- Tocmai ai lansat o melodie extrem de frumoasă, "Who You Are", care se bucură de succes, fiind difuzată non-stop, la radio şi tv. În plină vară, în loc să pleci în vacanţă, munceşti?
- Lansarea noului single, însoţit şi de-un clip, promovarea care i-a urmat, plus un festival în Olanda, m-au ţinut în priză non-stop. Cât despre radiourile şi televiziunile care ne promovează, am fost şi noi extrem de surprinşi, sunt posturi comerciale, care difuzează altfel de muzică decât cea pe care o facem noi. Dar reacţia este pozitivă, şi sunt foarte mulţumit. Ce-i drept, melodia se potriveşte momentului, rezonează cu vara. În plus, nu mai lansasem nimic de un an, cred că lumea mă aştepta mai mult decât îmi imaginam, iar asta mă bucură şi mă obligă în acelaşi timp.
- Ai apărut de nicăieri şi ai rupt topurile şi inimile acum doi ani, cu melodia "Mă ucide ea". Pe lângă talent şi voce, ţi-ai câştigat un loc, sus de tot, în preferinţele românilor, şi prin prezenţa ta extrem de decentă, extrem de "la locul ei". Care este povestea ta, Mihail?
- Nu am o poveste dramatică, ci una simplă şi chiar fericită. Am copilărit în Basarabia, în satul Doroţcaia, de pe malul Nistrului, aşadar, la ţară. Am urmat Liceul de Arte, am studiat mult pian, pictură, iar pe perioada şcolii am avut tot felul de preocupări artistice, majoritatea legate de muzică. După liceu, am fost acceptat la Facultatea de Arte şi Design, la Cluj. Îmi plac artele vizuale foarte mult, am avut expoziţii de fotografie, am pictat încontinuu, timp de cinci ani. Am făcut film, am realizat şi două animaţii. Un timp am fost plecat la Cracovia, cu o bursă Erasmus. Şi aceea a fost o perioadă plină şi interesantă pentru mine. Mai dificilă a fost partea financiară. Banii din bursă s-au dus repede şi, ca să mă întreţin la studii, trebuia să câştig. Nedespărţit fiind de chitară, singura soluţie a fost să cânt în pub-uri. Câştigam cât de cât, dar era foarte obositor. Nu ştiu exact cât a contat pentru experienţa mea muzicală această perioadă, dar ştiu sigur că m-a convins să dau muzicii o şansă adevărată. Am prins curaj. După ce am luat licenţa la Cluj, mi-am spus aşa: îmi acord un an de zile, şi dacă după un an nu reuşesc muzical, mă orientez exclusiv către arte vizuale. "Să reuşesc" nu înseamnă pentru mine să am succes, să răstorn munţii, înseamnă să simt eu că fac ceea ce trebuie, că muzica pe care o compun e din inimă şi că reuşesc să ating şi alte inimi. Nu a fost uşor, dar am avut noroc să găsesc oameni absolut grozavi care să mă ajute, cu care să cânt. Am semnat cu casa de discuri Roton, şi iată-mă cântând şi azi.
- De unde moşteneşti talentul? Există muzicieni în familia ta?
- Nu muzicieni, doar aplecare către muzică. Tata a cântat la trompetă, din câte ne-a povestit, iar mama a cântat într-un cor, chiar o mai face şi azi, când are timp. Dar, de meserie, mama e profesoară de germană (şi de rusă, în trecut), iar tata a fost marinar. Ne uimea de mici cu poveştile lui din Antarctica sau din alte colţuri de glob. De ceva vreme, ai mei s-au mutat definitiv în Germania. După cum ştii, viaţa continuă să fie extrem de grea peste Prut, deci e mai bine pentru ei acolo.
Fiul nerisipitor
Cu Diana, sora lui
- Cred că eşti destul de aproape de adevăr. Dar pe lângă asta, faptul că noi suntem plecaţi de-acasă de foarte tineri ne-a învăţat să nu fim risipitori cu timpul şi cu energiile. Când maică-ta îţi trimite bani şi mâncare ca tu să reuşeşti, devii o persoană muncitoare, responsabilă, vrei să te descurci repede şi bine, ca să nu mai depinzi de părinţi, să nu-i împovărezi şi să-i faci mândri de tine. Mi-au spus şi alţii că la noi, la artiştii basarabeni, se simt mai bine cei şapte ani de acasă. Poate este adevărat, dar eu nu pot vorbi decât de cazul meu, altele nu cunosc: mama era foarte severă în anumite momente-cheie, dar extrem de iubitoare în rest. Aşa e şi acum, de o tandreţe şi o dragoste cum eu nu am mai văzut. Este eroina mea! Am avut o educaţie mai degrabă emoţională, morală, care mă face să apreciez eforturile, să fiu recunoscător. Am fost educat să fiu bun cu cei din jur, să ajut când pot şi să fiu smerit când trebuie. Nu ni s-au dat neapărat lecţii de viaţă, dar aşa am fost educaţi, eu şi sora mea, şi asta am văzut la părinţii, bunicii, unchii şi mătuşile noastre. Mi se pare ciudat să vorbesc aşa despre persoana mea, mai ales că de ceva vreme, mi-am propus să elimin orice urmă de narcisism din mine, să mă extrag cumva din mijlocul propriului meu univers şi să mă orientez mai degrabă către oamenii din jur. Dar întrebările tale mă trimit cu gândul în trecut şi asta mi-a făcut mereu bine.
- Să mai rămânem în trecut atunci... Închide ochii şi descrie-mi primul lucru, prima imagine care îţi vine în minte din copilărie.
- Hmmm... Văd fragmente care se succed repede. Dar în primul rând, văd verde. Simt cald. Mă văd alergând cu copiii în drum. Ne plăcea să ne furişăm în grădinile vecinilor, fără ca ei să ştie, şi să povestim pe sub cireşi. Ne umpleam buzunarele de fructe şi porneam în altă aventură. Îmi mai aduc aminte cum strângeam fiecare sârmuliţă pe care o găseam pe jos, ca să o ducem la colectarea de fier şi să facem un ban. Luam parte la culesul de mere, de roşii. Stăteam chiar pe malul Nistrului, aşa că aveam şi apa, care creează şi ea nişte trăiri aparte. În plus, în satul vecin, peste râu, erau lanuri întregi de harbuz (pepene) şi mergeam să mâncăm direct din câmp. Apoi... e casa bunicului! Acolo ne strângeam câte douăzeci de oameni, nepoţi, strănepoţi, verişori. Bunicul acesta ne povestea nişte grozăvii fantastice: întâmplări din război, poveşti cu foştii boieri din zonă, cu preoţii. Stăteam cu gura căscată, să nu pierdem vreun cuvânt. Am avut o copilărie frumoasă. Sunt foarte, foarte norocos.
Marea dragoste: Clujul
Cu ochelarii care văd sentimente
- Clujul m-a ales pe mine! Când am aplicat pentru studii la Ambasada română de la Chişinău, am scris la Iaşi, Bucureşti şi Cluj. Am ajuns în Ardeal, unde, da, totul mi s-a potrivit ca o mănuşă. Nu mi-a fost uşor de la început, dar toate s-au legat. În primul rând, accentul ardelenesc m-a făcut să mă simt un pic mai acasă. Acum, multă lume crede că aici m-am născut, din cauza felului în care vorbesc. Nu pot să spun decât că m-am îndrăgostit de locul acesta. Clujul este categoric "acasă" pentru mine. Când sunt plecat, tânjesc după liniştea lui, după ritmul lui. De câţiva ani, tot spunem că ar fi mai eficient pentru muzică să ne mutăm la Bucureşti, dar nu am putut şi nu cred că voi putea vreodată. Clujul este, categoric, casa mea.
- Dacă părinţii te-au pornit în viaţă, învăţându-te despre moralitate şi recunoştinţă, ce te-a învăţat Clujul, în aceşti nouă ani de când locuieşti în el?
- Îmi place întrebarea asta. Clujul m-a învăţat să iubesc viaţa mai mult. La noi, în republică, oamenii sunt mult mai încordaţi, probabil şi din cauza greutăţilor. Clujenii, ardelenii în general, se bucură de viaţă, au răbdare, nu se grăbesc, savurează clipele. Acestea au fost lecţiile pe care le-am asimilat imediat. Acum sunt eu însumi mult mai relaxat, mai entuziasmat. Nu mai trăisem niciodată astfel, până să ajung aici. Bunătatea şi ospitalitatea oamenilor chiar m-au speriat la început. Mi se părea că urmăresc ceva, era dubios pentru mine. Când am realizat că, de fapt, chiar aşa sunt ei, am fost iremediabil fermecat. Ştii ce mi-au oferit cel mai important această relaxare, calmul acesta ardelenesc? Puterea şi liniştea de a vedea detaliile! E magic! E magic să fii mulţumit şi să ai seninătatea şi liniştea sufletească de a vedea detaliile, amănuntele lucrurilor din jur, ale oamenilor, ale vieţii. Reflexii, umbre, stări, amănunte, exact lucrurile pe care le înveţi în teorie la cursurile de pictură, dar pe care doar norocoşii le şi trăiesc, le şi experimentează, dincolo de teorie.
Frumosul nu cere atenţie, ci simţire
Ipostaze
- Totul este atât de fin conectat, încât aproape că nu poţi distinge între lucrurile frumoase care te inspiră. Tot ceea ce facem noi, oamenii, este pentru o anumită senzaţie. Eu, personal, traversez o perioadă în care încerc să nu mai văd lucrurile, ci să le simt. Negândit. Dacă sunt plecat câteva zile, când revin în studio, nu mă gândesc punctual la anume lucru pe care l-am experimentat şi care are calitatea să devină sursă de inspiraţie. În schimb, realizez că este ceva, o senzaţie, care face ca o melodie să apară, un vers să se nască. Frumosul nu cere atenţie, pe el trebuie să-l simţi. Cel mai solicitant pentru mine este să descriu verbal aceste senzaţii. Este încă o provocare să fac versuri, să scriu mereu despre tot ce mă atinge. Să aştern pe foaie exact ceea ce simt. Când îmi transcriu trăirile pe hârtie, intervine gândirea, iar ea fură puţin din emoţie.
- Versurile melodiilor tale sunt, într-adevăr, foarte frumoase. Ai reuşit să scrii texte care se disting clar între rimele sărace ale muzicii româneşti de azi...
- Mulţumesc. O bună bucată de vreme, mama mă ajuta să-mi traduc versurile în română. Apoi am tot lucrat, am citit, am studiat, şiruri de sinonime umpleau foile de hârtie. Cel mai important lucru în creaţie şi în viaţă este lectura. Puţină lume mai citeşte, nu mai are timp, eu chiar mă supăr pe mine când trec zile şi nu apuc să citesc. Am trei cărţi deschise pe noptieră de câteva săptămâni şi nu reuşesc să le dau de capăt. Limba română e foarte frumoasă şi bogată, dar dificil de pus pe muzică. Într-o melodie e nevoie de cuvinte simple şi profunde în acelaşi timp, de cuvinte care să intre în ritm, să aibă multe vocale, să fie fonetic deschise. Cuvintele trebuie să fie uşoare ca un fulg, să zboare ca să devină muzicale. Mie îmi place metafora, dar simplă, minimalistă, nu bombastică. Am încercat, la un moment dat, să scriu mai complicat, mai sofisticat, dar nu a mers. Nu simţeam nimic, chiar dacă în aparenţă suna extrem de filosofic. Ce mai, este foarte provocator să faci versuri în română care să nu sune penibil.
Iubire fără cuvinte
Ora de visare
- Oh, da. dragostea e mâna mea dreaptă. Cu cât trăiesc lucrurile mai intens, cu atât le simt mai bine, cu atât mai uşor le exprim. Îmi place să fiu îndrăgostit. Uite, mai demult traversam o perioadă mai plafonată, aşa, iar într-o seară, am ieşit la o bere cu o fată foarte drăguţă, cu care am avut şi ce vorbi, a fost una dintre acele seri perfecte. Mi-a schimbat total starea. Am luat chitara şi simţeam că pot compune piesă după piesă. Ce sentiment plăcut! Iar când eşti îndrăgostit, totul e mai frumos. Deşi îndrăgosteala asta implică mult mai multe lucruri decât sentimentul în sine. Ceea ce face dragostea din om nu face nimeni: îndrăgostitul trăieşte mai frumos, simte mai profund. Trebuie să fim deschişi către dragoste, fără frică şi reţineri. De la cea pasională, până la toate celelalte feluri de iubire. Eu simt cum oamenii au uitat esenţa dragostei, nu mai percep firicelele acelea de iubire care ţin universul laolaltă. Pragmatismul, consumerismul, arivismul ne-au furat sufletele. Ni se pare greu să mai trăim altfel. Uite, un prieten bun mi-a zis să nu mai folosesc cuvântul "greu". Viaţa nu e grea. Şi îţi spun sincer că are dreptate. De când folosesc mult mai rar acest cuvânt, nimic nu mi se mai pare la fel de greu ca înainte. Eu visez ca într-o mie de ani să nu mai fie nevoie să vorbim. Să existe o transparenţă totală, aşa încât să comunicăm numai prin trăiri nerostite. Nu va mai fi nevoie de conversaţie banală, conexiunile între oameni se vor face numai prin trăiri. Ştiu, sună utopic, dar acesta este visul meu.
- De ce-ar fi nevoie ca utopia ta frumoasă să poată deveni realitate?
- De deschidere, de flexibilitate, de timp. E nevoie de timp şi răbdare cu oamenii. Aşa cum au mamele răbdare cu pruncii lor. Am stat de curând o săptămână cu mama, mă uitam aşa, la ea, ca să pot citi în inima ei ce înseamnă, de fapt, dragoste maternă. Am încercat să-i ofer o săptămână plină de afecţiunea mea totală, dar parcă simţeam că merită mai mult şi mai mult. Atunci am vizualizat anii copilăriei mele, dragostea cu care mă învăluia când îi stăteam în braţe, cât eram prunc, apoi cu fiecare an ce trecea. Răbdarea pe care a avut-o cu mine. Amintirea asta m-a ajutat să văd lucrurile altfel, mi-au dat un sentiment de dragoste copleşitoare, şi parcă am fost mai capabil să-i întorc această iubire mamei, cu mai multă tandreţe.
- La vacanţă te gândeşti, sau muzica acoperă toate zările albastre?
- Planurile mele sunt nişte proiecţii, nişte trăiri. Îmi dau seama, în timp, că ele se realizează în mari proporţii. De restul se ocupă alţii. Cum ar fi vacanţele, pe care le organizează sora mea cu un an înainte, lucru imposibil pentru mine. Eu nu funcţionez aşa. O lună este distanţa maximă la care eu pot pune ceva la cale. Cât despre planurile muzicale, îi invit pe cei care vor să mă vadă în concerte să urmărească paginile mele de Facebook şi Instagram. Acolo găsesc toate detaliile.
Foto: ALEX MUREŞAN, MEDIAFAX
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
