ochi de drag și care le dă un nou sens și o a doua tinerețe. Căruia îi vor transmite ce ne-au învățat pe toți: că întotdeauna e un timp pentru fericire, tot așa cum e unul și pentru lacrimi. Și că, pentru a-l trăi pe acesta dintâi, merită luptat și așteptat. Iar unchiul a știut și-a făcut.
ALINA DINCĂ
Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU